Credite. Darea in plata

„În cauza dedusă judecăţii, atât notificarea de dare în plată cât şi  perioada de 6 luni ce precede formulării notificării, sunt anterioare legii nr. 52/2020, raţiune pentru care prezumţiile instituite de acest act normativ, nu sunt aplicabile, impreviziunea impunându-se a se dovedi, prin raportare la forma anterioară a legii nr. 77/2016 şi la decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016.

Cu privire la stabilirea, sub aspect temporal, a legii aplicabile prezumţiilor legale, art. 26 alin. 1 Cod procedură civilă, prevede că acestea sunt supuse legii în vigoare la data producerii, ori, după caz, a săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii. Astfel, forţa probantă a prezumţiilor legale nu este reglementată de legea procesului, determinată prin raportare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, ci de legea care guvernează raportul juridic dedus judecăţii, stabilită în funcţie de momentul producerii faptului juridic, adică al izvorului acestui raport juridic”.

Prin Sentinţa Civilă nr. 11018 din 11.12.2018 Judecătoria Baia Mare a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta S (F G) C, în contradictoriu cu  intimata B T SA şi  intimata R C S R, şi în consecinţă:

A constatat stingerea obligaţiilor născute în sarcina reclamantei S (F G) C, ca urmare a convenţiei de credit nr.0141031(M H din data de 04.02.2008, ca efect al notificării prin executare silită asupra imobilului ipotecat în cadrul dosarului execuțional nr. 3/2012 al BEJ M V V D.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, permit reclamantei ca în calitate de consumator să solicite a i se stinge datoriile izvorâte din contractul de credit, ca efect al intervenirii executării silite ce a avut loc asupra bunului imobil ipotecat.

Reclamanta a formulat cerere privind darea în plată potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 1, coroborat cu art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile, în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, dar pârâtele nu au dat curs acestei solicitări.

Creditorul iniţial V B R SA, deşi a valorificat imobilul ipotecat de reclamantă pentru împrumutul luat (136.800 CHF) a continuat executarea silită prin poprire, fiind efectuate reţineri din veniturile realizate de debitoarea S (F G) C.

Astfel că prin raportare la dispoziţiile art. 5 alin. 1, coroborat cu dispoziţiile 4 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 s-a constatat că au fost îndeplinite cumulativ în persoana reclamantei condiţiile de admisibilitate a cererii de dare în plată, motiv pentru care în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Legea 77/2016, respectiv stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit ca efect al intervenirii executării silite ce a avut loc asupra imobilului ipotecat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelanta R C S R SA, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, având în vedere următoarele motive:

În fapt, prin sentinţa atacată s-a admis acțiunea formulată de reclamantă în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016, fiind constatată stingerea creanței deținută de apelantă.

A apreciat sentința atacată ca fiind nelegală raportat la neanalizarea condițiilor impreviziunii, astfel cum s-a stabilit obligatoriu prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în M. Of. nr. 53/18.01.2017.

 Trebuie avut în vedere că nu orice persoane care au garantat un credit cu un imobil locuință se pot prevala de dispozițiile Legii nr. 77/2016, ci este necesar ca, pe de-o parte, persoanele să nu mai poată executa în mod obiectiv contractul de credit — fapt care trebuie dovedit de aceștia - iar pe de altă parte, imposibilitatea executării trebuie să fie consecința impreviziunii - aspect care trebuie examinat de instanța de judecată.

În acest sens, prin Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în M.Of. nr. 53/18.01.2017, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor din cuprinsul art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016, constatându-se că acestea sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii.

Astfel, în raport de cele arătate, debitorii trebuie să dovedească îndeplinirea condițiilor referitoare la existența impreviziunii.

Condițiile de aplicare a teoriei impreviziunii:

Aplicarea impreviziunii presupune respectarea principiilor sale fondatoare - buna credință și echitatea. Condițiile substanțiale care s-au consolidat în practica judiciară formată sub imperiul VCC sunt reținute de Curtea Constituționala prin Decizia nr. 623/2016, după cum urmează:

 Intervenția unui eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului;  evenimentul să facă excesiv de oneroasă executarea obligațiilor contractuale;  riscul determinat de evenimentul și efectul acestuia este supra-adăugat și diferă substanțial de riscurile contractuale asumate (inerente) - provenite din împrejurări previzibile/posibile și efect deopotrivă previzibil  părțile să fi respectat principiul bunei credințe și al echității în executarea contractului.

Pornind de la principiul de drept pacta sunt servanda, părțile sunt obligate să execute întocmai și cu bună credință contractul încheiat în condițiile legii aplicabile. În aceste condiții, singura modalitate prin care efectele contractului astfel încheiat pot fi modificate o reprezintă tot acordul părților, ca expresie a autonomiei lor de voință.

