Stabilire locuinta minor

Asupra apelului civil de faţă.

Prin sentinţa  civilă nr. X/11.02.2021, pronunţată de Judecătoria Slatina, în dosarul nr .X/311/2020 s-a admis în parte cererea de divorţ modificată de către reclamantul-pârât C D M, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă V P I.

S-a admis în parte cererea de divorţ modificată de către de către pârâta-reclamantă V P I în contradictoriu cu reclamantul-pârât C D M.

 S-a desfăcut căsătoria încheiată şi înregistrată sub nr. 1 din 19.05.2018 în Registrul de Stare civilă al Primăriei comunei L, jud. O, prin acordul soților.

 D-a dispus exercitarea în comun, de către ambele părţi, a autorităţii părinteşti în privinţa minorului C V D, născut la data de 31.10.2016.

 S-a stabilit locuinţa minorului la domiciliul mamei pârâte-reclamante.

A fost obligat reclamantul-pârât şi pârâta-reclamantă  să contribuie la cheltuielile privind creşterea şi educarea minorului în natură.

O copie a  prezentei  s-a dispus a fi comunicată din oficiu Serviciului de Stare Civilă din cadrul Consiliului Local L şi la Registrul Naţional al Regimurilor Matrimoniale.

 Definitivă în privinţa divorţului.

 Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că,în fapt, la data de 19.05.2018, s-a încheiat căsătoria dintre reclamantul-pârât C D M şi pârâta-reclamantă V P I, înregistrată sub nr. X din 19.05.2018  în Registrul de Stare civilă al Primăriei  comunei L, aşa cum rezultă din certificatul de căsătorie seria CY nr. X depus la fila 5.

 Potrivit art. 373 lit. a  Cod civil, divorţul poate avea loc prin acordul soților, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi, acceptată de celălalt, iar potrivit art. 374 alin. 1 din acelaşi act normativ, divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent daca exista sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.

Potrivit art. 930 alin. 1 C.proc.civ., în cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul soţilor, ea va fi semnată de ambii soţi sau de un mandatar comun, cu procură specială, aceştia stabilind potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, şi modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului, iar potrivit art. 931 C.proc.civ., la termenul de judecata fixat, instanţa verifică daca soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va pronunţă divorţul, fără a face menţiune despre culpa soţilor.

La termenul de judecată din data de 03.12.2020, ambii soţi, personal, au convenit asupra desfacerii căsătoriei prin acord.

În consecinţă, instanţa a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a dispune desfacerea căsătoriei încheiate între părţi prin acord, fără a mai fi necesară administrarea altor probe.

Totodată, instanţa a hotărât, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor pe care îi ascultă, iar conform art. 397 din acelaşi cod, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.

Art. 483 C.Civ. definește autoritatea părintească ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.

Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, iar părinţii îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate, ambii părinţi fiind responsabili pentru creşterea copiilor lor minori.

Sub aspectul modului de exercitare a autorității părintești, instanța a reținut că așa-zisele precizări aduse de pârâta-reclamantă prin cererea modificatoare descriu, de fapt, o formă de exercitare exclusivă a autorității părintești, cu excluderea celuilalt părinte de la luarea deciziilor esențiale în viața copilului (alegerea unităţii de învățământ preşcolar şi şcolar; înscrierea minorului la unităţile de învățământ preşcolar şi şcolar; alegerea medicului de familie, a tratamentului medical, precum şi a altor acte sau fapte ce ţin de sănătatea minorului; alegerea programelor extraşcolare pe care le va urma minorul, pe plan sportiv, educaţie etc; alegerea vacanţelor, destinaţia şi durata acestora; suplinirea acordului tatălui pârât  în  vederea  întocmirii paşaportului minorului C V D). Instanța a reținut că a acorda anticipat  dreptul unui părinte de a-l exclude pe celălalt de la luarea acestor decizii ar duce la golirea de conținut a exercițiului comun al autorității părintești, pentru că s-ar traduce, în realitate, într-un exercițiu exclusiv al acesteia. Practic, prin cererea modificatoare, pârâta-reclamantă  a solicitat doar formal ca autoritatea părintească să se exercite în comun, dar a descris o formă  exclusivă de exercitare a acesteia, pe care instanța nu o poate dispune în lipsa unor motive temeinice. 

 Potrivit dispoziţiilor Noului Cod Civil, regula este ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de către ambii părinți şi, doar prin excepție, instanța poate să stabilească ca autoritatea părintească să fie exercitată de către unul dintre părinţi. Aceasta decizie intervine doar în situaţia existentei unor motive temeinice, ori de câte ori exercitarea autorităţii părinteşti în comun ar contraveni interesului superior al minorului. 

 Or, nici măcar mama pârâtă-reclamantă nu a invocat existența vreunui motiv care să justifice exercițiul exclusiv al autorității părintești.

 De altfel, la termenul din 04.02.2021, instanța a procedat la interpelarea pârâtei-reclamante, având în vederea că precizările acesteia descriau o exercitare exclusivă a autorității părintești, iar pârâta-reclamantă, prin avocat, a arătat că solicită ca exercitarea autorității părintești să se facă în comun, de către ambii părinți.

 Faţă de cele ce preced şi de acordul exprimat de părţi cu privire la acest capăt de cerere, instanţa a dispus exercitarea în comun, de către ambele părţi, a autorităţii părinteşti în privinţa minorului C V D, născut la data de 31.10.2016.

Art. 400 C.Civ. arată că în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa stabileşte o dată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic, pronunţându-se, totodată, şi asupra contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor (art. 402 alin. 1 C.Civ.).

Instanța a avut în vedere că acesta reprezintă capătul de cerere asupra căruia părțile nu au putut ajunge la o înțelegere. Cu toate acestea, instanța nu a putut omite faptul că inițial, a fost sesizată cu o cerere de divorț prin acord, urmat de înțelegerea soților și asupra capetelor de cerere accesorii. Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina la data de 14.08.2020, cei doi soți au solicitat ca locuința minorului să fie stabilită la mamă. Cererea poartă semnătura ambilor părinți. Pe parcursul procedurii, mama pârâtă-reclamantă a rămas consecventă acestei solicitării, în timp ce tatăl reclamant-pârât a solicitat ca locuința minorului să fie stabilită la el, solicitare formulată la data de 21.10.2020, cu o zi înainte de primul termen de judecată.

Pentru a determina părintele care îi poate oferi copilului mediul cel mai propice unei dezvoltări armonioase, instanța trebuie să observe mai întâi care sunt motivele care l-au determinat chiar pe unul dintre părinți să se răzgândească asupra a ceea ce este mai bine pentru copil său, de vreme ce este firesc ca părinții înșiși să știe unde i-ar fi mai bine copilului lor.

Prin cererea modificatoare din data de 21.10.2020, reclamantul-pârât a susținut că de la nașterea copilului și până în prezent, el este cel care s-a ocupat de creșterea și educare minorului într-o proporție mult mai mare, el stând acasă, în concediu de creștere a copilului, în timp ce mama pârâtă-reclamantă, la o săptămână de la naștere, își dorea să se angajeze, ceea ce a și făcut după patru săptămâni, când a plecat la afacerile ei.

Reclamantul-pârât a susținut că el a fost cel care s-a îngrijit în mod direct de copil, cu tot ceea ce implică îngrijirea specifică vârstei acestuia, iar după terminarea concediului de doi ani, au angajat cinci bone, de care minorul era mai atașat decât de mama sa. Cât despre mamă, a arătat că ea era preocupată mai de grabă de afacerea pe care o conduce, de saloanele de înfrumusețare, de orele de aerobic, minorului acordându-i prea puțin timp.

Instanța a avut în vedere că reclamantul-pârât descrie împrejurări din primii doi ani de viață ai copilului, împrejurări pe care, în măsura în care sunt adevărate, le cunoștea la data de 14.08.2020, când a solicitat ca locuința minorului să se stabilească la mamă.

Așadar, nu s-a putut reține că existența unor astfel de împrejurări l-ar fi determinat să se răzgândească în privința locuinței copilului. Dacă aceste împrejurări descrise de reclamantul-pârât ar fi  reale, instanța a avut în vedere că ele erau cunoscute tatălui și atunci când a solicitat ca locuința minorului să fie stabilită la mamă. Acestea nu sunt împrejurări ulterioare datei de 14.08.2020.

De altfel, cât privește îngrijirea copilului în primii doi ani de viață, când tatăl s-a aflat în concediu de creștere a copilului, instanța a reținut că însuși reclamantul-pârât dovedeşte că nu cunoaște foarte bine felul în care și-a organizat timpul în primii doi ani de viață ai copilului. Astfel, la întrebarea nr. 5 din interogatoriu (fila 50), reclamantul-pârât o întreba pe pârâta-reclamantă dacă recunoaște că îl trezea pe reclamantul-pârât noaptea ca să legene și să hrănească minorul, chiar dacă venea obosit de la muncă, pentru că pârâta-reclamanta nu suporta plânsul copilului. Or, instanța a reținut că în primii doi ani de viață ai copilului, reclamantul-pârât nu venea de la muncă, de vreme ce s-a aflat în concediu de creștere a copilului, iar după ce copilul împlinește vârsta de doi ani, acesta deja nu mai necesită un program alimentar, la anumite intervale, și în timpul nopții.

 Maniera de adresare a întrebării nu denotă altceva decât încercarea de conturare a unei imagini distorsionate a realității în ceea ce privește modul în care părinții i-au dedicat timp și îngrijire copilului.

 Reclamantul-pârât nu a probat desele plecări de acasă ale pârâtei-reclamante, în care nu dorea să vorbească cu minorul. Pârâta-reclamantă a recunoscut o singură plecare de  trei zile (răspunsul la întrebarea nr. 9 din interogatoriu – fila 51).

