Infracţiunea de distrugere. Acordarea daunelor morale.

Legislaţie: art. 253 Cod penal; art. 252 şi 253 Cod civil

Curtea consideră că argumentele avocatului ales al inculpatului sunt parţial fondate în sensul că în principiu, proprietarul unui bun nu poate solicita daune morale pentru un prejudiciu nepatrimonial presupus a fi suferit în urma avarierii sau distrugerii unui bun de-al său decât dacă acel bun are o valoare sentimentală care îl face de neînlocuit cu un alt bun de acelaşi fel, iar distrugerea acestuia ar cauza o suferinţă psihică care să necesite o compensare din partea persoanei vinovate de distrugere.

Or, în speţă, inculpatul a distrus poarta de acces în curtea locuinţei părţii civile, poartă care nu poate fi considerată ca având o valoare afectivă deosebită pentru proprietar, putând fi reparată sau înlocuită.

Deliberând, constată că prin sentinţa penală nr. 349 din data de 05 martie 2021 a Judecătoriei Brașov, pronunţată în dosarul nr. xxxxx/197/2019, instanţa de fond, în baza art. 206 alin. (1) Cod penal raportat la art. 396 alin. 1 şi 2 Cod de procedură penală şi cu aplicarea art. 61 alin. 4 lit. b) Cod penal, l-a condamnat pe inculpatul A.B. la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 1200 lei, corespunzător a 120 zile-amendă cu un cuantum al unei zile-amendă de 10 lei, pentru săvârșirea infracțiunii de ameninţare (faptă din 17.09.2015).

În baza art. 253 alin. 1 Cod penal raportat la art. 396 alin. 1 şi 2 Cod de procedură penală l-a condamnat pe același inculpat, la pedeapsa principală de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere (faptă din data de 17.09.2015).

În baza art. 38 alin. 1 raportat la art. 39 alin. 1 lit. d) Cod penal i-a aplicat inculpatului pedeapsa principală de 1 ani închisoare la care s-a adăugat în întregime pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 1200 lei.

În baza art. 91 alin. 1 Cod penal s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei de 1 an închisoare, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, conform art. 92 alin. 1 Cod penal.

În baza art. 93 alin. 1 Cod penal a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune C., la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. 2 lit. b) Cod penal s-a impus inculpatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii în cadrul Primăriei D. sau în cadrul altei instituţii din subordinea Consiliului Local D. sau a Consiliului Judeţean C. pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 91 alin. 4 Cod penal i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în situaţia în care, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere ori nu execută obligaţiile impuse precum şi în situaţia săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în interiorul termenului de supraveghere. I s-a atras atenţia inculpatului că pedeapsa principală a amenzii penale se execută.

Instanța de fond a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 alin. 1 Cod penal, potrivit cărora dacă persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, precum şi asupra dispoziţiilor art. 64 alin. 1 Cod penal, conform cărora în cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte, din motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa înlocuieşte obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă.

În baza art. 19, art. 23 alin. 3, art. 397 alin. 1 Cod de procedură penală raportat la art. 1349 şi art. 1357 Cod civil a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de părţile civile E.F.G. şi E.H.I..

A fost obligat inculpatul la plata către partea civilă E.F.G. a sumei totale de 1.500 lei daune morale, din care 500 lei pentru infracţiunea prev. de art. 206 alin. (1) Cod penal şi 1.000 lei pentru infracţiunea prev. de art. 253 alin. (1) Cod penal, precum și la plata către partea civilă E.H.I. a sumei de 1.000 lei daune morale pentru infracţiunea prev. de art. 253 alin. (1) Cod penal.

Prima instanță a respins în rest pretenţiile civile ca neîntemeiate.

În baza art. 274 alin. 1 Cod de procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat (din care suma de 300 de lei este aferentă fazei de urmărire penală şi suma de 700 lei este aferentă fazei de cameră preliminară şi fazei de judecată). În baza art. 276 alin. 1 Cod de procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata către persoana vătămată E.F.G. a sumei de 1.900 lei reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin rechizitoriul nr. xxx/P/2018 din data de 28.10.2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov, înregistrat pe rolul instanţei în 30.10.2019, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A.B. pentru săvârșirea infracţiunilor de  „distrugere” prevăzută de art. 253 alin. 1 Cod penal (distrugerea parţială a porţii de acces şi a gardului locuinţei persoanelor vătămate)  şi „ameninţare” prevăzută de art. 206 alin. 1 Cod penal (adresarea de amenințări persoanei vătămate E.F.G.) în condiţiile art. 38 alin. 1 Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că la data de 17.09.2015, în jurul orelor 21:00, cu ocazia derulării unui conflict cu persoana vătămată E.F.G., pe de o parte, i-a adresat acesteia în mod repetat ameninţări cu moartea şi respectiv cu producerea unor alte fapte vătămătoare, iar pe de altă parte, a lovit de mai multe ori cu un topor poarta şi gardul împrejmuitor al locuinţei persoanelor vătămate E.F.G. şi J.H.I. (în prezent E.H.I.), situată în comuna D., sat K., str. L. nr. xxxx, jud. C., producând distrugerea/ruperea/deteriorarea unor părţi componente ale acestora (scânduri). Pentru dovedirea situaţiei de fapt reţinută prin rechizitoriu au fost menţionate pe larg mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale.