Potrivit art. 970 VCC „Convențiile trebuie executate cu bună credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.

Prin urmare, se află în incidența unei situații la care se ajunge la un moment ulterior încheierii contractului de credit, iar mecanismul prevăzut de Legea nr. 77/2016 ar avea drept scop echilibrarea riscurilor, adică transferul riscurilor de la debitor la creditor. Or, în lipsa identificării unui asemenea dezechilibru, contractul de credit să se deruleze potrivit dreptului comun, fără nicio incidență a Legii nr. 77/2016 și nu există nicio rațiune pentru a permite consumatorului să înceteze contractul de credit.

În ceea ce privește instituția impreviziunii, câtă vreme aceasta nu era reglementată în mod expres în arhitectura Codului civil din 1864, în timp, pe cale doctrinară și jurisprudențială s-au dezvoltat anumite condiții ale teoriei impreviziunii prin raportare la dispozițiile art. 969 din Codul civil din 1864 și dispozițiile art. 970 din același act normativ.

Potrivit dispozițiilor art. 969 din Codul civil din 1864: „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământul mutul sau din cauze autorizate de lege.”

Mai mult, trebuie avute în vedere și principiile efectelor actului juridic civil, respectiv acele reguli de drept civil care arată modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiţii și față de cine se produc aceste efecte. Unul dintre principiile mai sus amintite este principiul obligatoriu, exprimat și prin adagiul pact sunt servanda, care reprezintă acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune părţilor întocmai ca legea.

Astfel, actul juridic civil legal încheiat are forță obligatorie nu doar pentru părțile acestuia, ci și pentru organul de jurisdicție învestit cu soluționarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act, deci instanța este obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat, ținând seama în interpretarea clauzelor lui, de voința părților. Fundamentul principiului forței obligatorii a actului juridic civil este reprezentat, pe de o parte, de necesitatea asigurării stabilității și siguranței raporturilor juridice generate de actele juridice civile, iar, pe de altă parte, de imperativul moral al respectării cuvântului dat.

De la principiul forței obligatorii erau reglementate excepții care desemnau acele situații în care efectele actului juridic civil nu se mai produc așa cum au prevăzut părțile sau, după caz, a părții, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite inițial.

Una dintre excepțiile de la principiul forței obligatorii o constituie revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avut în vedere de părți în momentul încheierii actului juridic, denumită și teoriei impreviziunii, deoarece se ajunge ca efectele actului juridic să fie altele decât cele pe care părțile, în momentul încheierii respectivului act, au înțeles să le stabilească și care să fie obligatorii pentru ele.

Cu alte cuvinte, sub imperiul Codului civil din 1864, instituția impreviziunii presupune o situație excepțională, imprevizibilă, care se ivește pe parcursul executării contractului și care are drept efect un grav dezechilibru contractual, obligația devenind excesiv de oneroasă pentru debitor.

În doctrină, pentru explicarea naturii juridice a teoriei impreviziunii s-au conturat două concepții:

Într-o primă opinie, teoria impreviziunii apare ca fiind rezultatul schimbării realităților economice existente la momentul încheierii contractului. Având în vedere că schimbarea situației financiare a uneia dintre părți poate deturna scopul pentru care acea parte a încheiat contractul, se cuvine ca, în situația existenței unei vădite disproporții între dispozițiile inițiale ale contractului și cele apărute pe parcurs, să se revizuiască dispozițiile contractuale încât scopul contractului să fie atins de către ambele părți.

Cea de-a doua opinie prezintă teoria impreviziunii ca o extindere a forței majore, asimilând ipoteza imposibilității absolute de executare a contractului cu ipoteza dificultății executării lui datorate unei vădite disproporții între contraprestații, apărute pe parcursul executării și care nu a fost prevăzută în momentul încheierii contractului.

Cu privire la aceste aspecte, în Decizia nr. 623/2016, CCR a subliniat următoarele:

„În acest context, Curtea reține că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna credință care trebuie să caracterizeze executarea contractului trebuie realizată ținându-se cont de ideea de risc al contractului.

Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul în concret a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Sub imperiul Codului civil din 1864, pe cale doctrinară s-au conturat atât condițiile impreviziunii, cât și criteriile pe care judecătorul ar trebui să le aplice pentru a verifica dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile instituției impreviziunii precum și soluțiile pe care instanța le poate adopta.