 Reclamantul-pârât a susținut că starea copilul s-a schimbat în rău foarte mult de la momentul mutării acestuia de la domiciliul din comuna L. În acest sens, reclamantul-pârât a învederat că din mai 2020, copilul s-a mutat în municipiul D, alături de mamă, iar tatăl îl ia două săptămâni la el. Mai susținea reclamantul-pârât că la trei zile de la această mutare, copilul îl implora să meargă să îl ia, iar tatăl nu a putut să stea de o parte, l-a luat, copilul fiind trist tot drumul și revenindu-și abia la momentul revederii mediului din domiciliul tatălui, cu care era obișnuit. Față de această susținerea a reclamantului-pârât se pune întrebarea legitimă privind motivul pentru care tatăl nu a ținut seama de această pretinsă atitudine a copilului, atunci când a formulat cererea de chemare în judecată și a solicitat ca locuința minorului să se stabilească la mamă. Tatăl spune că minorul s-a mutat la D în mai 2020, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 14.08.2020. Este de la sine înțeles că orice astfel de schimbare în viața copilului este una dificilă, marcată în primul rând de faptul că nu mai sunt tot timpul ambii părinți alături și că lipsesc multe dintre lucrurile cu care copilul este obișnuit. Firesc este ca schimbarea să fie cu atât mai acut resimțită de minor în faza ei incipientă, atunci când schimbarea este bruscă. Cu toate acestea, deși copilul s-a mutat la D în mai 2020, tatăl nu a fost îngrijorat de reacția copilului la aceste schimbări în august 2020, când a ales ca fiul său să locuiască împreună cu mama sa.

Instanța nu a putut primi susținerea potrivit căreia voința inițială a părţilor ar fi fost aceea ca minorul să locuiască acolo unde dorește, iar hotărârile pronunțate să fie niște simple hârtii, de care părțile să nu țină cont. În primul rând, instanța a avut în vedere că reiese chiar din motivele invocate de reclamantul-pârât că ele sunt preexistente cererii de divorț, așadar, ar fi trebuit ca tatăl să știe ce își dorește copilul și ce este mai bine pentru copilul său încă de la data depunerii cererii de divorț. În al doilea rând, nu reiese care ar fi fost interesul pronunțării unei hotărâri pe care părțile, de fapt, să nu o respecte, dacă tatăl avea deja toate argumentele pentru a aprecia că minorului îi este mai bine alături de el.

Instanța a reținut că nu s-a confirmat nici susținerea reclamantului-pârât privind comportamentul minorului care ar fi generat și îngrijorarea doamnelor educatoare, în sensul că ar fi trist, abătut, că ar plânge, că întreabă când vine tatăl să îl ia, recomandându-i-se chiar să consulte un medic psiholog. Sub acest aspect, chiar mama reclamantului-pârât, martora C M, a declarat că i-a auzit pe părinți discutând în sensul că minorul stă mai mult pe gânduri, că nu reacționează la timp. Aspectele discutate de părinți în legătură cu comportamentul copilului la grădiniță nu se traduc în mod necesar într-o afectare a acestuia de mutarea la D. De altfel, instanța a reținut că orice astfel de schimbare în viața copilului nu poate trece neobservată de acesta, fiind foarte important ca părinții să coopereze astfel încât copilul să depășească mai ușor absența unuia dintre părinți. Indubitabil, copilul resimte și suferă pentru despărțirea părinților săi, indiferent de care este mai atașat și, în această situație, le revine părinților sarcina de a face cât mai ușoară această schimbare în viața copilului, astfel încât el să fie cât mai puțin afectat.

 Reclamantul-pârât nu a dovedit nici că pârâta-reclamantă l-ar fi dus pe copil răcit la grădiniță, așa cum nu a dovedit nici că mama ar fi incapabilă să arate cuiva sentimentele sale. De altfel, nu interesează dacă mama este o persoană mai mult sau mai puțin afectuoasă în general, ci interesează dacă ea manifestă afecțiune față de fiul său. Or, însăși martora C M, mama reclamantului-pârât, a declarat că minorul este foarte atașat de tată, dar este atașat și de mamă. Instanța a reținut, deci, că minorul nu se poate atașa de pârâta-reclamantă doar pentru că știe că este mama lui, ci pentru că legătura de atașament s-a creat prin reciprocitate în timp. A mai declarat aceeași martoră că minorul ar fi spus că vrea să facă un om de zăpadă cu mama lui în curte, iar mama i-ar fi spus că este zăpadă și la munte. O astfel de declarație nu denotă altceva decât dorul copilului după mamă, dorința de a se bucura alături de ea de momentul construirii unui om de zăpadă. Dacă minorul ar simți respingere din partea mamei sale, nici el nu ar avea pornirea firească de a desfășura anumite activități împreună cu ea. În atare împrejurări, se remarcă faptul că la întrebarea nr. 17 din interogatoriu (fila 52), tatăl dorea ca mama să recunoască faptul că minorul o respinge și cere să meargă la tatăl lui. Instanța a reținut că dacă un copil se află în situația de a-și respinge părintele, el nu dorește să facă lucruri extrem de îmbucurătoare pentru un copil (un om de zăpadă) tocmai cu acel părinte pe care îl respinge. Dacă minorul ar respinge-o pe mama sa, nu ar mai exista atașamentul copilului față de mamă, atașament pe care îl confirmă chiar și mama reclamantului-pârât.

A mai susținut tatăl că pârâta-reclamantă îl lasă pe copil cu bone, ea plecând prin țară cu diferite treburi. În primul rând, instanța a avut în vedere că reclamantul-pârât nu a dovedit că programul de lucru al pârâtei-reclamante implică și dese deplasări în țară. În al doilea rând, nu este nimic nefiresc în faptul că o mamă are un loc de muncă, împrejurare ce implică lăsarea copilului în grija altor persoane în acest timp. De altfel, ambii părinți au câte un loc de muncă, iar reclamantul-pârât nu a dovedit că ar avea un program de muncă diferit de cel obișnuit, de 8 ore pe zi. Mai mult decât atât, martora C M a declarat că atâta timp cât tatăl s-a aflat în concediu, el s-a ocupat de copil, după care bunicii paterni. Altfel spus, în prezent, tatăl se află într-o situație similară prin prisma programului de lucru și al timpului pe care i-l poate dedica fiului său. Este adevărat că este extrem de important ajutorul pe care bunicii îl pot acorda părinților în îngrijirea copiilor, dar prezența bunicilor nu constituie un factor determinant în stabilirea locuinței copilului, locul acestuia fiind alături de părinții săi, sau cel puțin alături de unul dintre aceștia.

Instanța a mai avut în vedere că deși în cererea modificatoare reclamantul-pârât nu invocă pretinsa violență a mamei față de copil, la interogatoriu (întrebarea nr. 6 - fila 50), a dorit ca mama să recunoască această împrejurare, confirmată și de mama reclamantului-pârât, în sensul că aveau niște angajați care au spus că mama l-a și bătut, l-a drăcuit pe copil. Mai mult decât atât, reclamantul-pârât vorbește în cuprinsul concluziilor scrise despre un abuz fizic și emoțional asupra copilului. Or, dacă aceste manifestări ale mamei ar fi fost observate în fosta locuință comună a părților (de vreme ce au fost observate de angajații acestora), tatăl nu dovedește că ar fi luat atitudine pentru a corecta un comportament necorespunzător al mamei. Dacă tatăl ar fi observat și ar fi auzit despre acest comportament al mamei atunci când părțile conviețuiau, este de neînțeles de ce tatăl, care se pretinde a fi un tată extrem de iubitor și protectiv, a ales, la data de 14.08.2020, să solicite stabilirea locuinței copilului la mamă. Tatăl nu a invocat acest comportament nici măcar în cuprinsul cererii sale modificatoare. Dacă mama s-ar fi comportat astfel și există riscul repetării acestor comportamente, tatăl ar fi avut un comportament la fel de iresponsabil lăsând copilul alături de o mamă agresivă. Așadar, dacă mama ar fi fost agresivă cu minorul, nu se justifică atitudinea tatălui care, până la data de 21.10.2020, nu a solicitat ca minorul să locuiască alături de el, ci cu mama pârâtă-reclamantă. Pentru ca afirmațiile reclamantului-pârât să fie adevărate este necesar ca ele să atragă și un comportament în consecință din partea lui, ca tată. Așadar, dacă minorul ar fi fost abuzat fizic și emoțional de mama sa, ar fi de neînțeles comportamentul unui tată care accepta ca fiul lui să rămână în locuința mamei. Încă odată, instanța a reținut că acest comportament inconsecvent al tatălui nu denotă altceva decât încercarea de deformare a realității.

De altfel, nu poate trece neobservat nici subiectivismul de care a dat dovada martora C M. Ea declara că atunci când părțile locuiau împreună, de îngrijirea copilului se ocupau ambii părinți, tatăl luându-și și concediu, moment din care a fost mult mai implicat în creșterea copilului. Tot martora declara că minorul dormea cu ambii părinți. Cu toate acestea, întrebată fiind de către apărătorul reclamantului-pârât dacă a fost de față în momente în care copilul a refuzat să plece cu mama sa sau să rămână peste noapte la aceasta, martora a declarat că de foarte multe ori, pentru că este obișnuit cu ei, a se înțelege cu familia paternă. Or, aceeași martoră declarase că ambii părinți îi acordau îngrijire copilului, că minorul dormea cu amândoi. Logic ar fi ca minorul să fie obișnuit cu părinții lui, care s-au ocupat de el, cu care dormea, chiar dacă este atașat, cum este și normal, de toți membri familiei paterne.