În continuare, au fost prezentate probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, după care, în fapt, s-a reţinut că în data de 17.09.2015, pe fondul unor relaţii conflictuale preexistente între familia A. şi familia E., inculpatul A.B. a ameninţat pe persoana vătămată E.F.G. cu violenţe şi cu moartea, respectiv că îl va tăia şi îl va omorî. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul a lovit cu un topor de mai multe ori poarta şi gardul împrejmuitor al locuinţei persoanelor vătămate E.F.G. şi E.H.I. (fostă J.), locuinţă situată în D., sat K., str. L., nr. xxx, jud. C..

S-a apreciat că situaţia conflictuală dintre cele două familii rezultă din declaraţiile din urmărire penală atât ale persoanelor vătămate, cât şi ale inculpatului care au arătat că pe fondul unui conflict legat de linia de hotar existau certuri frecvente.

În susţinerea stării de fapt reţinute, prima instanţă a expus declaraţia persoanelor vătămate E.F.G. şi E.H.I. (fostă J.), precum şi depoziţiile martorilor M. N. O., fiica majoră a persoanei vătămate E. H. I., O.P.R. şi S.Ş.T., cu privire la acest din urmă martor s-a subliniat că prin declaraţia dată în faza de judecată, acesta arătat că nu îşi mai aduce aminte exact dacă l-a auzit pe inculpat ameninţând pe persoana vătămată E.F.G.. Prima instanță a apreciat că acest fapt este de înţeles atât timp cât audierea a avut loc în judecată în data de 17.12.2020, la mai mult de 5 ani de la data faptelor. S-a subliniat, de asemenea, că martorul a arătat că îşi menţine declaraţiile date anterior în cauză, iar prin declaraţia din urmărire penală, luată în anul 2018, a arătat că inculpatul a ameninţat pe persoana vătămată E.F.G. spunându-i că îl taie şi îl omoară.

În continuare, s-a reţinut că potrivit procesului-verbal de cercetare la faţa locului din data de 18.09.2015, gardul persoanelor vătămate prezenta urmele mai multor lovituri aplicate cu un corp dur, având o scândură ruptă, iar poarta prezenta o altă scândură ruptă. Urmele loviturilor de topor s-au putut observa şi în planşele fotografice depuse de persoanele vătămate.

A fost înlăturată apărarea inculpatului care a susţinut cu ocazia declaraţiei din urmărire penală că în data de 17.09.2015 se afla la locul de muncă, respectiv la spălătoria de covoare Ţ. până la ora 22:30 când a ajuns acasă, pe motiv că inculpatul nu a depus nicio dovadă în acest sens, iar din procesul-verbal depus la urmărire penală (fila 52 dosar urmărire penală) a rezultat că inculpatul a lucrat pentru prima dată în data de 22.09.2015 la respectiva spălătorie, iar atât persoanele vătămate, cât şi martorii A.N.O. şi S.Ş.T. au arătat că inculpatul era prezent la locuinţa persoanelor vătămate în 17.09.2015, lovind cu toporul gardul şi poarta, ocazia cu care a ameninţat pe E.F.G..

În drept, s-a constatat că fapta inculpatului A.B. care în data 17.09.2015, în jurul orelor 21:00, cu ocazia derulării unui conflict cu persoana vătămată E.F.G., i-a adresat acesteia în mod repetat ameninţări cu moartea şi cu alte violenţe întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 206 alin. (1) Cod penal, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective, fapta fiind săvârşită cu intenţie directă.

De asemenea, s-a mai constatat că fapta inculpatului A.B. care în data 17.09.2015, în jurul orelor 21:00 cu ocazia derulării unui conflict cu persoana vătămată E.H.I. a lovit de mai multe ori cu un topor poarta şi gardul împrejmuitor al locuinţei persoanelor vătămate E.F.G. şi J.H.I. (în prezent E.H.I.), situată în comuna D., sat K., str. L. nr.xxxx, jud. C., producând distrugerea/ruperea/deteriorarea unor părţi componente ale acestora (scânduri) întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 253 alin. (1) Cod penal, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective, fapta fiind săvârşită cu intenţie directă.

După ce au fost analizate elementele constitutive ale celor două infracţiuni, s-a constatat că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 alin. 1 și alin. 2 Cod de procedură penală, întrucât, dincolo de orice îndoială rezonabilă, ar rezulta că faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată există, au fost săvârșite de acesta și constituie infracţiuni, fiind pronunţată în acest sens o soluţie de condamnare.

La individualizarea pedepsei aplicate, judecătorul fondului a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 din Cod penal. În concret, cu privire la infracțiunea de ameninţare prev. de art. 206 alin. (1) Cod penal, s-a reținut că inculpatul a ameninţat pe persoana vătămată E.F.G. cu moartea şi cu alte violenţe, respectiv că îl va tăia, în contextul în care a luat un topor şi a lovit în gardul şi poarta persoanei vătămate. Prin urmare, ameninţarea a fost considerată ca fiind una reală, concretă, de natură a genera o stare de temere sporită.

Pe de altă parte, s-a reținut că din fişa de cazier judiciar de la fila 14 a rezultat că inculpatul nu are antecedente penale. S-a avut în vedere că inculpatul avea 22 de ani la data faptelor, cu studii liceale, iar din extrasul revisal de la fila 61 a rezultat că deşi nu este în prezent încadrat în muncă, acesta a avut, inclusiv ulterior faptelor, contracte de muncă cu diverşi angajatori.