Totodată, în jurisprudența Codului civil din 1864 s-au subliniat urinătoarele:

„Teoria impreviziunii trebuie recunoscută, în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurări în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată prin contract. Se apreciază astfel dacă obligația a pierdut identitatea, verificând dacă notificarea circumstanțelor nu a fost integrală în riscul contractului. Variația circumstanțelor și, de aici, noile sarcini ce afectează executarea fac parte, mai degrabă din riscul contractului, pe care-l suportă debitorul obligației de executat, în lipsa unei dispoziții contrare. Chiar dacă relația între risc și impreviziune este imprecisă, considerându-se modificarea circumstanțelor ca fiind exclusă din sfera riscului, reparația este determinată prin interpretarea convenției, în funcţie de natura contractului ” (C.S.J.,s.com., Decizia nr. 1122/2003).

Prin urmare, câtă vreme instituția impreviziunii reprezintă în realitate o excepție de la principiul forței obligatorii a actului juridic civil, existența unei asemenea ipoteze trebuie analizată de către instanţa de judecată cu rigoare întrucât, în caz contrar, principiul pactu sunt servanda ar fi anihilat.

În speță, debitoarea nu a dovedit îndeplinirea condițiilor impreviziunii, prin urmare nu are dreptul la stingerea datoriei.

În concluzie, pentru toate considerentele prezentate mai sus, a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8 din Legea nr. 77/2016; art. 205 C. pr. civ.; art. 15 alin. 2, art. 147 din Constituția României; Decizia nr. 639 din 27.10.2016 a Curții Constituționale și Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016, precum și pe orice altă dispoziție legală incidentă soluționării prezentei cauze.

În probațiune, s-au depus înscrisuri.

Intimata S (F G) C a depus la data de 12.07.2019 întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a Sentinței civile nr. 11018/2018 a Judecătoriei Baia Mare, precum și obligarea apelantei la plata către intimată a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul apel, având în vedere următoarele motive:

În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Suciu Corina a solicitat instanței să constate stingerea obligațiilor născute în sarcina acesteia ca urmare a încheierii Convenției de credit nr. 0141031/MH/04.02.2008, ca efect al valorificării prin executare silită asupra imobilului ipotecat în cadrul dosar execuțional nr.3/2012 al BEJ M V V D, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016 a dării în plată, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în mod imperativ de respectivul act normativ.

Prin Sentința civilă nr. 1018/2018 a Judecătoriei Baia Mare, prima instanță a admis acțiunea civilă și a constatat stinse obligațiile reclamantei față de entitățile bancare ca urmare a executării silite asupra imobilului ipotecat, reținând, în esență, că sunt îndeplinite în persoana reclamantei toate condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune astfel.

Prin apelul formulat, apelanta R C S R critică soluția instanței de fond, apreciind că pe lângă îndeplinirea condițiile prevăzute în mod expres de lege, s-ar fi impus analizarea și a altor două condiții, respectiv aceea că persoana în cauză să nu mai poată executa, în mod obiectiv contractul de credit, iar o atare imposibilitate de executare să fie consecința impreviziunii, apreciind totodată apelanta că o astfel de dovadă nu a fost făcută de către reclamantă.

Apreciază că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, motiv pentru care a solicitat menținerea acesteia.

În acest sens, între reclamanta S (F G) C, alături de fostul soț G C, pe de o parte, în calitate de debitori ipotecari și creditorul inițial V R SA, pe de altă parte, s-a încheiat Convenția de credit nr. ----/MH/04.02.2008, prin care împrumutătorul s-a obligat a pune la dispoziția împrumutaților suma de 136.800 CHF, urmând ca aceștia să restituie împrumutul într-un termen de 300 luni, respectiv 25 ani.

În vederea restituirii împrumutului, împrumutații au garantat obligația de rambursare a creditului prin instituirea unei ipoteci de rang I asupra imobilului situat în ----, în natură fânaț + casă P + M, nr. cadastral ---- și teren în suprafață de 980 m.p. nr. cadastral ----, înscris în C.F. nr. ---- (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. ----), conform Contractului de garanție reală imobiliară autentificat de Birou Notari Publici C C R - V C M - R F R sub nr. ----- din 04.02.2008.

Ca urmare a neachitării creditului în modalitatea și la termenele convenite, împotriva reclamantei S (F G) C, în cadrul dosarului execuțional nr. 3/2012 al Birou Executor Judecătoresc M V V D, (nr. dosar vechi ----/PF/20-- al Ex. B S M) a fost demarată executarea silită prin poprire, mobiliară și imobiliară.

Imobilul situat în Bușag nr. 3, județul Maramureș, în ----, în natură fânaț + casă P + M, nr. cadastral ---- și teren în suprafață de 980 m.p. nr. cadastral ----, înscris în C.F. nr. ---- (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. ----), a fost valorificat prin licitație publică, obținându-se un preț al vânzării la nivelul sumei de 294.600 lei, așa cum rezultă din Procesul verbal de licitație imobiliară nr. 3/19.09.2013, imobilul fiind adjudecat chiar de către creditorul V R SA, în contul creanței, sens în care s-a întocmit și Actul de adjudecare din data de 08.10.2013.