Mai mult decât atât, martora chiar se contrazice cu fiul său. Astfel, pe de o parte, la întrebarea nr.2 din interogatoriu (fila 49), reclamantul-pârât nu recunoștea că pârâta-reclamantă i-ar fi permis să păstreze legături personale cu minorul de fiecare dată când a solicitat. Pe de cealaltă parte, mama reclamantului-pârât a declarat că știe că pârâta-reclamantă îl lasă pe copil la prietene, la bone, pentru că toată ziua martora este în legătură cu copilul. Așadar, instanța a tras concluzia că dacă unui copil de 4 ani i se permită de către mamă să stea toată ziua în legătură cu bunica paternă, să îl sune pe tatăl său,așa cum pretinde reclamantul-pârât prin răspunsul la întrebarea nr. 5 din interogatoriu, înseamnă că mama nu interferează în relația copilului cu familia paternă. Dacă mama ar încerca să îl înstrăineze pe copil de familia paternă, ea ar avea autoritatea necesară pentru a nu permite unui copil de 4 ani să folosească toată ziua telefonul. Dacă mama permite totuși aceste legături, înseamnă că ea este aptă să înțeleagă rolul familiei paterne în viața copilului, înseamnă că respectă legătura frumoasă dintre tată și copil.  Întrebată fiind dacă minorul are tendința de merge la tatăl său atunci când îl vede, martora T A a răspuns că da, pentru că mama l-a lăsat să aibă o relație normală tată-fiu. Reiese, deci, că mama este în măsură să privească în mod matur, iar nu egoist, relația copilului cu tatăl său. În schimb, tatăl nu a dat dovadă de aceeași bună-credință în relația cu mama. Astfel, la întrebarea nr. 5 din interogatoriu (fila 49), întrebat fiind dacă este adevărat că în seara zilei de 02.02.2021, i-a solicitat mamei să îi permită să ia copilul în locuința din L, tatăl a răspuns că ei nu, ci copilul a venit singur la el, copilul fiind cel care l-a apelat telefonic. Așadar, tatăl ignoră voința mamei, nu înțelege că independent de care este voința copilului la un moment dat, la vârsta de 4 ani a acestuia, deciziile privitoare la el, se iau de către ambii părinți. Tatăl nu poate profita de un apel al copilului pentru a știrbi autoritatea și a altera imaginea celuilalt părinte. Desigur că dacă un părinte răspunde prompt oricărei dorințe a copilului, el va deveni „preferat” în ochii copilului, dar părinții nu trebuie să caute întâietate în ochii copilului, ci trebuie să ia cele mai bune decizii cu privire la copil, fără ignorarea celuilalt părinte. Tatăl spune deci că pârâtei-reclamante nu i-a cerut permisiunea pentru a veni să ia copilul. Or, firesc era ca, dacă dorea să ia copilul, ca urmare a dorinței acestuia din urmă, tatăl să anunțe în prealabil mama, să se înțeleagă asupra acestui aspect, iar nu să plece cu minorul doar pentru că acesta a venit singur la el (răspunsul la întrebarea nr. 9 din interogatoriu – fila 49 verso). La întrebarea nr. 11 din interogatoriu (fila 49 verso), reclamantul-pârât neagă că ar fi luat copilul fără voia pârâtei-reclamante, dar la întrebarea nr. 5 din interogatoriu arătase că ei nu îi solicitase permisiunea să ia copilul. Implicit, reiese că tatăl nu a ținut cont de voința mamei, ci dimpotrivă, a profitat de manifestarea copilului care, atunci când își vede tatăl, merge la el în brațe. Este normal ca minorul să meargă în brațele tatălui, mai ales dacă nu l-a mai văzut pentru câteva zile, dar nu este firesc ca un părinte să ignore punctul de vedere al celuilalt părinte atunci când se pune problema stabilității copilului. Din acest punct de vedere, instanța a reținut că pârâta-reclamantă a dat dovadă de mult mai multă chibzuință în relația cu copilul și mai ales în relația celuilalt părinte cu copilul, dovedind un comportament pozitiv, nestingherind relaționarea dintre copil și familia paternă. Prin modul în care a formulat întrebarea nr. 18 din interogatoriu (fila 52), reclamantul-pârât vădește faptul că în realitate a existat un conflict de voințe în sera de 02.02.2021. Astfel, el o întreba pe pârâta-reclamantă dacă este adevărat că în seara respectivă, ea i-a transmis că nu va mai vedea copilul până la o hotărâre definitivă și a încercat să oblige copilul să rămână peste noapte, deși minorul cerea la tată. Așadar, indiferent, dacă tatăl s-a  dus la domiciliul mamei pentru că a fost chemat de copil sau pentru că mama i-a spus că nu îl va mai vedea decât în urma unei hotărâri definitive, tatăl a dat dovadă de imprudență interferând în relația mamei cu copilul. Dacă minorul dorește la un moment dat să meargă cu celălalt părinte decât cel la care se află în momentul respectiv, nu înseamnă că celălalt părinte trebuie să vină și să dea curs voinței copilului, minimizând rolul părintelui la care se află copilul atunci. Comportamentul tatălui vădește că nu este cel mai apt să asigure o traversare corespunzătoare a următoarei perioade din  viața copilului, perioadă în care imaginea și autoritatea niciunuia nu trebuie să aibă de suferit. Atâta vreme cât cel mai dificil lucru de depășit  în perioada pe care o traversează minorul este absența unuia dintre părinți, instanța a reținut că mama s-a dovedit a fi cea mai în măsură să asigure o traversare mai facilă a acestei perioade, permițând copilul legătura permanentă cu familia paternă.

 Instanța a reținut că este indubitabil că minorul este atașat de ambii părinți și are o relație firească părinte-copil cu fiecare dintre aceștia. Astfel, deși la întrebarea nr. 13  din interogatoriu (fila 49 verso), reclamantul-pârât neagă  că minorul este atașat de mamă, că o iubește, că se bucură atunci când sunt împreună, chiar mama reclamantului-pârât confirmă că minorul este atașat și de mama lui. Relația bună a mamei cu copilul este confirmată și de martora T A, care a declarat că atunci când vorbește la telefon cu pârâta-reclamantă, copilul este tot timpul lângă ea. Este evident că o relație bună există și între tată și copil. Cu toate acestea, mama s-a dovedit a fi mult mai în măsură a lua decizii înțelepte pentru copil în perioada pe care acesta o traversează, spre deosebire de tată, care, sub pretextul apelului telefonic al copilului, subminează imaginea mamei în ochii acestuia. Or, despărțirea părinților nu trebuie să ducă la înlăturarea autorității unuia dintre părinți, ci copilul trebuie să crească având conștiința că el are în continuare doi părinți, cu singura diferență că nu mai pot fi toți trei împreună. Totodată, tatăl nu a dovedit comportamentul pretins inadecvat al mamei, fiind surprinzător de ce, în virtutea aceluiași comportament, nu a solicitat de la bun început ca locuința minorului să fie stabilită la el. Așadar, instanța a avut în vedere și faptul că atunci când părțile se înțelegeau și au formulat împreună cererea de divorț, ei au cerut ca minorul să locuiască împreună cu mama lui, fără ca reclamantul-pârât să dovedească faptul că ar fi intervenit schimbări sau împrejurări pe care nu le cunoștea la acel moment. De altfel, martora T A a declarat că părțile s-au înțeles la început.

De asemenea, instanța a reținut că ambele părți pot oferi condiții optime de trai copilului, așa cum reiese din referatele de anchetă psiho-socială depuse la dosar (filele 16-18 și 21). În ceea ce îl privește pe reclamatul-pârât, instanța a ținut seama de raportul de anchetă psiho-socială depus la solicitarea instanței, iar nu de referatul de anchetă psiho-socială înaintat prin e-mail la data de 22.01.2021, fără ca instanța să fi solicitat o nouă anchetă și în original, de către reclamantul-pârât la termenul din 04.02.2021. De altfel, cu ocazia efectuării anchetei psiho-sociale solicitate de instanță, reclamantul-pârât declara că minorul este atașat de ambii părinți. O cu totul altă abordare se regăsește în referatul de anchetă psiho-socială înaintat la data de 22.01.2021, fără a se fi solicitat de către instanță o a doua anchetă psiho-socială la tată.

Așadar, tatăl, prin cererea modificatoare contrazice și susținerile exprimate în fața reprezentanților Primăriei L, acestora declarându-le inițial că minorul este atașat de ambii părinți.

Din toate cele de mai sus, instanța a reținut că opțiunea tatălui nu reiese a se fi schimbat ca urmare a unor împrejurări obiective.

În consecință, instanța a apreciat că este în interesul minorului să locuiască alături de mama sa, cea care a dovedit o capacitate mai mare de a veghea la o armonioasă dezvoltarea a copilului, cu luarea în considerare a unei abordări corecte a relației cu ambii părinți.

Așadar,instanța a stabilit locuinţa minorului la domiciliul mamei pârâte-reclamante.

Totodată, instanţa a reţinut şi dispoziţiile art. 530 C.Civ. care arată că obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională sau sub forma unei sume de bani fixe sau în cotă procentuală din venitul lunar net al celui care datorează întreţinerea. Instanța a reținut că la data de 14.08.2020, părțile au solicitat să contribuie în natură la cheltuielile de creștere și educare a copilului, fără ca modificarea cererilor lor să privească și acest capăt de cerere. Astfel, este irelevantă solicitarea pârâtei-reclamante din cuprinsul concluziilor scrise în sensul obligării tatălui la plata pensiei de întreţinere în cuantumul legal de 1/4 din veniturile nete realizate. Câtă vreme părțile, înainte de închiderea dezbaterilor asupra fondului, nu și-au schimbat opțiunea manifestată prin cererea de chemare în judecată, instanța rămâne învestită cu cererea lor inițială. Această cerere inițială este, de altfel, și în interesul copilului, fiind de dorit ca tatăl să contribuie direct la cheltuielile copilului, să se bucure împreună de achiziționarea anumitor bunuri.

Executarea în natură a obligației de întreținere este aptă să asigure o mult mai strânsă relaționare tată-fiu decât aceea a avansării unei sume de bani pe care mama ar urma să o folosească în interesul copilului. În consecință, potrivit voinței părților, instanța a obligat reclamantul-pârât şi pârâta-reclamantă  să contribuie la cheltuielile privind creşterea şi educarea minorului în natură.

Totodată, instanța a amintit faptul că este lipsită de relevanță expunerea de către oricare dintre părți în cadrul concluziilor scrise  a unor împrejurări pretinse a se fi petrecut după închiderea dezbaterilor.

În temeiul art. 928 alin. 4 C.proc.civ., o copie a  prezentei  s-a dispus a fi comunicată din oficiu Serviciului de Stare Civilă din cadrul Consiliului Local L şi la Registrul Naţional al Regimurilor Matrimoniale.

Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat apel apelantul reclamant C D M, criticând-o pentru  nelegalitate şi netemeinicie.

În fapt, reclamantul arată că a formulat acţiune prin care, în urma cererii modificatoare şi a înțelegerilor părților a solicitat desfacerea căsătoriei prin acord, autoritatea părinteasca exercitata în comun şi stabilirea locuinţei minorului la acesta.

Pentru a-şi dovedi susţinerile sale, apelantul reclamant precizează că a solicitat administrarea unui probatoriu complex, după părerea sa suficient şi mai ales necesar pentru a confirma ca este în interesul minorului sa-i fie stabilit domiciliul la acesta, în principal pentru că mama-intimata nu poate manifesta afecţiune faţă de propriul copil, ci doar considera ca minorul este un obiect ce poate servi la atingerea scopului, respectiv răzbunarea faţă de acesta, deși nu crede ca i-a făcut vreun rău fostei sale soţii.