S-a avut în vedere şi faptul că de la data săvârşirii faptei din 17.09.2015 a trecut o perioadă considerabilă de timp, de mai mult de 5 ani, aspect ce, în opinia instanţei de fond, a contribuit la diminuarea periculozităţii faptei de ameninţare, atât timp cât inculpatul nu a mai fost condamnat pentru alte infracţiuni.

În acest context, s-a apreciat că pedeapsa amenzii este necesară, dar şi suficientă pentru reeducarea inculpatului. În acest sens, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 206 alin. (1) Cod penal, instanţa de fond a constatat incidente prevederile art. 61 alin. (4) lit. b) Cod penal, limitele amenzii fiind între 120 şi 240 zile amendă. Prin raportare la circumstanţele concrete de mai sus, l-a condamnat pe inculpatul A.B. la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 1.200 lei, corespunzător a 120 zile-amendă cu un cuantum al unei zile-amendă de 10 lei, pentru săvârșirea infracțiunii de ameninţare prev. de art. 206 alin. (1) Cod penal.

În concret, cu privire la infracțiunea de distrugere prev. de art. 253 alin. (1) Cod penal, s-a reținut că fapta inculpatului care, pe fondul conflictului cu persoana vătămată E.F.G., a luat un topor şi a început să lovească gardul şi poarta acestuia din urmă, a prezentat un grad de pericol sport.

Sub acest aspect, s-a reținut atât obiectul contondent folosit, cât şi faptul că bunul vizat era chiar gardul împrejmuitor şi poarta persoanei vătămate, menite să garanteze acesteia un minim de siguranţă în propria locuinţă. Totodată, un astfel de comportament al inculpatului putea degenera în fapte mult mai grave, astfel încât sub acest aspect s-a considerat că circumstanţele reale reliefează un grad e pericol ridicat al faptei.

Pe de altă parte, au fost reiterate circumstanţele personale ale inculpatului reţinute cu ocazia individualizării pedepsei aplicate pentru comiterea infracţiunii de ameninţare, însă, cu toate acestea, având în vedere faptul că inculpatul a distrus o parte din gardul şi poarta locuinţei persoanei vătămate, în contextul în care o ameninţa cu moartea, în cadrul unor conflicte între vecini, conflicte ce pot degenera foarte uşor, s-a apreciat că în cauză este necesară aplicarea unei pedepse cu închisoarea, orientată spre minim, iar nu amenda.

Luând în considerare atât circumstanțele reale, cât și cele personale reținute mai sus, prima instanță a dispus condamnarea inculpatului A.B. la pedeapsa principală de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere prev. de art. 253 alin. (1) Cod penal.

După ce s-au aplicat dispoziţiile art. 38 alin. 1 raportat la art. 39 alin. 1 lit. d) Cod penal, rezultând pedeapsa principală de 1 ani închisoare la care s-a adăugat în întregime pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 1.200 lei, s-a reținut că în cauză ar fi îndeplinite condițiile art. 91 Cod penal, fiind suspendat sub supraveghere executarea pedepsei de 1 an închisoare, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, conform art. 92 alin. 1 Cod penal.

În baza art. 93 alin. 1, alin. 2 lit. b) şi alin. 3 Cod penal a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte măsurile de supraveghere şi obligaţiile individualizate și menționate în dispozitivul sentinței redat mai sus.

Referitor la acţiunea civilă, s-a constatat că prin cererea formulată în 14.02.2020, persoanele vătămate E.F.G. şi E.H.I. s-au constituit parte civilă, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 3.000 lei daune morale şi 3.000 lei daune materiale. Cu privire la daunele materiale, au arătat că au reparat gardul şi poarta în regie proprie, au achiziţionat lemn, au angajat 2 zilieri pentru suma de 400 lei şi au apelat la sprijinul unui tâmplar pentru care ar fi plătit 500 lei. S-a constatat că părţile civile nu au depus nicio probă prin care să dovedească prejudiciul material de 3.000 lei şi nici vreuna dintre sumele solicitate mai sus. Prin urmare, sub acest aspect, instanţa de fond a respins pretenţia civilă ca fiind neîntemeiată.

În ceea ce priveşte daunele morale, instanţa a reținut că fiecare dintre părţile civile a solicitat obligarea inculpatului la suma de câte 1.500 lei pentru starea de temere creată cu ocazia infracţiunilor săvârşite de inculpat împotriva acestora.

Cu privire la infracţiunea de distrugere prev. de art. 253 alin. (1) Cod penal, instanţa a considerat că atât E.F.G., cât şi E. (fostă J.) H. I. sunt persoane vătămate, având dreptul să se constituie părţi civile pentru prejudiciul suferit.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de părţile civile, judecătorul fondului a reţinut unele aspecte de ordin teoretic privind înţeles noţiunii, precum şi criteriile care trebuie avute în vedere la cuantificarea acestui tip de despăgubiri, pe care le-a raportat la prezenta speţă, reţinând că fapta inculpatului care la o oră târzie a luat un topor şi a început să distrugă gardul şi poarta locuinţei în care se aflau părţile civile împreună cu familia acestora a fost de natură să cauzeze un prejudiciu moral, generat în special de starea de frică ce a fost creată de către inculpat.

Pentru aceste motive, instanţa de fond l-a obligat pe inculpatul A.B. la plata către părţile civile E.F.G. şi E. (fostă J.) H. I. a sumei de câte 1.000 lei pentru fiecare parte civilă, cu titlu de daune morale produse urmare săvârşirii infracţiunii prev. de art. 253 alin. (1) Cod penal.

În ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 206 alin. (1) Cod penal, s-a reținut că doar persoana vătămată E.F.G. a avut dreptul să se constituie parte civilă, aceasta fiind ameninţată cu moartea de către inculpat, care avea, de asemenea, un topor asupra sa. Prin urmare, instanţa l-a obligat pe inculpatul A.B. la plata către partea civilă E.F.G. a sumei de 500 lei cu titlu de daune morale produse urmare a săvârşirii infracţiunii prev. de art. 206 alin. (1) Cod penal.

Pentru aceste motive, în baza art. 19, art. 397 alin. 1 Cod de procedură penală raportat la art. 1349 şi art. 1357 Cod civil, a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de părţile civile E.F.G. şi E.H.I., cu distincţiile de mai sus.

În baza art. 274 alin. 1 Cod de procedură penală, prima instanță l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat (din care suma de 300 de lei este aferentă fazei de urmărire penală şi suma de 700 lei este aferentă fazei de cameră preliminară şi fazei de judecată). În baza art. 276 alin. 1 Cod de procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata către persoana vătămată E.F.G. a sumei de 1.900 lei reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen, inculpatul A.B..

Apelul inculpatului privește nelegalitatea și netemeinicia sentinței primei instanțe, solicitându-se achitarea acestuia cu privire la săvârşirea infracţiunii ameninţare prev. de art. 206 Cod penal, reindividualizarea pedepsei aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, stabilirea unei pedepse cu amenda şi amânarea aplicării acesteia, respingerea pretenţiilor pentru daune morale solicitate de E.F.G. şi E.H.I. ca urmare a săvârşirii infracţiunii prev. de art. 253 alin. 1 Cod penal, ca inadmisibile, precum și lăsarea nesoluţionată a solicitării referitoare la obligarea inculpatului la plata de daune morale care provin din săvârşirea infracțiunii de amenințare, temeiul art. 25 alin. 5 Cod de procedură penală.

În primul rând, în ceea ce priveşte infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 206 Cod penal, s-a arătat că existenţa infracţiunii de ameninţare a fost conturată, în opinia judecătorului fondului, de declaraţiile membrilor aceleiaşi familii, care se situează pe o poziţie evident antagonică faţă de inculpat, apreciindu-se că faţă de subiectivismul care caracterizează declaraţiile membrilor apropiaţi ai familiei, aceste probe nu ar putea fi singurele care stau la baza unei soluţii de condamnare. Inculpatul a considerat că singurii martori care aparent nu au o legătură de familie apropiată cu părţile civile, respectiv S.Ş.T. şi O.P.R. au relatat situaţia în mod diferit, arătând că de fapt între inculpat şi partea civilă E.F.G. s-a iscat o ceartă, injuriile şi ameninţările fiind proferate de ambii participanţi, nefiind doar acţiunea singulară a numitului A.B..

S-a mai argumentat că faţă de mijloacele de probă administrate, nu ar fi fost dovedită aptitudinea acţiunii inculpatului de a provoca o stare de temere, învederându-se şi cele reţinute de prima instanţă, respectiv că toată desfăşurarea evenimentelor a avut loc pe fondul unor relaţii de conflict preexistente, care rezultă atât din declaraţia persoanelor vătămate, cât şi din cea a inculpatului.

S-a susţinut că punctul culminant al tensiunilor a fost reprezentat de faptul că, înainte cu două zile de incidentul care face obiectul prezentei cauze, E.F.G. l-ar fi agresat fizic pe fratele mai mic al inculpatului, în acest sens fiind înregistrat pe rolul Judecătoriei Braşov dosarul nr. xxx/197/2020, care are ca obiect infracţiunea de loviri şi alte violenţe, în cadrul căruia partea civilă E.F.G. are calitatea de inculpat.

Prin urmare, având în vedere, pe de-o parte, istoricul conflictelor verbale dintre inculpat şi partea civilă, precum şi faptul că martorii au relatat că injuriile erau reciproce, s-a apreciat că nu este probată existenţa stării de temere pe care ar fi resimţit-o partea civilă, nefiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

S-a mai argumentat că la data săvârşirii presupusei infracţiuni inculpatul avea 22 de ani, iar partea civilă era mult mai în etate, fiind în acelaşi timp mult mai bine dezvoltat din punctul de vedere al forţei fizice. În acest context, s-a apreciat că partea civilă s-ar fi temut de inculpat în condiţiile în care capabilităţile fizice ale acestuia erau mult mai dezvoltate, fiind net superioare.

În consecinţă, s-a solicitat achitarea inculpatului A.B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ameninţare prev. de art. 206 Cod penal, în temeiul art. 16. alin. 1 lit. b teza I.

În al doilea rând, prin prisma modalității de individualizare a pedepsei aplicate pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere, s-a apreciat că, față de faptul că infracţiunile cu care a fost sesizată instanţa s-ar fi săvârşit acum 6 ani, iar pericolul social provocat de acestea s-a diminuat considerabil, precum şi circumstanţele concrete ale săvârșirii infracţiunii de distrugere şi urmările materiale ale faptei inculpatului, aplicarea pedepsei stabilite de prima instanţă ar fi disproporţionată, raportat la gravitatea redusă a faptei, concretizată în esenţă în tăierea a trei scânduri de lemn din poarta casei, care pot fi înlocuite cu uşurinţă.