După valorificarea imobilului, creditorul inițial V R SA, a continuat executarea silită prin poprire, fiind efectuate rețineri din veniturile realizate de debitoarea S (F G) C, în vederea acoperirii creanței până la nivelul sumei datorate.

În încercarea de aplicare convențională a dispozițiilor art. 5 alin. 1, coroborat cu art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile, în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, reclamanta a formulat o notificare prin care a solicitat pârâtelor a se prezenta la data de 09.11.2016, orele 14.00 sau data de 11.11.2016 orele 14.00 la sediul Biroul Notarial C C R, R F R, M G M, în vederea reglementării situației juridice în sensul semnării unei tranzacții prin care să fie recunoscută stingerea obligațiilor născute în sarcina reclamantei S (F G) C, rezultate din Convenția de credit nr. -----/MH/04.02.2008, ca efect a valorificării bunului imobil adus în garanție prin executare silită.

Nici una dintre pârâtele invitate nu s-a prezentat la locul, data și ora indicate în cuprinsul notificării, iar pârâta B T a emis două adrese după cum urmează:

- Adresa nr. 460602/24.10.2016, prin care a arătat că creanțele rezultând din Convenția de credit nr. ----/MH/04.02.2008 ar fi fost cesionate către R C S R, la data de 24.07.2014;

- Adresa nr. 10220/01.11.2016, prin care a arătat că solicitarea petentei nu s-ar circumscrie dispozițiilor art. 4, coroborat cu art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată, dar, cu toate acestea, a arătat și că va suspenda calculul penalităților pentru creanța pe care banca o are de recuperat în procedura de executare silită.

Ca urmare a neprezentării a pârâtelor la Biroul Notarial C C R, R F R, M G M, conform solicitărilor formulate, notarul a întocmit Încheierea de certificare nr. 46/09.11.2016 și Încheierea de certificare nr. 47/11.11.2016.

Prin raportare la dispozițiile art. 5 alin. 1, coroborat cu dispozițiile 4 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ, în persoana reclamantei, condițiile de admisibilitate a cererii, respectiv: 

a) instituția bancară, în calitate de creditor și reclamanta, în calitate de consumator, fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. 1 din lege, astfel cum acestea sunt definite de legislația special;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depășea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Națională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de reclamantă a fost garantat cu un imobil având destinația de locuință;

d) reclamanta nu a fost condamnată printr-o hotărâre definitivă pentru infracțiuni în legătură cu creditul pentru care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 77/2016.

Totodată, dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016 permit reclamantei, ca, în calitate de consumator, să solicite a i se stinge datoriile izvorâte din contractul de credit, cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, ca efect al intervenției executării silite ce a avut loc asupra bunului imobil ipotecat, a solicitat admiterea cererii așa cum a fost formulată.

În ceea ce privește condiția dovedirii intervenției impreviziunii, astfel cum a impus Curtea Constituțională prin Decizia nr. 623/25.10.2016, o astfel de dovadă s-a făcut în dosar, sens în care s-a administrat proba cu înscrisuri, respectiv: s-au solicitat relații de la ANAF, Direcția Impozite și Taxe Locale din cadrul Primăriei Baia Mare, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară și s-a solicitat pârâtelor să depună la dosar paritatea CHF/LEU la data acordării creditului, la data declarării scadenței anticipate a creditului, precum și la data formulării cererii de executare silită.

Cu titlu preliminar, în cauza de față se poate constata că este aplicabil Codul Civil din 1864, în raport de data încheierii convenției supusă analizei, respectiv 04.02.2008 și momentul intrării în vigoare a Noului cod civil. 

Este real că „instituția impreviziunii” nu își avea o reglementare expresă în cuprinsul Codului civil din 1864, însă simpla inexistență a unei reglementări exprese la nivelul Codului civil de la 1864 nu poate conduce la ideea unei denegări de dreptate, ci trebuie avută în vedere jurisprudența și doctrina, care au recunoscut și consacrat, existența acestei instituții. Astfel, în concret, se reține că impreviziunea, astfel cum este reglementată de Noul Cod Civil, doar consacră soluțiile jurisprudențiale anterioare.

Mai mult decât atât, nu trebuie pierdută din vedere nici abordarea Curții Constituționale în cuprinsul Deciziei nr. 623/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 53/18,01.2017, care a fost chemată să se pronunțe asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. l alin.(3), art.3, art.4, art.5 alin.(2), art.6-8, în special art.8 alin.(l), (3) și (5), art.10 și ale art. 11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum și a legii în ansamblul său, decizia fiind obligatorie pentru instanțele de judecată. Astfel, Curtea Constituțională reține că sub imperiul Codului civil din 1864, atât doctrina, cât și practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepțional și exterior voinței părților ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului. Se arată astfel că, sub regimul Codului civil din 1864, teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 Cod civil, potrivit cărora „Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.

Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezultă din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condițiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudență și preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică modalității de abordare sub imperiul Codului civil anterior.

Pe cale de consecință, s-a apreciat că instituţia impreviziunii este aplicabilă și în cazul contractelor încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, astfel cum Curtea Constituțională a reiterat - dacă mai era necesar, pentru claritate - în decizia citată. Totodată, trebuie subliniat că aplicarea teoriei impreviziunii nu intră în conflict cu principiul neretroactivității legii, întrucât instanța nu are a aplica dispozițiile art. 1.271 Cod civil, pentru a da efect retroactiv legii noi, ci, se face aplicarea instituției jurisprudențiale a impreviziunii, astfel cum a fost consacrată de practică și doctrină, grefată pe dispozițiile art. 970 Cod civil de la 1864.

În concret, astfel cum s-a reținut și în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, instanța este chemată a cerceta dacă, în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de convenție.

Totodată, se impune ca instanțele de judecată să aibă în vedere și considerentele obligatorii cuprinse în Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, respectiv: clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate, în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune.

Sub acest aspect, Curtea Constituțională arată că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii trebuie realizată avându-se în vedere ideea de risc al contractului, acesta fiind necesar a fi analizat dintr-un punct de vedere bivalent.

Astfel, contractul în sine presupune: un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, și un risc supra-adăugat, care nu a putut face obiectul, în concret, a unei previzionări de către nici una dintre părți, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a co-contractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul încheierii contractului.

Analiza impreviziunii vizează numai riscul supra-adăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice și juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind, așadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menținută, pe când încetarea are loc atunci când, în cazul intervenirii noilor condiții, contractul își pierde utilitatea socială. Rezultă astfel că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menținerea utilității sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestațiilor între părți.

Or, în raport de vânzare imobilului adus drept garantie în procedura executării silite. opinează că nu putem vorbi de o posibilitate obiectivă de adaptare a contractului, rămânând în discuție doar aceea de încetare a acestuia.

Prin raportare la cele arătate mai sus, în cauză a survenit un eveniment exceptional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, ceea ce a determinat a fi excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta, sub aspectul următoarelor considerente:

A). Creșterea semnificativă a cursului de schimb valutar pentru moneda creditului – CHF.

La data contractării creditului - 04.02.2008, părțile au avut în vedere o paritate CHF/LEU de 2,2340 LEI/1CHF, (conf. Adresei B T depusă la dosar la data de 03.10.2018).

La momentul declarării scadenței anticipate a creditului, respectiv 18.04.2011, paritatea CHF/LEU a fost de 3,1832 LEI/1 CHF.

La data formulării cererii de executare silită, respectiv 02.09.2011, paritatea CHF/LEU a fost de 3,8156 LEI/1 CHF.

La momentul formulării notificării de dare în plată - 03.10.2016 paritatea CHF/LEU era de 4,0764 LEI/1 CHF (conform cursului B.N.R. oficial afișat pe site  https://www.cursbnr.ro/arhiva-curs-bnr-2016-10-03). 

La momentul pronunțării hotărârii primei instanțe, 11.12.2018, paritatea CHF/LEU este de 4,1373 LEI/1 CHF (conform cursului B.N.R. oficial afișat pe site  https://www.cursbnr.ro/arhiva-curs-bnr-2018-12-11).

Prin urmare, au avut loc creșteri succesive ale monedei creditului, ulterior contractării, ajungându-se la momentul formulării notificării de dare în plată ca nivelul monedei creditului să aibă o creștere cu 82,47% față de cursul inițial avut în vedere de părți (acesta aproape că sa dublat, fapt ce a condus la aceeași consecință și în ceea ce privește cuantumul ratei lunare a creditului), iar la momentul rămânerii cauzei în pronunțare, în fața primei instanțe, nivelul monedei creditului să aibă o creștere cu 85,19% față de cursul iniţial, de la momentul contractării creditului.

Se impune astfel ca instanța să analizeze două aspecte esențiale:

- pe de o parte, dacă evenimentele survenite ulterior încheierii contractului, ce a determinat această creștere, puteau sau nu puteau fi prevăzute, în mod rezonabil, la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale;

- pe de altă parte, dacă această creștere, alături de celelalte evenimente, fac excesiv de oneroasă executarea obligațiilor debitorilor, evident coroborat și cu celelalte aspecte generate de situația familială.