În ciuda faptului ca s-a solicitat administrarea unui probatoriu complex ce nu trebuia cenzurat de către instanţa, judecătorul a apreciat ca viitorul copilului, sănătatea lui şi interesul superior se vor respecta şi stabili într-o şedinţa în care judecătorul a făcut poliţie şi a limitat în timp atât declaraţiile părţilor, cât şi depoziţiile martorilor, al căror număr a fost iniţial redus.

Mai mult decât atât, după ce intimata pârâtă a afirmat că, în afara şedinţei de judecata, în spaţiu privat, a râs împreuna cu magistratul fondului, citind cererile formulate de acesta în dosar, apelantul reclamant susţine că  este convins ca fosta sa soţie nu glumea cand a spus ca are relaţii şi bani care îi vor deschide uşile.

Apelantul  reclamant arată că intenţionează să se adreseze cu plângeri la CSM şi la instituţiile abilitate pentru a face verificări cu privire la bănuielile legitime pe care le are în legătura cu judecătorul de fond şi modalitatea în care a soluţionat cauza, astfel încât are convingerea ca instanţa de control judiciar va analiza apelul său, motivele şi mai ales va da eficientă probelor pe care le va analiza nemijlocit.

Apreciază  apelantul reclamant că hotărârea instanţei de fond este greşita în ceea ce priveşte stabilirea locuinţei minorului şi  solicită admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei  şi pe fond, rejudecând, sa dispună stabilirea locuinţei minorului la acesta.

Apelantul reclamant consideră că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre greşita, care nu a avut la baza nici una dintre probele administrate, deși în motivare încearcă să se raporteze la puţinul probatoriu, prin aprecieri greşite, menite să o favorizeze pe intimata pârâtă, fără însa a pronunţa o hotărâre în acord cu respectarea interesului superior al minorului.

Apreciază apelantul reclamant  că instanţa de fond, deși avea de analizat o situaţie delicata ce impunea şi un probatoriu amplu,a tratat cu deosebita lejeritate şi superficialitate speţa, ajungând să pronunţe o hotărâre lipsita de orice motivare raţională.

Chiar daca instanţa de fond reţine ca din probatoriu administrat ambii părinţi s-ar ocupa de creşterea şi educarea minorului, acesta fiind ataşat de ambii părinţi, totuşi pronunţă o hotărâre greşita şi fără suport atunci când decide ca minorul să locuiască împreuna cu mama, pentru că mama ar fi un părinte raţional şi care ia decizii înţelepte.

De asemenea, instanţa de fond încearcă să se raporteze la interogatoriile părţilor, însa apelantul reclamant solicită ca instanţa de control judiciar să observe că răspunsurile la interogatoriu sunt formulate simplu, cu da şi nu, indiferent de complexitatea întrebării, pentru ca instanţa a înţeles să supună părţile unei presiuni nejustificate, să facă poliţia şedinţei şi să nu permită nici un alt răspuns sau explicaţie.

Apreciază apelantul reclamant ca interogatoriul, pentru ambele părţii, a fost o pierdere de timp la instanţa de fond, pentru ca nu şi-a atins scopul pentru care au fost formulat şi administrat.

Este evident ca minorul a locuit la L, în ultimii 3 ani din cei 4 de viața, nu pentru ca așa retine un raport de ancheta sociala sau pentru ca așa spun părţile în cauză, ci pentru ca așa este şi clar rezultă din probele şi susţinerile părţilor, aceştia locuind împreuna până în iunie 2020 când s-au despărţit în fapt.

Acestea sunt şi susţinerile intimatei pârâte, chiar şi în concluziile scrise şi sunt şi reţinerile instanţei, motiv pentru care, apelantul reclamant apreciază că hotărârea este greşita şi sub acest aspect, instanţa reţinând o situaţie de fapt eronata, eroare pe care şi-a bazat hotărârea.

Apelantul reclamant arată că este reala şi evidenta legătura afectiva, emoţionala, de neînlocuit între  acesta şi minor, astfel încât hotărârea instanţei de fond este greşita.

Așa cum retine şi instanţa de fond, ambii părinţi au condiţii locative adecvate şi posibilităţi financiare suficiente pentru a asigura stabilitatea şi îngrijirea de care are nevoie minorul, astfel ca trebuia să se raporteze la alte criterii pentru a aprecia în interesul superior al minorului.

Apelantul reclamant susţine că de la naştere şi până în prezent, chiar şi după ce intimata pârâtă a părăsit domiciliul conjugal, adică în vara anului 2020, minorul a locuit în domiciliul său  din comuna L, aspecte confirmate de martori, de anchete sociale şi chiar de anchetele sociale efectuate anterior acestui dosar, pentru ca au mai încercat să divorţeze, în august 2020, așa cum retine şi instanţa de fond.

Arată apelantul reclamant că greșeala pe care o face instanţa de fond este raportarea la  momente ale unor cereri anterioare, ce nu au fost reluate sau la cererile iniţiale din prezenta cauza. Astfel, instanţa a pronunţat o hotărâre greşita şi sub acest aspect, căci se raportează la faptul ca în prima încercare de divorţ conveniseră asupra locuinţei minorului, aspect ce nu a fost concretizat, apoi are în vedere doar cererea introductiva în care apelantul reclamant a solicitat domiciliul minorului la mama.

 Chiar daca intimata pârâtă a arătat cu ocazia efectuării anchetei sociale la D ca ar fi ajutată de părinţii aceştia, aceşti oameni nu apar în peisaj şi nu au o relaţie nici măcar cu fiica lor, cu atât mai puţin cu nepotul pe care nu îl cunosc, locuind în alt judeţ.

Apelantul  reclamant  precizează că martora intimatei pârâte, persoana care are o relaţie de subordonare cu aceasta şi care încasează lunar sume mari de bani de la aceasta, locuieşte în Slatina şi a afirmat ca nu a fost niciodată în locuinţa acestora din comuna L şi nici măcar nu i-a văzut pe aceştia în relaţia lor cu minorul, deci știe doar câteva aspecte relatate telefonic de către prietena ei, iar scurta declaraţie a fost în principal bazata pe fapte relatate de pârâtă, nu percepute direct şi doar în legătura cu câteva întâlniri scurte în parc.

Un aspect foarte important pe care instanţa trebuia să-l aibă în vedere este cel al abuzului fizic şi emoţional pe care mama îl exercita asupra minorului.

Susţine  apelantul reclamant că acest abuz a fost repetat şi observat direct de mai multe persoane aflate în locuinţa şi confirmate de către martorul său care nu a putut să treacă peste faptul ca o mama poate sa lovească repetat un copil atât de mic, să-l drăcuie şi să tipe la el spunând ca nu-l suporta şi o enervează.

Apelantul reclamant consideră că instanţa de fond a greşit când a apreciat ca acesta trebuia să știe încă de la depunerea acţiunii ce este mai bine pentru minor.

Arată apelantul reclamant că i s-a explicat instanţei de fond că a considerat ca un minor la o vârsta frageda, chiar daca a fost crescut în mare parte de acesta, are nevoie de mama lui, ca au putut colabora atunci, o perioada scurta de timp, în sensul ca minorul stătea cu ambii părinţi, când la D, când la L, în funcţie de posibilităţile pe care le avea fiecare şi de dorinţa minorului.

Apelantul reclamant arată că între timp, daca au intervenit schimbări, daca minorul nu a mai fost lăsat sa stea cu acesta, daca a aflat ca mama lui este violenta cu acesta şi tinde către o alienare, a realizat ca a greşit şi ca minorului îi este mai bine cu acesta, iar apelantul reclamant susține că poate şi vreau sa se ocupe de creşterea şi educarea minorului în domiciliul său.

Consideră apelantul reclamant că greşită este şi motivarea potrivit căreia nu a făcut dovada ca intimata pârâtă a dus minorul bolnav la grădiniţa sau ca are deplasări în ţară ce-i ocupa timpul, ca nu a dovedit lipsa de afecţiune pentru minor.

Este evident ca judecătorul fondului, a greşit, în primul rând ca nu a formulat cerere de abţinere atunci când a realizat ca va trebui să o favorizeze pe intimata pârâtă, iar în al doilea rând a greşit atunci când a ales să motiveze hotărârea prin critici aduse la adresa apelantului reclamant, critici ce nu au suport probator, pentru că, în acord cu modul de motivare al  judecătorului, nu a dovedit ca acesta ştia de abuzuri înainte de a formula cererea modificatoare şi nu a dovedit ca acesta a intenţionat să inducă pe cineva în eroare.

Mai mult, apelantul reclamant  susţine că  o alta greşeala a instanţei a fost şi aceea ca, deși la termenul la care s-a depus un referat de ancheta sociala realizat de către Primăria L s-a formulat cerere de înscriere în fals, nu a dispus ca în cauză să se efectueze o noua ancheta pentru ca acesta sa nu fie prejudiciat, deși a solicitat acest lucru.

Daca instanţa nu a înlăturat-o ca proba asta nu înseamnă ca o are în vedere, în mod pozitiv.

În ceea ce priveşte motivarea ca ar fi fost o ancheta pe care nu a solicitat-o,  apelantul reclamant consideră că nu era nimic greşit în faptul ca funcţionarii Primăriei L au realizat ca cele câteva rânduri transmise în mod greu de lecturat pe fax, nu aveau forma unei anchete psihosociale, astfel ca au refăcut-o în forma corecta, menținându-și punctul de vedere, ca de altfel în ancheta efectuata în dosarul anterior.

Şi nu ultimul rând, apelantul reclamant consideră că  instanţa îşi bazează motivarea pe un raţionament greşit, concluzionând că daca acesta s-a dus  să-şi ia copilul de la mama, pentru ca minorul îl suna şi vroia să-l vadă, a dat dovada de imprudenta, minimizând rolul celuilalt părinte prin faptul ca a dat curs solicitărilor unui copil.

Arată apelantul reclamant, urmând să demonstrez cu martori, acte, video, ca intimata pârâtă este o femeie rea, o persoana care nu merită sa fie mama şi care nu-şi doreşte acest copil, așa cum nici copilul nu o doreşte, indiferent de câți judecători vor soluţiona cererile următoare.

După pronunţarea hotărârii, apelantul reclamant arată că  intimata pârâtă nu s-a ostenit să vina la minor, care era în domiciliul acestuia, a plecat la munte uitând ca  minorul merge la grădiniţa, apoi, fără să spună vreun cuvânt, s-a mutat cu minorul împreuna cu un alt bărbat, în locuinţa acestuia, unde nu au fost verificate condiţiile locative şi unde acesta nu are acces, intimata ascunzând minorul  de acesta.