De asemenea, s-a arătat faptul că inculpatul nu are antecedente penale, avea 22 de ani la momentul comiterii acestora, a terminat studiile liceale şi în prezent efectuează demersuri pentru a-şi înfiinţa o societate cu obiect de activitate în domeniul construcţiilor, motiv pentru care s-a considerat că aplicarea unei pedepse nu este oportună, luând în considerare faptul că acesta este integrat în societate şi are posibilitatea reală de a-şi construi un viitor prin munca proprie.

Faţă de cele expuse, s-a solicitat stabilirea unei pedepse cu amenda pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere şi amânarea aplicării acestei sancţiuni.

În ultimul rând, cu privire la nelegalitatea soluţionării laturii civile prin admiterea daunelor morale solicitate de părţi în urma săvârşirii infracţiunii de distrugere, prev. de art. 253 alin. 1 Cod penal, s-a apreciat că infracţiunea de distrugere nu este susceptibilă de a crea astfel de prejudicii în acest caz. Având în vedere valoarea socială protejată de normele care reglementează infracţiunea de distrugere, fiind protejat dreptul de proprietate, s-a considerat că în aceste cazuri constituirea de parte civilă poate avea loc pentru recuperarea daunelor materiale produse prin infracţiune. Raportat la scopul şi finalitatea daunelor morale, având în vedere specificul infracţiunii despre care se susţine că a produs prejudicii de natură nepatrimonială, s-a considerat că aceste solicitări trebuiau respinse ca inadmisibile. S-a punctat şi faptul că nu s-ar fi administrat niciun mijloc de probă pentru dovedirea suferinţelor reclamate, astfel că solicitarea ar trebui respinsă ca neîntemeiată.

În apel s-a încuviințat proba cu înscrisuri în circumstanțiere (filele 36-42) constând în: copie certificat de absolvire a şcolii de arte şi meserii, certificat de calificare profesională Nivel 1, certificat de absolvire a anului de completare, certificat de calificare profesională Nivel 2, certificat de absolvire a liceului, înscrisuri cu care face dovada că inculpatul are o pregătire profesională. De asemenea, s-a administrat proba cu audierea persoanei vătămate E.F.G. (fila 33).

În plus, la dosar a fost depus un extras de pe portalul Judecătoriei Braşov (fila 43), din care rezultă că pe rolul acestei instanţe se află dosarul penal nr. xxx/197/2020 în care inculpatul A.B. are calitatea de parte civilă, dosarul nefiind încă soluţionat, fiind stabilită pronunţarea la data de 07 iulie 2021.

La termenul de judecată din data de 22 iunie 2021, când au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei, inculpatul A.B. a dat declaraţie în prezenta cauză (fila 34).

Ulterior închiderii dezbaterilor, inculpatul, prin avocat ales, a depus la dosar concluzii scrise prin care a reiterat motivele de apel expuse mai sus, iar în data de 14 septembrie 2021, aceeaşi parte a depus şi copia sentinţei penale nr. 114/16.08.2021, pronunţată în dosarul nr. xxx/197/2020 al Judecătoriei Braşov.

Examinând cauza potrivit art. 420 Cod procedură penală, pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele prevăzute de art. 417 Cod procedură penală, curtea constată că starea de fapt reţinută de instanţa de fond este cea corectă, rezultată în urma analizării judicioase a ansamblului material probator strâns în cursul procesului penal.

În mod corect s-a reţinut că inculpatul A.B. se face vinovat de comiterea infracţiunilor de ameninţare prevăzută de art. 206 alin. 1 Cod penal şi art. 253 alin. 1 Cod penal constând în aceea că în data de 17.09.2015, pe fondul unei neînţelegeri anterioare, inculpatul a ameninţat-o pe persoana vătămată E.F.G., şi, cu aceeaşi ocazie, a aplicat mai multe lovituri în poarta şi gardul împrejmuitor al locuinţei acesteia cu toporul pe care îl avea asupra sa.

Inculpatul nu a solicitat aplicarea procedurii recunoaşterii, contestând, în principal, comiterea infracţiunii de ameninţare reţinută în sarcina sa. Inculpatul susţine că acţiunile sale nu ar fi fost apte să inducă o stare de temere părţii civile E.F.G., iar sub acest aspect invocă starea conflictuală de durată existentă între familia inculpatului şi familia E., făcând referire la o presupusă agresiune exercitată de partea civilă E.F.G. împotriva fratelui minor al inculpatului, cu doar două zile anterior conflictului care a condus la formarea prezentului dosar, precum şi faptul că ameninţările ar fi fost proferate de ambele părţi, reciproc.

În cursul soluţionării apelului inculpatul a depus înscrisuri din care rezultă că într-adevăr, partea civilă E.F.G. a fost cercetat într-o altă cauză penală sub aspectul comiterii infracţiunii de loviri sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. 2 Cod penal constând în aceea că în data de 15.09.2015 ar fi lovit-o pe persoana vătămată minoră A.U.V. cu un lemn în zona spatelui şi a picioarelor, iar ulterior cu pumnii în zona capului, cauzându-i acesteia leziuni care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile de îngrijiri medicale. În cauza respectivă s-a pronunţat o soluţie de condamnare de către instanţa de fond, nedefinitivă, respectiv sentinţa penală nr. 114/16.08.2021, pronunţată în dosarul nr. xxx/197/2020 al Judecătoriei Braşov.