Sub un prim aspect supus analizei debitoarea nu a putut previziona creșterea valorii monedei CHF la un asemenea nivel, ca urmare a crizei economice mondiale, întrucât amploarea acestei crize nu a putut fi determinată în mod rezonabil la momentul încheierii contractului de către părți. Potrivit doctrinei, pentru a fi verificată această condiție, interesează ca imprevizibilitatea, precum și aspectul economico - financiar  care trebuie să caracterizeze efectul asupra contractului să se raporteze nu atât la natura sau cauza evenimentului, cât mai ales la efectele acestuia asupra executării obligațiilor contractuale. Acest fapt a fost un eveniment imprevizibil, exterior contractului, care nu putea fi în sine anticipat de părți la momentul contractării, motiv pentru care condiția este îndeplinită.

Sub un al doilea aspect supus analizei, creșterea monedei CHF în raport de moneda națională, la un nivel aproape dublu fată de data acordării creditului, a cauzat o onerozitate excesivă a obligațiilor debitorilor, prin comparație cu obligațiile băncii.

În evaluarea riscului supra-adăugat, trebuie avut în vedere faptul că la momentul contractării, moneda CHF avea o valoare redusă, prezentând avantaje pentru debitori astfel că aceștia puteau anticipa o creștere relativă a monedei. Nu este de neglijat nici faptul că o creștere de o asemenea anvergură, respectiv de 85% a monedei CHF în raport de moneda națională — nu putea fi în mod rezonabil previzionată, de către un consumator mediu potrivit standardului de referință instituit de jurisprudența CJUE.

În acest sens, trebuie avută vedere poziția de inferioritate a consumatorului la momentul contractării, atât din punct de vedere economic, față de co-contractantul său, cât mai ales din punct de vedere al lipsei unor cunoștințe de specialitate. Aceasta deoarece, astfel cum a subliniat și Curtea Constituțională în Decizia nr. 623/2016, evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită și realizată în ansamblu, prin analiza cel puțin a calității și pregătirii economice/juridice a co-contractanților.

Se poate aprecia astfel că, urmare a creșterii valorii monedei CHF, echilibrul contractual din prezenta cauză nu se mai atinge, fiind perturbat în mod grav, iar efectele asupra situației debitorilor sunt drastice, aceştia văzându-se nevoiți să restituie lunar o dobândă al cărei cuantum excede semnificativ valorii celei previzionate, în mod rezonabil, la momentul contractării.

Nu în ultimul rând, se constată că debitorii sunt de bună - credință, aceștia și-au asumat o fluctuație rezonabilă a cursului CHF, dar în niciun caz nu se poate aprecia că debitorii ar fi acceptat să contracteze și în ipoteza unei asemenea creșteri a valorii cursului. Totodată, nu trebuie pierdută din vedere nici împrejurarea că, în raport de Norma cadru de creditare, debitorii nu ar putea fi încadrați în categoria clienților eligibili pentru finanțare, în raport de punctajul pe care aceștia l-ar obține la analiza scoringului general, prin raportare Ia veniturile realizate și cheltuielile de subzistență.

B). Modificarea situației familiale a reclamantei:

La data contractării creditului, reclamanta era căsătorită cu numitul G C, aceștia contractând împrumutul împreună și garantând amândoi restituirea acestuia. Totodată, au garantat acoperirea creditului cu imobilul locuința familiei G de la acea vreme. Din nefericire, după o perioadă mai îndelungată de neînțelegeri între soți, în cursul anului 2014 s-a pronunţat divorțul dintre aceștia, în dosarul nr. 14107/182/2013, iar fiul celor doi coîmprumutați, G R A, a rămas în grija reclamantei.

Odată cu neînțelegerile survenite între cei doi coîmprumutați încă din timpul căsătoriei și separarea în fapt a acestora, fostul soț al reclamantei a dat dovadă de total dezinteres în a-și mai îndeplini obligațiile contractuale asumate față de Bancă, astfel că toată grija acoperirii ratelor lunare ale creditului și a creșterii minorului s-a transferat exclusiv în persoana reclamantei.

Așadar, fiind pusă în situația ingrată ca, dintr-un singur venit, reclamanta să acopere și creditul și să procure și toate cele necesare traiului zilnic pentru ea și pentru fiul său, a ajuns în imposibilitatea de a mai achita ratele creditului. Punctul culminant s-a produs însă la momentul la care imobilul locuința familiei a fost vândut la licitație publică urmare a executării silite demarate de către Bancă, reclamanta văzându-se pusă în situația obiectivă de a nu mai avea unde locui.