Apelantul reclamant susţine că a aflat ca acel bărbat este însurat, ca este consumator de alcool, ca şi-a lovit soţia şi are dosar penal şi, cel mai grav, ca şi-a dat soţia afara din casa pentru a o aduce pe fosta sa soţie acolo, împreuna cu minorul.

Precizează apelantul reclamant că minorul  a încercat sa ia legătura cu acesta, l-a apelat video să vină să-l ia ca el nu vrea sa meargă la restaurant, moment în care a fost surprins de mama sa care, într-o criza de nervi provocata de insistentele minorului care vroia la acesta şi care încerca să-i explice unde să vin după el, l-a lovit.

Susţine apelantul reclamant că după acest episod au urmat altele în acelaşi fel, apoi copilului i-a fost luat telefonul mai multe zile pentru a nu lua legătura cu acesta.

În toata aceasta perioada  apelantul reclamant arată că a fost un tată dezorientat, care nu știa unde să caute minorul, apoi la grădiniţa a avut un alt şoc, respectiv a văzut ca minorul slăbise foarte mult,ca era bolnav, iar educatoarele i-au spus ca nu mănâncă, mai ales singur şi nu au personal suficient să se ocupe.

De asemenea, i-au spus ca intimata pârâtă îl lăsă la program prelungit, deși ar trebui sa stea la program scurt, iar minorul nu doarme, stă cate 2 ore în pat şi aşteaptă sa fie luat de acolo.

Minorul i-a povestit ca este obligat de mama sa doarmă singur, întrucât aceasta doarme cu acel bărbat căruia copilul li spune O, iar lui îi este teama în casa străina şi nu doarme, astfel încât dimineaţa este foarte obosit.

Tot de la minor știe apelantul reclamant ca merge seara târziu la restaurant să mănânce, însa lui nu-i place acolo, mai ales ca pentru el este obositor.

Arată că intimata pârâtă, din dorinţa de a îndepărta minorul de tatăl său, mai ales în perioada de după pronunţarea hotărârii apelate, a făcut tot posibilul să-l tină pe  minor departe de tatăl său şi de familia extinsa, luându-i telefonul, blocându-i apelurile şi mai ales prin mutarea într-o locuinţa a cărei adresa nu o cunoaște.

De asemenea, apelantul reclamant arată că din probele pe care le va prezenta în apel în completarea probatoriului de la fond rezultă ca mama exercita un abuz fizic asupra minorului, copilul prezentând şi o trauma psihica pentru care i s-a recomandat de către medic să-l ducă la psihiatrie infantila, după administrarea unui complex de vitamine B.

În susţinerea apelului,  invocă apelantul principiul interesului superior al minorului  care în noul cod civil coroborat cu Legea nr.272/2004 R, recomandările Comisiei Europene privind legislaţia familieii.

Drept urmare, în cauză, trebuie constată, în urma probatoriului administrat la prima instanţă, dar şi a celui din cadrul apelului, că minorul deși a dezvoltat relaţii afective fireşti cu fiecare dintre părinţii săi, acesta apare mai ataşat de tatăl său, însa îi este teamă sa îşi exprime sentimentele atunci când este mama de faţă.

Apelantul reclamant  consideră că aceasta teama de a-şi exprima sentimentele s-a datorat unui comportament neadecvat al intimatei pârâte, atunci când i-a îngrădit legăturile cu acesta, sub pretextul ca doreşte ca minorul sa beneficieze de multa educaţie la grădiniţa şi în privat, fără sa mai aibă timp sa vorbească măcar la telefon cu acesta, sau când i-a îngrădit accesul la grădiniţa, la telefoane, la vizite.

Practic, minorul  a fost oprit într-un domiciliu necunoscut al intimatei pârâte şi s-a pus o bariera între acesta şi tatăl lui în încercarea disperata de a rupe legătura  dintre cei doi.

Este evident ca nu s-a putut rupe efectiv aceasta legătura, minorul dorindu-şi mai mult ca orice sa fie lângă tatăl său, indiferent unde ar fi aceasta locuinţa.

Apelantul  reclamant solicită ca instanţa de control judiciar să observe că lipsa informării sale cu privire la minor s-a realizat pe tot parcursul perioadei lungi de timp cât minorul s-a aflat împreună cu intimata  pârâtă (de altfel, şi în prezent, invocându-se tot felul de motive pentru care copilul nu este acasă sau nu este disponibil la telefon).

Apelantul reclamant consideră că trebuie  ca instanţa de control judiciar  să aibă în vedere că vârsta copilului este încă frageda, a crescut până la pronunţarea hotărârii alături de acesta, a fost şi este ataşat de familia sa extinsa.

Arată apelantul reclamant că este în măsură să-i ofere minorului său îndrumarea cognitivă, morală şi educativă potrivite, de care acesta are nevoie; prin stabilirea locuinţei la acesta, să evite alienarea parentală pe care ar putea să o surprindă chiar şi în lipsa unei expertize, datorată comportamentului intimatei pârâte de „părinte alienator", care are o atitudine profund denigratoare la adresa acestuia, aspect ce s-ar putea răsfrânge şi asupra comportamentului minorului faţă de aceasta.

 Consideră apelantul reclamant  că locuinţa minorului se stabileşte la unul dintre părinţi,de regula locuinţa statornica. Locuinţa statornica înseamnă, nu așa cum a dat sens greşit instanţa de fond, casa unde vrea mama, ci locuinţa unde el s-a născut, a crescut, s-a dezvoltat şi o simte aproape de suflet, locul şi părintele alături de care copilul a crescut şi mai ales acolo unde părintele îi oferă stabilitate emoţionala şi siguranţa şi afecţiune.

Drept urmare, având în vedere toate considerentele expuse, apelantul reclamant  solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei, în sensul stabilirii locuinţei minorului la tată.

În dovedirea apelului, apelantul reclamant solicită încuviinţarea administrării probei cu înscrisuri, cu interogatoriul intimatei (pe situaţii noi, apărute ulterior pronunţării hotărârii de fond), audierea a 2 martori, respectiv A A S şi I M, domiciliată în D,  efectuarea anchetei psihosociale la domiciliul unde intimata pârâtă s-a mutat cu minorul, efectuarea unei evaluări psihologice în vederea identificării fenomenului de alienare şi identificării relaţiilor psiho- afective a minorului cu ambii părinţi.

 De asemenea, tot în cadrul probatoriului, solicită audierea minorului, doar în prezenta unui psiholog din cadrul DGASPC.

Intimata pârâtă  V P I a formulat întâmpinare, prin care  a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea soluţiei pronunţată de instanţa de fond pentru următoarele considerente:

Critica apelantului reprezintă în fapt o nemulţumire cu privire la soluţia dată de prima instanţă, fără a prezenta motive de nelegalitate si netemeinicie. Mai mult, apelantul încearcă să intimideze subtil instanţa de control judiciar, pentru a o determina să-i accepte doleanţele. În acest sens, depărtându-se de esenţa apelului, apelantul reclamant face afirmaţii calomnioase şi defăimătoare la adresa judecătorului de la prima instanţă, acuzându-1 implicit pe acesta de o înţelegere frauduloasă cu aceasta. Totodată, apelantul informează şi avertizează expres instanţa de control judiciar că este dispus să formuleze plângeri împotriva judecătorului de fond la CSM şi la instituţiile abilitate.

Intimata pârâtă arată că deşi nu a formulat nici o cerere de recuzare la prima instanţa si nu a reliefat niciun motiv din care să rezulte că i-ar fi fost încălcate drepturile procesuale, apelantul reclamant se consideră neîndreptăţit de prima instanţă, doar pentru ca nu i-a fost admisă cererea de chemare în judecata aşa cum o formulase

Apelantul reclamant îşi prezintă motivele de apel într-o formă alambicată, lipsindu-l de coerenţă şi de acurateţe, exprimând doar simple nemulţumiri, amestecate „subtil" cu avertizări şi ameninţări la adresa tuturor celor care „îndrăznesc" să-l contrazică sau să aibă o altă opinie.

Intimata pârâtă susţine că motivele de apel încalcă dispoziţiile art. 478 NCPC, potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenții noi.

Prin motivele de apel, se solicită să se constate că ar exista o acţiune de alienare parentală îndreptată de intimata pârâtă împotriva tatălui minorului solicitând ai fi încuviinţat ca mijloc de proba în susţinerea acestui motiv efectuarea unei evaluări psihologice în vederea identificării fenomenului de alienare parentală şi identificării relaţiilor psiho-afective a copiilor cu ambii părinţi. Or, acest petit nu a fost supus cercetării primei instanţe, motiv pentru care în lumina dispoziţiilor legale sus-menţionate,  intimata pârâtă  consideră că nu poate face obiectul apelului, neputând fi analizat de instanţa de control judiciar în aceasta fază procesuală.

Deşi în motivarea cererii sale de chemare în judecată, reclamantul pârât a susţinut că minorul a locuit neîntrerupt în domiciliul său din Comuna L, în argumentarea motivelor de apel acesta arată că de fapt minorul a locuit în locuinţa până la începutul anului 2020, cât a plecat împreună cu intimata pârâtă, în locuinţa din D.

Intimata pârâtă arată că toate susţinerile pe care le face apelantul reclamant în cadrul criticilor aduse hotărârii primei instanţe sunt nereale, nesusţinute de probe, chiar dacă prima instanţă a încuviinţat şi administrat un material probatoriu complex: interogatorii, înscrisuri, anchete sociale si martori.

În realitate, prima instanţă a constatat atitudinea manipulatorie şi poziţia oscilantă a reclamantului-pârât care probabil s-a crezut în secţia sa de poliţie, aşa încât să determine partea adversă şi instanţa să adere la argumentele sale.

Intimata pârâtă arată că a dovedit primei instanţe că apelantul  reclamant încearcă să manipuleze legea în folosul său, implicând cu voie sau fără voie şi alţi participanţi procesuali sau chiar terţi, în manevrele sale dolosive. Astfel, intimata pârâtă a  arătat că apelând la sprijinul colegilor de la Politia Oraşului D a reuşit să îl răpească pe minor din locuinţa sa din D, motiv pentru care Serviciul Intern s-a autosesizat cu privire la faptele acestora, fiind declanşată o procedura de cercetare disciplinară împotriva acestora.