Însă, în prezenta speţă nu se poate proceda la analiza unei fapte imputate părţii civile într-o altă cauză întrucât, pe de o parte, aceasta beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la definitivarea soluţiei de condamnare, iar pe de altă parte, trebuie respectate limitele sesizării instanţei. Datele menţionate pot fi avute în vedere doar în circumstanţiere, în cursul analizării veridicităţii declaraţiilor inculpatului A.B..

Trecând la analiza fiecărui motiv de apel, în primul rând, sub aspectul elementelor constitutive ale infracţiunii de ameninţare, se constată că pentru existenţa faptei este neapărat necesar ca acţiunile inculpatului să fie apte să cauzeze o stare de temere persoanei vătămate, iar această condiţie se analizează în concret, în fiecare cauză în parte, prin raportare la circumstanţele reale ale cauzei şi circumstanţele personale ale victimei.

Contrar susţinerilor apărării, existenţa stării de temere nu poate fi influenţată de conflictele anterioare existente între părţi şi nici de o altă faptă penală presupus a fi comisă de partea civilă anterior datei de 17.09.2015.

În speţă prezintă relevanţă comportamentul părţilor în data de 17.09.2015, iar din mijloacele de probă existente în cauză rezultă că inculpatul A.B. a ameninţat-o cu moartea pe persoana vătămată E.F.G..

În motivarea apelului, s-a subliniat că la data săvârşirii presupusei infracţiuni inculpatul avea 22 de ani, iar partea civilă era mult mai în vârstă, fiind, în mod afirmativ, mai bine dezvoltat din punct de vedere fizic, aspecte care au determinat apărarea să concluzioneze că partea civilă nu s-ar fi temut de inculpat în condiţiile în care capabilităţile fizice ale acesteia erau mai dezvoltate.  Însă nu poate fi trecut cu vederea un detaliu deosebit de important, respectiv faptul că inculpatul avea asupra sa şi un topor, detaliu care, asociat cu starea de nervozitate sub imperiul căreia se afla inculpatului, văzând şi conflictul existent între părţi, poate induce temere în orice persoană, indiferent de constituţia sa fizică, cu atât mai mult în partea civilă care era mai în vârstă decât inculpatul. Diferă, într-adevăr, forţa fizică a celor două părţi, însă, contrar apărării, curtea apreciază că această diferenţă nu poate fi interpretată, în condiţiile descrise, în beneficiul părţii civile, ci mai degrabă în favoarea inculpatului care nu numai că profera ameninţări cu moartea fiind şi înarmat cu un obiect apt a produce o asemenea urmare periculoasă, dar şi arunca cu pietre în locuinţa unde se refugiase partea civilă.

În cursul urmăririi penale, inculpatul a negat că ar fi comis infracţiunile reţinute în sarcina sa, afirmând că în seara zilei de 17.09.2015 nu se afla la domiciliu, fiind plecat la muncă. În faţa primei instanţe, inculpatul nu a dat declaraţii, iar susţinerile sale au fost înlăturate prin hotărârea atacată în baza înscrisurilor depuse la dosar din care rezultă că inculpatul a fost angajat ulterior săvârşirii faptelor penale, respectiv în data de 22.09.2015. În apel, inculpatul şi-a revizuit poziţia, iar cu ocazia audierii sale în calea de atac, a susţinut că s-au înjurat reciproc cu partea civilă, după care a luat o bucată de lemn, nu topor, cu care a lovit poarta părţii civile de câteva ori. Însă, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, curtea constată că urmele vizibile în planşa fotografică depuse la dosarul instanţei de fond nu puteau fi produse de o bucată de lemn, ci doar de un obiect tăietor (cu tăiş) cum ar fi toporul, obiect care poate fi plasat în mâna inculpatului în baza declaraţiilor persoanelor audiate în cursul procesului.

În ceea ce priveşte mijloacele de probă din care rezultă starea de fapt reţinută mai sus, astfel cum a remarcat şi inculpatul, soluţia primei instanţe se bazează pe declaraţiile date de rudele părţii civile, prezente în seara respectivă în locuinţa acesteia. Este de necontestat că faţă de sentimentul de afecţiune care caracterizează relaţia părţii civile cu concubina şi fiica sa (martora M.N.O.), depoziţiile acestora din urmă pot fi privite ca fiind subiective, dar nu se poate omite că detaliile relatate de persoanele menţionate se coroborează nu numai cu declaraţia părţii civile E.F.G., dar şi cu declaraţiile martorilor O.P.R. şi S.Ş.T., consideraţi şi de apărare ca fiind obiectivi, chiar dacă ambii au legături cu familia părţii civile.

Astfel, în cursul urmăririi penale, martorul O.P.R., concubinul fiicei părţii civile, a confirmat existenţa conflictului dintre victima E.F.G. şi familia inculpatului, precum şi faptul că atât inculpatul, cât şi membrii familiei acestuia aruncau cu pietre în locuinţa părţii civile, însă nu putea furniza alte detalii întrucât nu a fost de faţă în momentul în care a izbucnit conflictul şi nu a auzit ameninţările proferate de inculpat, ci doar zgomotele provocate de părţi. Martorul şi-a menţinut declaraţia şi în faţa primei instanţe.

În schimb, cu ocazia primei sale audieri, martorul S.Ş.T., aflându-se la o distanţă de aproximativ 10 m de părţile implicate în incident, a relatat că l-a văzut pe inculpat ieşind pe poarta locuinţei sale cu un topor în mână şi l-a auzit înjurându-l pe E.F.G. care s-a retras în propria curte şi a închis poarta, moment în care inculpatul a început să lovească cu toporul poarta de acces în curtea victimei.