Față de considerentele expuse mai sus, prin raportare la art. 970 Cod civil de la 1864, în lumina teoriei solidarismului contractual, reținând îndeplinite atât aspectul obiectiv al echității, cât și componenta subiectivă (imposibilitatea debitorului de a mai achita ratele în raport de situația materială), era absolut necesar a se dispune în sensul solicitat de către reclamantă, ca efect al dezechilibrului contractual intervenit, apreciind că nu este posibilă adaptarea contractului în cauza de fată, în sensul restabilirii unui echilibru contractual, în lipsa utilității sociale a acestuia în favoarea debitoarei, întrucât apreciază că, pe lângă lipsirea familiei de imobilul care a fost locuința familiei, prin plata ratelor lunare de credit nu trebuie pusă în pericol însăși existenta persoanei întrucât orice persoană are o serie de cheltuieli inerente traiului zilnic, iar calitatea vieții nu trebuie să fie afectată în mod grav de o obligație de a plăti ratele de credit.

Față de cele arătate mai sus, a solicitat respingerea apelului și menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind temeinică și legală.

Totodată, a solicitat obligarea apelantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu derularea prezentului apel, în temeiul dispozițiilor art. 451 - 453 Cod procedură civilă, conform documentelor justificative.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016.

În probațiune, s-au depus înscrisuri.

Analizând cererea de apel prin prisma motivelor invocate, a dispoziţiilor legale incidente şi a probaţiunii administrate, tribunalul reţine următoarele:

Prin contractul de credit 0141031 din data de 04.02.2008 SC V R SA a acordat debitorilor  G C şi G C un credit în valoare de 136.800 CHF.

Executarea obligaţiilor de plată a fost garantată cu constituirea unei ipoteci asupra imobilului de natură fânaţ + casă situată în -----.

La data de 7 octombrie 2016  intimata - reclamantă, a transmis către R C S R SRL o notificare  prin care a solicitat acesteia să se prezinte la notar în vederea semnării unei tranzacţii prin care să fie recunoscută stingerea obligaţiilor născute în sarcina reclamantei Suciu Corina, rezultate din Convenţia de credit nr. 0141031/MH/04.02.2008, ca efect a valorificării bunului imobil adus în garanţie pin executare silită (dosar primă instanţă – vol. I, f. 20).

Prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin.1 din legea nr. 77/2016.

Considerentele primei instanţe referitoare la condiţiile prevăzute de art. 4  alin.1 din legea nr. 77/2016 nu au fost supuse apelului şi au intrat în puterea de lucru judecat.

În expunerea de motive a Legii nr. 77/2016 se face referire la persoanele fizice care nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului către instituţia de credit, legea aplicându-se astfel numai acestei categorii de debitori.

În chestiunea ce interesează în prezentul litigiu, din prisma raţionamentului ce se impune a fi adoptat, este elocventă Decizia nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale, în considerentele căreia se reţine că „argumentele reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 privind Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite cu privire la incidenţa teoriei impreviziunii sunt pe deplin aplicabile şi în materia contractelor de credit în franci elveţieni. Astfel, instanţa judecătorească are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile existenţei acesteia, astfel că situaţia consumatorilor de credite în franci elveţieni cunoaşte un remediu judiciar viabil, de natură să înlăture efectele schimbării circumstanţelor care au condus la contractarea creditului. (paragraful 49)”

 În considerentele relevante ale Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016 Curtea Constituţională a reţinut că „Din coroborarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864 rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de o parte, şi buna-credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci şi toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa (art. 970 alin. 2 din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele.

Prin urmare, potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândeşte un rol important în determinarea condiţiilor de executare a contractului. Consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale. (paragrafele 99 şi 100)”

Controlul judecătoresc vizează „condiţiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanţelor (existenţa situaţiei neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absenţa unei clauze de adaptare a contractului) şi condiţiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părţilor contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanţelor (caracterul licit al neexecutării obligaţiilor contractuale). (paragraful 117)”.

Deosebit de elocvente sunt şi considerentele în sensul că „singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit. (paragraful 119)”

Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623/2016 a statuat ca trebuie sa se facă diferenţierea intre debitorii de buna-credinţă si cei de rea-credinţă, respectiv între cei care nu mai pot sa plătească si cei care nu mai vor sa plătească (paragraful 116).

La momentul încheierii contractului de credit – 04.02.2008, valoarea CHF era de 2,23 lei, iar la momentul notificării de dare în plată, - 07.10.2016 valoarea  CHF era de 4,1160 lei (valori conform cursului BNR).

În anul 2008, anul semnării contractului de credit, debitoarea Suciu Corina a realizat un venit anual de 15.701 lei (dosar primă instanţă – f. 1834), în timp ce în anul 2016 veniturile sale anuale au fost în cuantum de 51.564 lei (dosar primă instanţă – f. 1839).

Se constată o creştere semnificativă  a veniturilor care o depăşeşte procentual pe cea a creşterii de curs valutar.