Ulterior, intimata  pârâtă a constatat că ancheta sociala efectuată la domiciliul apelantului reclamant cuprinde aspecte nereale ale inspectorului din cadrul Primăriei L, privind faptul că locuinţa minorului până la data judecării cauzei ar fi fost în comuna L, contrazise de celelalte probe din dosar (adeverinţa de la medicul de familie din D, adeverinţa de la Grădiniţa din D, ancheta sociala efectuata la D).A relevat primei instanţe acest aspect, motiv pentru care completul de judecata a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina cu privire la posibilitatea săvârşirii unei infracţiuni de fals intelectual în folosul apelantului reclamant, cu scopul denaturării faptelor şi a adevărului în cauză.

Susţine  intimata pârâtă  că după pronunţarea hotărârii judecătoreşti a procedat la fel ca şi înainte, în sensul în care l-a susţinut pe fostul său soţ în demersul acestuia de a menţine o relaţie apropiată cu  minorul  şi nu s-a opus dorinţei lui de a-1 lua în vizită în locuinţa din comuna L, jud. O. Însă l-a rugat pe fostul său soţ să aibă în vedere interesul superior al minorului, să nu-1 priveze de dreptul acestuia de a beneficia de educaţie preşcolara de calitate şi să fie atent la starea sa clinică de sănătate.

In motivele de apel,apelantul reclamant afirmă ca i s-ar fi încălcat dreptul de a păstra legături personale cu minorul, prin faptul că  intimata pârâtă i-ar fi interzis accesul la fiul lor, uneori chiar împotriva voinţei acestuia. A omis să menţioneze că la data depunerii apelului, minorul se afla în locuinţa apelantului reclamant, la cererea acestuia, fără să existe vreun moment în care  intimata pârâtă să se opună dreptului tatălui de a menţine legăturile personale cu fiul acestora. De altfel, intimata pârâtă arată că  i-a permis acestuia să îşi exercite toate drepturile părinteşti, gândindu-se că este în interesul superior al minorului pentru ca acesta sa păstreze legături apropiate cu ambii săi părinţi.

Precizează intimata pârâtă că au fost în schimb unele situaţii în care apelantul reclamant a acţionat împotriva intereselor minorului, încălcând legea şi sfidând autorităţile. Un asemenea eveniment s-a petrecut la data de 11.03.2021, când apelantul reclamant a refuzat să-l ducă pe minor la grădiniţă, deşi îi permisese să petreacă tot weekendul la domiciliul tatălui din L. L-a apelat telefonic şi l-a rugat să îl aducă pe minor la grădiniţă deoarece îi încalcă dreptul la educaţie şi nu este în interesul acestuia să întârzie pregătirea şcolară sau interacţiunea cu ceilalţi copii, cu excepţia unor situaţii speciale determinate de boală, stare de urgenţă, război etc. Apelantul reclamant i-a replicat faptul că se află în timpul programului de muncă, fiind la serviciu şi nu îi poate furniza alte detalii despre minor, arătându-i că nu l-a adus la grădiniţă, fiindcă „nu a dorit copilul să meargă".Totodată, intimata pârâtă precizează că apelantul reclamant a ameninţat-o cu acte de agresiune fizică.

Chiar dacă dispoziţiile privind locuinţa minorului sunt executorii, totuşi poliţiştii s-au temut să aplice lege şi să o ajute să îl recuperez pe minor în condiţii în care trebuia să-i fi asigurat siguranţa şi integritatea fizică. A rămas în continuare în faţa imobilului, aşteptând o perioadă să iasă totuşi cineva din casă, însă în momentul în care a auzit un strigăt al minorului,  intimata pârâtă, arată  că s-a temut pentru viaţa şi integritatea sa fizică, astfel încât a forţat uşa, a intrat în casă, i-a observat pe părinţii reclamantului care stăteau pe întuneric şi încercau să îl „liniştească" pe copil. Când a văzut-o, i-a sărit în braţe şi i-a cerut să plece acasă la D.

Intimata pârâtă susţine că după acest episod l-a avertizat pe reclamant să înceteze cu aceste acţiuni şi să nu folosească minorul ca monedă de schimb ori să o şantajeze cu scopul de a se răzbuna pe aceasta sau de a obţine foloase materiale şi patrimoniale de pe urma acesteia.

Precizează  intimata pârâtă că a fost înţelegătoare în situaţia în care i-a permis să păstreze legăturile personale cu minorul oricând doreşte, cu condiţia de a nu-i afecta programul şcolar sau de a-1 pune în pericol. Cu toate acestea, după ce l-a luat la L în perioada 19-21 martie 2021, nu l-a readus în locuinţa sa, refuzând să îl mai ducă şi la grădiniţă, pentru o perioada de 3-4 zile, astfel încât minorul a fost privat de dreptul fundamental de a primi educaţie, fiind şi supus unui abuz emoţional puternic şi unor activităţi de manipulare cu scopul de a obţine alienare parentală şi a-1 face să se îndepărteze de aceasta.

Intimata pârâtă mai susţine că apelantul reclamant o acuză de faptul că ar fi implicată într-o altă relaţie, uitând să precizeze că acesta însuşi a alungat-o din locuinţa din L pentru a-şi aduce amanta şi a o integra în „familie". Este convinsă că la „iniţiativa" acesteia încearcă să îl readucă pe minor în locuinţa sa, pentru că aceasta doreşte să îşi aducă la L şi pe cei doi copii pe care îi are dintr-o altă căsătorie şi să crească împreună. Dacă demersul reclamantului nu reuşeşte,va trebui să găsească un argument solid pentru care fostul său soţ să accepte să aibă grijă de amantă şi de copiii acesteia.

Totodată, a omis să precizeze că, în data de 02.02.2021, cu numai 2 zile înainte de judecarea cauzei în fata primei instanţe, a implicat agenţi din Cadrul Poliţiei Oraşului D în acţiunea de a-1 „ajuta" să îl recupereze pe minor din locuinţa sa din D, chiar în lipsa unui titlu legal în acest sens, somându-o pe intimata pârâtă să deschidă uşa şi să-i permit accesul în interior. După ce l-a smuls pe minor din braţele sale, s-a baricadat în maşina sa personală şi în loc să asculte „rugăminţile" colegilor săi, a plecat cu minorul într-o direcţie necunoscută, pentru câteva zile fiind de negăsit. În schimb, intimata pârâtă arată că a fost condusă la secţie, revenind în locuinţa sa fără minor, deşi acesta fusese răpit de reclamant cu sprijinul colegilor din poliţie. Pentru aceste motive s-a pornit o anchetă internă disciplinară împotriva agenţilor de poliţie, rezervându-i, la rândul său, dreptul să facă demersul judiciar corespunzător, după ce se va pronunţa o soluţie pe cale disciplinară împotriva poliţiştilor.

În această situaţie, intimata pârâtă  solicită ca instanţa de control judiciar să observe că, după ce a părăsit locuinţa comună din L împreună cu fiul său, întotdeauna i-a permis  apelantului reclamant dreptul de a păstra legături apropiate cu minorul, nu i-a interzis contactul, vizitele la domiciliul său din D, la grădiniţă sau oriunde s-a aflat minorul. Mai mult decât atât, oricând a dorit să îl ia pe minor într-o vacanţă sau în locuinţa sa din L nu s-a opus, fiind de acord cu faptul că un copil trebuie să păstreze legăturile cu ambii săi părinţi. Întotdeauna l-a respectat şi nu l-a învinovăţit în faţa minorului pe apelantul reclamant de eşecul căsniciei acestora, încercând să nu deprindă vreo aversiune faţă de tatăl său.

Intimata usţine că  minorul este foarte ataşat de aceasta şi consideră că alături de aceasta are toate şansele să beneficieze de o educaţie bună. Apelantul recunoaşte că  aceasta este implicată în implementarea unui proiect cu finanţare europeană, având ca obiect „înfiinţarea unui after school" pe raza Municipiului D, însă recunoaşterea este făcută doar pentru a induce ideea că acest proiect îi ocupă timpul, astfel încât nu ar putea  să se ocupe de creşterea şi îngrijirea minorului. Însă unul dintre motivele pentru care a decis implementarea acestui proiect îl constituie ajutarea tuturor părinţilor de a contribui la creşterea şi educarea copiilor lor, într-un mediu profesionist, care să dezvolte copilului aptitudini şi abilităţi cognitive superioare, ocazie de care va profita inclusiv fiul părţilor fiind implicată de altfel şi în implementarea unui proiect educaţional prin crearea unui after-school specializat pe raza Oraşului D, care-i va profita minorului.

De altfel, apelantul nu este de acord că femeia, mama copilului său, are dreptul sa fie ajutată de vreo bonă, de părinţi sau să administreze vreun bussines. În opinia  apelantului reclamant, femeia trebuie să stea 24/7 împreună cu minorul, să nu aibă nici o activitate de vreo altă natură, adică să fie casnică, la „cratiță" şi la dispoziţia bărbatului oricând doreşte acesta.

La aprecierea intereselor copilului, instanţa trebuie să ţină seama de întregul complex de împrejurări privind vârsta şi sexul copilului, ataşamentul acestuia faţă de unul sau altul dintre părinţi, de posibilităţile materiale şi moralitatea părinţilor şi, in general, de existenta celor mai prielnice condiţii pentru creşterea şi educarea minorului.

În aceste condiţii, intimata pârâtă arată că a demonstrat instanţei că este o mamă responsabilă, atentă la nevoile minorului, că deţine posibilităţile materiale şi morale, pentru a-1 ajuta să crească armonios şi să fie educat corespunzător, fiind implicată în proiecte sociale educaţionale, cu impact pe termen lung (after school), iar minorul este bine integrat în mediul de la locuinţa sa din D, urmează cursurile unităţii de învăţământ preşcolar locale şi este luat în evidenţa unui medic de familie din D, motiv pentru care solicită respingerea apelului ca nefundat, menţinerea soluţiei pronunţată de prima instanţă în sensul în care a stabilit domiciliul minorului la locuinţa sa din D,.

Referitor la probatorii,  intimata pârâtă solicită ca instanţa de control judiciar să observe  că apelantul doreşte să fie administrate probe („pe situaţii noi") la care adaugă altele care exced cadrului procesual aşa cum a arătat la punctul 2. în contrapartidă,aceasta înţelege să se folosescă de proba cu interogatoriul apelantului, cu înscrisuri şi cu martori (T A, domiciliată in, jud. O pe situaţii noi).