Reaudiat fiind în cursul urmăririi penale, martorul S.Ş.T. şi-a nuanţat declaraţia, precizând că cei doi se înjurau şi se ameninţau reciproc. Şi în faţa instanţei de fond a arătat martorul că părţile se înjurau reciproc, aspect confirmat de inculpat cu ocazia audierii sale de către instanţa de apel, însă fiindu-i adresate mai multe întrebări cu scopul lămuririi modului în care s-au petrecut evenimentele, martorul a invocat trecerea timpul şi faptul că nu îşi mai aduce aminte de aceste detalii importante. De asemenea, în cursul cercetării judecătoreşti, la prima instanţă, martorul S.Ş.T. şi-a contrazis primele declaraţii, afirmând că se afla la o distanţă de 100 m de părţi, nu la 10 m, astfel cum a arătat în faţa organului de cercetare penală, motiv pentru care nu ar fi auzit cuvintele folosite de inculpat. În aceste condiţii, prima instanţă în mod corect a avut în vedere primele declaraţii date de martor, constatând că depoziţiile ulterioare pot fi afectate de intervalul mare de timp trecut din momentul comiterii faptelor şi până la ascultarea martorului. De asemenea, în mod just s-a acordat importanţa cuvenită faptului că în faţa judecătoriei martorul a precizat că îşi menţine declaraţiile date în cursul urmăririi penale.

Faţă de toate aspectele prezentate mai sus şi analizate detaliat şi în cuprinsul hotărârii atacate, curtea conclude că infracţiunea de ameninţare există şi a fost comisă de inculpat, iar în condiţiile descrise, văzând starea în care se afla inculpatul şi obiectul cu care era înarmat în momentul proferării cuvintelor ameninţătoare, acţiunea acestuia este aptă a insufla o temere părţii civile, neputând fi reţinute apărările expuse de inculpat în sens contrar.

Cu privire la al doilea motiv de apel vizând pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea de distrugere, se reţine că, în esenţă, inculpatul nu contestă distrugerea unui bun aparţinând persoanelor vătămate – soţilor E. şi condamnarea sa pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 253 alin. 1 Cod penal, ci doreşte reindividualizarea pedepsei aplicate prin hotărârea apelată.

Conform art. 253 alin. 1 Cod penal, infracţiunea de distrugere, în forma simplă, se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Chiar dacă în mod corect a reţinut prima instanţă durata mare trecută de la data comiterii faptelor până la pronunţarea soluţiei de condamnare, curtea apreciază că nu s-a acordat relevanţă cuvenită acestei circumstanţe cu ocazia individualizării pedepsei aplicate pentru infracţiunea de distrugere. Fapta a fost comisă în data de 17.09.2015, instanţa fiind sesizată în 30.10.2019, după mai mult de 4 ani de la săvârşirea infracţiunii, iar soluţia pronunţată de prima instanţă urmează să rămână definitivă la aproximativ 6 ani de la aceeaşi dată. În aceste condiţii, prelungirea duratei procesului penal din motive neimputabile inculpatului trebuie să se reflecte în cuantumul şi natura pedepsei aplicate, justificând fie stabilirea unei pedepse orientate spre minimul special, fie alegerea pedepsei alternative a amenzii penale. 

În plus, trebuie avute în vedere toate circumstanţele existente în cauză, cum ar fi motivul care l-a împins pe inculpat la comiterea faptelor penale, lipsa antecedentelor sale penale, înscrisurile în circumstanţiere depuse de avocatul ales al inculpatului în apel din care reiese că acesta are o pregătire profesională, precum şi faptul că ulterior comiterii faptelor nu a mai intrat în conflict cu legea penală.

Faţă de toate aceste împrejurări, curtea apreciază că pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa apelată apare ca fiind excesivă, iar pentru reeducarea inculpatului şi în vederea formării unei atitudini corecte a acestuia faţă de normele legale şi de convieţuire socială, este suficientă aplicarea unei amenzi penale, orientate spre minimul special rezultat conform art. 61 alin. 4 lit. b Cod penal.

În consecinţă, curtea va condamna inculpatul A.B. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 1.500, corespunzătoare a 150 de zile-amendă şi 10 lei pe zi-amendă, pentru comiterea infracţiunii de distrugere prev. de art. 253 alin. 1 Cod penal.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de apel, vizând soluţionarea laturii civile a cauzei sub aspectul daunelor morale acordate părţilor civile pentru infracţiunea de distrugere, se reţine că apărarea inculpatului se axează pe faptul că această infracţiune nu ar fi susceptibilă a crea un prejudiciu nepatrimonial.

Curtea consideră că argumentele avocatului ales al inculpatului sunt parţial fondate în sensul că în principiu, proprietarul unui bun nu poate solicita daune morale pentru un prejudiciu nepatrimonial presupus a fi suferit în urma avarierii sau distrugerii unui bun de-al său decât dacă acel bun are o valoare sentimentală care îl face de neînlocuit cu un alt bun de acelaşi fel, iar distrugerea acestuia ar cauza o suferinţă psihică care să necesite o compensare din partea persoanei vinovate de distrugere.

Or în speţă, inculpatul a distrus poarta de acces în curtea locuinţei părţii civile, poartă care nu poate fi considerată ca având o valoare afectivă deosebită pentru proprietar, putând fi reparată sau înlocuită.