Instanţa de apel reţine că nu este suficient să existe un dezechilibru între prestaţii, ci este necesar ca derularea relaţiilor dintre părţi sa fi dus la ruina contractuala a debitorului. Onerozitatea excesiva  trebuie analizată de instanţă în baza dovezilor si susţinerilor pe care le-a produs consumatorul.

Situaţia intimatei- reclamante raportat la informaţiile comunicate de AJPF Maramureş era mai bună la momentul formulării notificării decât cea de la semnarea contractului.

În cauză, intimata- reclamantă nu a avansat  ipoteza dificultăţii/imposibilităţii de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contract, aşa încât nu se poate susţine teza onerozităţii excesive a obligaţiilor asumate de debitor şi imposibilitatea debitoarei de a-şi respecta cuvântul dat.

Demersul judiciar al reclamantei a fost motivat prin prisma faptului că bunul imobil ipotecat a fost executat silit, fără a se invoca impreviziunea.

Nu orice depăşire a nivelului riscului asumat în mod rezonabil de către apelanţi poate fi calificată drept impreviziune valutară. Materializarea riscului valutar caracteristică impreviziunii intră în discuţie numai în momentul unei excedări semnificative, excepţionale, a limitelor de variaţie ale cursului previzibile la momentul încheierii contractului şi cu condiţia ca această depăşire să transforme obligaţia de rambursare a împrumutului într-una excesiv de oneroasă pentru aceşti debitori.

Obligaţia debitoarei la executarea prestaţiei nu a devenit inechitabilă, din punct de vedere subiectiv, în speţă, neregăsindu-se dificultatea de plată a acesteia.

Se reţine că situaţia valorizării excesive a CHF, de la data încheierii contractelor şi până la data notificării , nu reprezintă o situaţie excepţională care să justifice impreviziunea, expunerea debitorilor la fluctuaţiile de curs valutar fiind o caracteristică naturală a creditelor în valută, variaţii fireşti, tipice, iar niciun debitor nu se aşteaptă sau nu ar trebui să se aştepte la un curs valutar îngheţat la momentul încheierii contractului, cu atât mai mult în condiţiile încheierii unui contract pe o perioadă îndelungată.

Chiar daca s-ar aprecia ca hipervalorizarea CHF ar constitui o situaţie obiectiva, premisa a impreviziunii, nu se poate concluziona, doar pe baza disproporției valorice cauzate de schimbarea cursului valutar, că dezechilibrul contractual produs este atât de profund, încât să conducă la concluzia că reclamanta nu-și mai poate îndeplini obligațiile rezultând din contractul de credit.

Se impune sublinierea conform căreia, în cauza dedusă judecăţii, atât notificarea de dare în plată cât şi  perioada de 6 luni ce precede formulării notificării, sunt anterioare legii nr. 52/2020, raţiune pentru care prezumţiile instituite de acest act normativ, nu sunt aplicabile, impreviziunea impunându-se a se dovedi, prin raportare la forma anterioară a legii nr. 77/2016 şi la decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016.

Cu privire la stabilirea, sub aspect temporal, a legii aplicabile prezumţiilor legale, art. 26 alin.1 cod proc. civ., prevede că acestea sunt supuse legii în vigoare la data producerii, ori, după caz, a săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii. Astfel, forţa probantă a prezumţiilor legale nu este reglementată de legea procesului, determinată prin raportare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, ci de legea care guvernează raportul juridic dedus judecăţii, stabilită în funcţie de momentul producerii faptului juridic, adică al izvorului acestui raport juridic.

În acest context, trebuie observat că, prezumţiile reglementate de art. 4 alin.1 indice1 din legea nr. 77/2016 operează numai în condiţiile prevăzute de alin.1 indice 2 al aceluiaşi articol, respectiv numai dacă pragurile valorice prevăzute în cele două situaţii se menţin în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării. Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 26 alin.1 cod proc. civ., pentru ca prezumţiile să fie aplicabile, trebuie ca întreaga perioadă de 6 luni să fie ulterioară intrării în vigoare a legii nr. 52/2020. În cazul formulării unei notificări după intrarea în vigoare a legii nr. 52/2020, dar fără ca perioada de 6 luni anterioară formulării notificării să fie, în întregime, ulterioară acestui moment, debitorul nu se poate prevala de prezumţiile instituite prin acest normative.

Pe de altă parte condiţiile impreviziunii trebuie verificate prin raportare la fiecare dintre codebitori.

Or, în cauză nu a fost  invocată şi probată starea de impreviziune în persoana codebitorului G C.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, tribunalul a admiS apelul declarat în cauză conform dispozitivului prezentei decizii.

Domenii speta

Spete similare