În drept, şi-a întemeiat întâmpinarea pe dispoziţiile art. 471. alin. 3 NCPC.

La data de 12 mai 2021  apelantul reclamant apelantul reclamant C D M a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care  a arătat că apărările intimatei sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În prima critică a motivelor de apel, intimata consideră că aluziile apelantului la relaţia de amiciţie dintre intimată şi judecătorul fondului, relaţie ce a fost de natură să dea naştere unei discuţii private legate de cererea de chemare în judecată, sunt făcute doar cu scopul de a pune presiune asupra completului învestit cu judecarea apelului, fiind de neînţeles pentru intimată cum de în astfel de condiţii nu a fost formulată o cerere de recuzare la momentul potrivit.

Însă, afirmaţia făcut sub acest aspect, chiar dacă poate fi calificată ca fiind una ce excede obiectului cauzei, este una generată de cele spuse de intimată după pronunţarea sentinţei, fiind astfel de la sine înţeles că în  acest context nu putea fi formulată o cerere de recuzare, bănuiala acestuia sub acest aspect, fiind una legitimă în contextul în care afirmaţia era una cât se poate de serioasă şi care venea din partea intimatei pârâte.

 În cea de-a doua critică, intimata consideră că motivele de apel încalcă dispoziţiile art.  478  Cod procedură civilă, întrucât prin acestea este introdus un nou capăt de cerere ce vizează constarea  existenţei unei alienări parentale generate de către intimată asupra fiului minor al părţilor.

Apărarea intimatei sub acest aspect este una nefondată, fiind evident faptul că nu poate constitui un nou capăt de cerere expunerea unei situaţii de fapt apărute după pronunţarea sentinţei referitoare la faptul că intimata are o atitudine faţă de minor prin cart încearcă să îl îndepărteze pe  apelantul  reclamant, această chestiune neputând fi privită ca un capăt de cerere de sine stătător, ci doar că o situaţie de fapt pe care instanţa va trebui să o analizeze atunci când va trebui, în lipsa acordului părinţilor, să stabilească dacă interesul superior al acestuia este respectat prin acţiunile părinteşti şi să dispună o soluţie de natură a-l restabili, în cazul în care nu a fost respectat.

Intimata menţionează că apelantul omite să menţioneze că aceasta niciodată nu s-a opus ca minorul să dezvolte o legătură personală cu tatăl său, drept dovadă stând faptul că de nenumărate ori fiul părţilor stă la locuinţa tatălui din comuna  L.

Cu privire la acest aspect, apelantul consideră că intimata formulează afirmaţii care nu au suport în realitate, în contextul în care, fiind mai tot timpul plecată, apelează constant la acesta spre a avea grija de minor, nu de puţine ori sunându-l şi cu câte 30 de minute înainte de ora la care îi solicită să vină să îl ia pe minor. De altfel, în medie, de la pronunţarea sentinţei, minorul petrece circa 5 zile dintr-o săptămână cu apelantul, acesta fiind şi cel care se ocupă în toată această perioadă de creşterea şi educarea lui, iar când pârâta, după pronunţarea sentinţei, a conştientizat că grija reală faţă de un copil implică mult mai mult timp decât cel de care dispune, a avut o reacţie de natură a confirma susţinerile apelantului, aceasta comunicându-i expres să vină şi să-l ia pe minor, să se ocupe de el şi, dacă va dori, îi va plăti lunar şi o sumă pentru îngrijirea acestuia.

Arată că din data de 11 martie şi până în ziua de 19 a aceleiaşi luni, aflându-se în grija intimatei pârâte, minorul nu a mai frecventat cursurile grădiniţei, iar când intimata l-a readus la locuinţa tatălui, minorul din nou prezenta semne de boală, astfel că apelantul  a mers  iarăşi cu el la medic care, de asemenea, i-a prescris tratament şi i-a recomandat să îl ţină acasă până după vacanţă, pentru a nu răspândi boala în comunitate.

In alineatul 3 al paginii 6, intimata încearcă să echilibreze balanţa printr-o afirmaţie care, de asemenea, nu are un suport în realitate, susţinând că apelantul uită să precizeze că la locuinţa sa din L şi-a adus amanta şi pe cei doi copii ai acesteia şi doreşte să îl aducă şi pe minor pentru simplul fapt că vrea să îl integreze în noua sa familie.

În opinia apelantul reclamant, afirmaţiile intimatei sub acest aspect sunt pur tendenţioase. Niciuna din părţi nu ascunde faptul că relaţia de cuplu este una ruptă iremediabil, fiecare fiind  implicat în prezent într-o altă relaţie, însă, spre deosebire de intimată şi contrar susţinerilor acesteia, apelantul susţine că niciodată nu a avut intenţia ca actuala parteneră să locuiască în imobilul din comuna L, nedorind ca minorul să aibă cunoştinţă de astfel de aspecte din viaţa personală a părinților, toate acestea făcându-le în timp ce intimata locuieşte cu fiul său într-un imobil alături de actualul partener şi îl îndeamnă pe minor să îi spună acestuia „tata O".

Din comportamentul minorului rezultă o cu totul altă stare a copilului când se află în prezenţa mamei, intimata fiind o fire impulsivă care nu de puţine ori 1-a bruscat pe minor, ceea ce 1-a determinat pe minor ca de câte ori are ocazia să îi trimită tatălui, prin intermediul unei aplicaţii mobile, mesaje audio în care să-i ceară, atunci când se află în grija intimatei, să vină îl ia să îl ducă la locuinţa din L.

Intimata afirmă în alineatul 3 al paginii 5 că apelantul nu este de acord cu faptul că femeia are dreptul să fie şi antreprenor, nu doar „ casnică, la cratiță ".

Apelantul susţine însă că aceasta este o afirmaţie care contrazice multe aspecte ale vieţii private a părţilor până la un anumit punct, până când lucrurile au mers bine, intimatei pârâte,  apelantul reclamant explicându-i doar că el nu este de acord ca tot timpul de care dispune o mamă să fie dedicat aproape în exclusivitate dezvoltării afacerii, eliminând astfel aproape orice posibilitate de a oferi timp şi dezvoltării armonioase a minorului, fiind un non-sens să se implice în proiecte sociale destinate educaţiei, aşa cum face, intimata, dar în acelaşi timp să nu ai posibilitatea să petreci un minim de timp cu propriul copil, în folosul său şi  nu al altcuiva.

Totodată, apelantul reclamant depune ataşat răspunsului la întâmpinare, înscrisurile, înregistrările video şi audio de care înţelege să se folosească în susţinerile motivelor de apel.

Totodată, apelantul  reclamant  aduce la cunoştinţă  faptul că starea psihică a minorului este una care are de suferit de pe urma faptului că intimata pârâtă nu petrece suficient timp cu aceasta, s-a adresat cu o solicitare de a fi evaluat psihologic minorul de către reprezentanţii DGASPC V.

Sub aspectul materialului probator administrat în cauză, în temeiul art. 258 alin. 1 rap. la art. 255 alin. 1 C.p.civ., instanţa a încuviinţat şi administrat pentru ambele părţi  proba cu înscrisurile de la dosar, planşe foto, proba testimonială şi efectuarea unei expertize psihologice judiciare.

La termenul din data de17.01.2022, a fost depus la dosar de către expert, raportul de expertiză psihologică judiciară ( f. 138-157 vol. II)  dispus a fi efectuat în cauza.

Împotriva raportului de expertiza au fost formulate obiecțiuni la data de 27.01.2022, de către apelantul reclamant C D M, iar la data de 21.03.2022  expertul a depus la dosar răspunsul la obiecţiuni.

Analizând sentinţa prin prisma motivelor de apel, în considerarea dispoziţiilor legale incidente în cauză şi prin raportare la probele de la dosar, tribunalul constată că apelul  este  fondat, având în vedere următoarele considerente:

Prealabil, referitor la critica apelantului cu privire la pretinsa lipsă de imparţialitate a magistratului de la instanţa de fond, tribunalul constată necesare următoarele precizări.

Apelul este mijlocul procesual prin care partea interesată, procurorul sau, în condiţiile legii, o terţă persoană interesată solicită schimbarea sau anularea sentinţei.

Prin declanşarea apelului, se urmăreşte să fie înlăturate erorile pe care, în opinia apelantului, le-a comis judecătorul primei instanţe.

Aceasta nu înseamnă că apelantul este îndreptăţit să facă afirmaţii calomnioase lipsite de orice fundament, ori să încerce să transmită, în mod mai mult sau mai puţin voalat, ameninţări instanţelor de judecată.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că argumentele expuse de apelantul reclamant în fundamentarea apelului pendinte cuprind şi pretinse afirmaţii ale intimatei, nedovedite de nici un mijloc de probă (de altfel, apelantul nici măcar nu a indicat, în concret, când ar fi fost făcute acele afirmaţii şi din ce probe rezultă realitatea alegaţiilor din apel). Cum asemenea critici au fost formulate de apelant cu depăşirea limitelor dreptului care îi este conferit prin lege pentru exercitarea acestei căi de atac, şi implicit o obligaţiei ce îi incumbă în puterea dispoziţiei de principiu înscrise în art. 12 alin. 1 din C.proc.civ. - conform cu care drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi  -, se constată că ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale investiri a instanţei de apel spre a le analiza în mod specific acestei căi de atac.

Dimpotrivă, alegaţiile şi ameninţările apelantului se circumscriu ipotezei prevăzute de alin. 2 al art. 12 C.proc.civ. („Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare.”).

Cu toate acestea, măsura aplicării amenzii judiciare nu poate fi aplicată de tribunal, însă doar pentru faptul că se impune schimbarea în parte a sentinţei, în ceea ce priveşte petitul având ca obiect stabilirea locuinţei minorului rezultat din căsătoria părţilor.

În primul rând, faţă de susţinerile referitoare la încuviinţarea şi administrarea probelor, din verificarea modului în care s-a derulat procesul în faţa Judecătoriei Slatina rezultă că, în cauză, contrar celor susţinute de apelant, părţile au beneficiat de un proces echitabil aşa cum este conturat în art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În cauză, apelantul reclamant a avut posibilitatea de a propune şi administra probe, iar simpla împrejurare că soluţia pronunţată nu este cea dorită de acesta nu de natură a justifica susţinerea în sensul că nu a beneficiat de un proces echitabil.