Mai mult, nu pot fi omise dispoziţiile Codului civil care trasează principiile de bază aplicabile acordării daunelor morale şi au incidenţă şi în procesul penal, în cursul soluţionării laturii civile a cauzei.

Astfel, conform art. 252 Cod civil, orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.

Încălcarea dreptului nepatrimonial poate atrage mai multe măsuri prevăzute la alin. 1 al art. 253 Cod civil, respectiv:

a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

De asemenea, potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, „cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.”

Alin. 4 al art. 253 Cod civil prevede expres dreptul persoanei prejudiciate de a cere „despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.”

La art. 1391 Cod civil regăsim reglementată repararea prejudiciului nepatrimonial. Conform acestui articol:

„(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

(2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.”

Rezultă astfel, din interpretarea textelor invocate, distincţia dintre daunele morale şi daunele materiale. Daunele morale se cuvin persoanei căreia i s-a cauzat o vătămare a drepturilor nepatrimoniale şi au drept scop uşurarea ori compensarea, în măsura posibilă, a suferinţelor pe care aceasta le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure. Însă, astfel cum am menţionat mai sus, distrugerea unei porţi de acces nu poate fi aptă a cauza o asemenea vătămare.

Chiar şi din analiza considerentelor hotărârii atacate rezultă că la stabilirea daunelor morale instanţa de fond a avut în vedere starea de temere provocată de acţiunea inculpatului care la o oră târzie, înarmat cu un topor, a început să lovească gardul şi poarta locuinţei părţilor civile.

Or, starea de temere nu poate fi cauzată de infracţiunea de distrugere, ci de cealaltă faptă reţinută în sarcina inculpatului, respectiv infracţiunea de ameninţare. Cu ocazia analizării acestei infracţiuni, am arătat că aptitudinea acţiunii inculpatului de a insufla teamă nu poate fi disociată din comportamentul violent al acestuia. Ameninţările cu moartea, înarmarea cu toporul şi comportamentul inculpatului ulterior refugierii părţii civile în locuinţă, luate împreună, ca un întreg, au aptitudinea de a cauza starea de temere la care face referire textul legal, la art. 206 Cod penal şi justifică acordarea de daune morale, însă nu ca o consecinţă a comiterii infracţiunii de distrugere, ci a infracţiunii de ameninţare. Circumstanţele descrise ar justifica acordarea daunelor morale într-un cuantum mai ridicat decât cel stabilit de prima instanţă pentru infracţiunea de ameninţare, însă în cauză doar inculpatul a declarat apel, astfel că trebuie respectat principiul neagravării situaţiei acestuia în propria cale de atac prev. de art. 418 Cod procedură penală, neputându-se dispune majorarea sumei de 500 lei acordată părţii civile E.F.G. cu titlu de daune morale pentru infracţiunea prev. de art. 206 alin. 1 Cod penal.

În concluzie, se impune a fi înlăturată dispoziţia de obligare a inculpatului la plata către părţile civile a sumei de câte 1.000 de lei cu titlu de daune morale acordate pentru infracţiunea de distrugere prev. de art. 253 alin. 1 Cod penal.

În temeiul acestor considerente, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, va fi admis apelul declarat de inculpatul A.B. împotriva sentinţei penale nr. 349 din data de 05.03.2021, pronunţată în dosarul nr. xxxxx/197/2019 al Judecătoriei Braşov, care va fi desfiinţată sub aspectul pedepsei aplicate inculpatului pentru comiterea infracţiunii de distrugere, al modalităţii de executare a acesteia şi al acordării daunelor morale către părţile civile pentru infracţiunea de distrugere.

În baza art. 253 alin. 1 Cod penal raportat la art. 61 alin. 4 lit. b Cod penal, inculpatul A.B. va fi condamnat la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 1.500, corespunzătoare a 150 de zile-amendă şi 10 lei pe zi-amendă, pentru comiterea infracţiunii de distrugere.

Vor fi înlăturate dispoziţiile art. 91 Cod penal şi art. 93 Cod penal.

În baza art. 38 alin. 1 Cod penal raportat la art. 39 alin. 1 lit. c Cod penal, se va aplica pedeapsa cea mai grea de 1.500 lei amendă penală la care se va adăuga un spor de o treime din pedeapsa amenzii penale de 1.200 lei stabilită pentru comiterea infracţiunii de ameninţare prev. de art. 206 alin. 1 Cod penal, respectiv 400 lei amendă penală, urmând ca inculpatul să execute efectiv pedeapsa rezultantă de 1.900 lei amendă penală corespunzătoare a 190 zile-amendă.

Va fi înlăturată dispoziţia de obligare a inculpatului A.B. la plata sumei de câte 1.000 lei către părţile civile E.F.G. şi E.H.I., cu titlu de daune morale pentru infracţiunea de distrugere prev. de art. 253 alin. 1 Cod penal.

Celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate vor fi menţinute.

În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel vor rămâne în sarcina acestuia.

În baza art. 276 alin. 6 Cod procedură penală, având în vedere soluţia dispusă în apelul inculpatului, se impune respingerea cererii formulate de partea civilă E.F.G. de obligare a inculpatului la plata sumei de 1.320 de lei reprezentând onorariul avocatului ales, dovedit prin chitanţele nr. 1987492 din data de 25.05.2021 şi nr. 1987507 din data de 22.06.2021 (filele 28 şi 45 dosar apel).

Domenii speta

Spete similare