Cât priveşte presiunea la care ar fi fost supuse părţile, cu ocazia administrării probelor, tot din observarea actelor de procedură de la dosar, tribunalul constată că reclamantul nu a formulat nicio cerere de recuzare. Ori, singurul mijloc prin care partea poate în mod legal invoca existenţa unui caz de incompatibilitate este cererea de recuzare.

Tribunalul reţine că participarea la şedinţele de judecată constituie, în fapt, îndeplinirea unei obligaţii legale, respectiv aceea de a judeca, dacă nu există vreun motiv legal de inadecvare în compunerea completului de judecată; în caz contrar, echivalând cu denegarea de dreptate (în sensul generic al acestei instituţii).

Îndeplinirea unei obligaţii legale, aşa cum este cea prevăzută de art. 217 C.proc.civ., nu poate constitui, în acelaşi timp, şi o manifestare contrară demnităţii funcţiei ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia, aşa cum eronat apreciază apelantul.

Pe de altă parte, tribunalul nu împărtăşeşte concluzia instanţei de fond, referitoare la atitudinea oscilantă exprimată în actele de procedură de la dosar (cererea de chemare în judecată şi cererea de modificare formulată la data de 22.10.2020), din care ar rezulta o încercare de deformare a realităţii.

În acest sens, tribunalul reţine că art. 204 C.proc.civ. conferă reclamantului dreptul de a-şi modifica cererea şi de a propune noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, până la primul termen la care este legal citat.

În aceste condiţii, exercitarea de către apelant a acestui drept, prin modificarea cererii iniţiale, în cadrul prestabilit de legiuitor, cu respectarea exigenţelor cărora li se subsumează şi instituirea unor termene şi care dau expresie ordinii de drept, nu poate fi privită ca fiind făcută altfel decât cu bună-credinţă, în lipsa altor elemente care să demonstreze contrariul.

Cu privire la locuinţa minorului, potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate; istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor; capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

În domeniul specific al locuinţei, art. 21 din Legea nr. 272/2004 stabilește că la evaluarea interesului copilului instanţa poate avea în vedere, în afara elementelor prevăzute la art. 2 alin. (6), şi aspecte precum: disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil şi de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă; disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor personale; situaţia locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte; istoricul cu privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane; distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care oferă educaţie copilului.

În cauza de faţă, tribunalul constată că interesul superior al minorului V-D, născut la data de 31.10.2016, impune ca locuinţa sa să fie stabilită la tatăl apelant.

În acest sens, tribunalul porneşte de faptul că, până la despărţirea în fapt a părinţilor săi intervenită în luna mai 2020, copilul a crescut de la naştere alături de mamă şi tată în com. L, jud. O, la domiciliul apelantului. După separarea în fapt, mama şi fiul s-au mutat la D, într-o locuinţă în care copilul nu a mai trăit anterior.

Aşa cum rezultă din depoziţiile martorilor C M şi O D A, tribunalul reţine că de copil s-a ocupat cu precădere tatăl, aflat în concediu postnatal, ajutat de bunicii paterni, mama fiind ocupată cu afaceri.

Tribunalul nu poate da valoarea probatorie dorită de intimată depoziţiei martorei T A, referitoare la situaţia anterioară despărţirii părţilor ori la relaţia dintre tată şi fiul său, atât timp cât martora nu a perceput personal aspectele relatate, ci a luat cunoștință despre acestea de la intimată.

Este adevărat că ambii părinţi dispun de condiţii materiale adecvate creșterii şi îngrijirii fiului lor, neputând constitui un criteriu determinant în acest sens faptul că la L V-D are la dispoziţie un spaţiu mai mare de locuit sau facilităţi pentru joacă în exterior.

Important este modul în care fiecare dintre părinţi are capacitatea de a răspunde nevoilor concrete ale copilului, disponibilitatea de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil şi de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă, precum şi disponibilitatea de a permite celuilalt părinte menţinerea relaţiilor personale cu minorul.

Stabilirea locuinţei copilului minor presupune constatarea existenţei unor condiţii materiale şi morale, a unei legături afective dintre părinte şi copil, implicând, spre deosebire de exercitarea autorităţii părinteşti, luarea deciziilor cotidiene care privesc îngrijirea şi creşterea minorului.

Prin urmare, în stabilirea locuinţei minorului trebuie să se aibă în vedere şi sentimentul de stabilitate şi apartenenţă al acestuia. Acest sentiment trebuie însă să fie dublat de sentimentul de securitate emoţională al copilului în relaţie cu părinţii săi, asigurându-se că minorul nu este expus abuzurilor fizice sau emoţionale ori neglijenţelor din partea persoanei cu care locuieşte. Sentimentul de securitate implică ca relaţia pe care copiii o au cu părinţii lor să fie ne-ostilă, să fie regulată, copilul să ştie că poate să-şi acceseze părintele atunci când are nevoie de el, copilul să nu fie expus la eventualele disensiuni dintre părinţi legate de creşterea şi educarea sa, copilul să nu fie folosit ca mesager între părinţii despărţiţi sau ca element de şantaj între părinţi.

Ori, este dovedit în cauză că în perioada în care V D s-a aflat la locuinţa intimatei, posibilitatea tatălui de a-şi vedea minorul a fost afectată de refuzul mamei, aşa cum declară chiar martora intimatei, care a relatat că în perioada iunie-septembrie 2021 mama nu l-a lăsat pe tată să-şi vadă fiul.

În ceea ce priveşte programul de lucru şi timpul pe care fiecare parte îl are la dispoziţie pentru copii, tribunalul constată că tatăl are un program de lucru fix, în timp ce mama este implicată în mai multe activităţi economice, astfel că se constată că apelantul îşi poate aloca mai bine timpul şi atenţia pentru a se îngriji copilul, ajutat fiind şi de bunicii paterni, în timp ce intimata este nevoită să apeleze la bone.

Tribunalul constată că, deşi există o puternică stare conflictuală între părţi demonstrată de plângerile şi dosarele existente între părţi, cu diverse obiecte (ordin de protecţie, ordonanţă preşedinţială), apelantul este părintele care pare să fie capabil să colaboreze cu intimata într-o mai mare măsură, chiar dacă cu un grad ridicat de reticenţă, aspect care transpare şi din concluziile raportului de evaluare psihologică.

Faţă de datele speţei, este evident că minorul nu a beneficiat de explicaţii adecvate vârstei sale, pe măsura acestuia de a înţelege despărţirea părinţilor săi, precum şi faptul că deşi urmează a locui cu unul dintre părinţi, acest lucru nu reprezintă un abandon din partea celuilalt părinte.

Este evident că divorţul părţilor pune în pericol grav sănătatea psihică a copilului. De asemenea, o legătură sănătoasă între copil şi ambii părinţi este absolut necesară pentru sănătatea psihică a copilului şi pentru dezvoltarea sa psiho-socială. Ambii părinţi ar trebui să dispună de timpul necesar pe care să îl petreacă personal cu copilul pentru a dezvolta o legătură emoţională şi pentru ca fiecare să creeze o legătură diferită (proprie) cu acesta. Respingerea unui părinte de către copil, chiar din vina exclusivă a acestuia, creează traume psihice copilului minor. Din acest motiv, ambii părinţi trebuie să depună eforturi pentru a-şi îmbunătăţi comportamentul şi a-şi netezi relaţia cu copilul lor.

Instanţa nu se îndoieşte de afecţiunea sinceră pe care ambii părinţi o poartă copilului lor. De aceea, singura explicaţie plauzibilă pentru periclitarea sănătăţii mentale a minorului de către foştii soţi o reprezintă traumele suportate pe parcursul despărţirii lor. Totuşi, acestea nu justifică şi sunt incomparabile cu cele provocate copilului în vârstă de doar 4 ani la data separării părinţilor, fiind, de cele mai multe ori, ireversibile.

Interesul superior al copilului, în accepţiunea Legii nr. 272/2004 şi care se regăseşte, în egală măsură, în C.civ., se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibrul socio-afectiv şi la viaţa de familie.

Părţile implicate trebuie să înţeleagă că măsura stabilirii domiciliului la tată nu trebuie interpretată ca o sancţiune la adresa mamei, că aceştia au obligaţia de a-şi da concursul la punerea în aplicare cu bună-credinţă a hotărârii judecătoreşti.

Se impune cu necesitate precizarea că stabilirea locuinţei la tată nu va încuraja pe apelant să afecteze legăturile personale ale mamei cu minorul, care au ca scop consolidarea raporturilor afective dintre părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul şi copilul, iar pentru realizarea efectivă a acestei legături,  în spiritul bunei-credinţe şi al înţelegerii, în interesul superior al copilului, ambii părinţi trebuie să manifeste o disponibilitate maximă şi o cooperare deplină, fiind excluse şicanele, de aşa manieră încât copilul să se bucure de prezenţa, afecţiunea, de grija şi de creşterea din partea ambilor părinţi.

De fapt, în definitiv, judecătorul în calitate de reprezentant al autorităţii judecătoreşti, instituţie inerentă oricărei ordini juridice şi oricărei societăţi, este chemat la responsabilitatea profundă de a judeca, a fi arbitrul onoarei, averii şi vieţii cetăţeanului, ca, în baza regulilor de drept, împărţind dreptatea, să dea fiecăruia dreptul pe care îl are.

Conform acestui raţionament, instanţa aduce în atenţia ambilor părinţi că problemele lor se răsfrâng într-un mod dăunător asupra dezvoltării normale a propriului copil, care se află în postura de a suporta această situaţie conflictuală, străină lui, astfel că rezolvarea amiabilă, cât mai paşnică, a situaţiei de faţă constituie o responsabilitate primordială. Menţionează instanţa că dreptul părintesc nu oferă părintelui doar o îndreptăţire asupra minorului, ci include în structura sa obligaţia fiecărui părinte de a depune diligenţe pentru o dezvoltare normală a propriului copil.

De aceea, pune în vedere intimatei să evite situaţiile tensionate, iar apelantului, la rândul său, prin bună înţelegere să pună la dispoziţia mamei pe fiul său, toate acestea fiind necesare în interesul superior al copilului, care are nevoie de un climat liniştit pentru buna dezvoltare.

Raportat la considerentele din precedent, în temeiul art. 480 alin. 2 C.proc.civ., tribunalul va admite apelul şi va schimba în parte sentinţa în sensul că se va stabili locuinţa minorului la domiciliul tatălui reclamant, păstrându-se celelalte dispoziţii din hotărârea apelată.

Data publicarii pe portal : 29.09.2022

Domenii speta

Spete similare