Posesia exercitanta asupra unui bun al altuia prin simpla ingaduinta a proprietarului sau nu constituie posesie sub nume de proprietar.

Asupra apelului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. X/14.09.2021 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. X/311/2021 s-a respins  cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant N S în contradictoriu cu pârâţii D E, M (fostă D) V şi B (fostă D) N, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat să se constate dreptul său de proprietate dobândit din anul 1990 prin uzucapiune, asupra suprafeţei de 2648 mp teren extravilan,  satul G, comuna G, judeţul O.

În art.644 şi art.645 Vechiul C.civ., se arată că dreptul de proprietate se poate dobândi prin succesiune, prin legate, prin convenţie, prin predare (tradiţiune), prin accesiune sau încorporare, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupare.

Uzucapiunea, invocată în cauza de faţă drept temei juridic al acţiunii, reprezintă un mod originar de dobândire a proprietăţii, prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru, ca urmare a unui fapt juridic complex, constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în temeiul şi în condiţiile prevăzute de lege.

Pe de alta parte, uzucapiunea este instituita de lege ca o sancţiune împotriva proprietarului care, dând dovada de lipsă de diligenţă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane.

Prescripţia achizitivă este reglementată de art.1847 Vechiul C.civ., din care rezultă că pentru a uzucapa, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică, sub nume de proprietar, iar imobilul să fie susceptibil de a fi uzucapat, respectiv să nu aparţină domeniului public sau privat al statului sau unităţilor administrativ teritoriale.

Instanţa de fond a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru reţinerea uzucapiunii pentru următoarele considerente:

În primul rând, instanţa a observat că reclamantul a invocat că în 1990, imediat după revoluţie a intrat în posesia terenului moştenit de la soţia sa împreună cu suprafaţa de 2648 mp ce aparţinea defunctului D G.

Instanţa nu poate reţine ca dată de începere a posesiei anul 1990 pentru următoarele argumente:

Numitul D G, în temeiul Legii nr.18/1991 a formulat cerere de reconstituire (f.63), iar la data de 26.09.1991 a fost eliberată adeverinţa nr.83113 pe numele cetăţeanului D R. D pentru suprafaţa de 2,50 ha (f.64)

La data de 23.10.1995 a fost eliberat titlul de proprietate nr.X/13 pe numele cetăţeanului D R. D, pentru suprafaţa de teren  de 2 ha,5000 mp (din care face parte și suprafaţa de teren extravilan de 2648 mp ).

În anul 1999, potrivit adresei nr.X din data de 01.07.2021 întocmită de către Primăria comunei G, reclamantul a achitat pentru suprafaţa de 2648 mp, impozitele și taxele din anul 1999 și până în prezent, „întrucât a utilizat terenul sub alte forme, în baza unei înţelegeri bilaterale de vânzare-cumpărare încheiată la data menţionată anterior” , aspecte confirmate și de martorul D M, respectiv că numitul D G i-ar fi vândut un teren de 20 de ari reclamantului (f.56 și 66-67) .

La data de 23.03.2016, suprafaţa de teren de 2148 mp a fost înscrisă în carte funciară, fiind înregistrat în planul cadastral, fără localizare certă datorită lipsei planului parcelar.

Din cele expuse, rezultă pe de o parte că reclamantul nu putea să exercite posesia din anul 1990, întrucât la acea dată suprafaţa de teren se afla în patrimoniul CAP-ului pentru care a  formulat cerere de reconstituire în anul 1991 numitul D G.

Pe de altă parte, instanţa a observat că între reclamant şi defunctul D G, în anul 1999 a intervenit o promisiune de vânzare-cumpărare, fără să se mai perfecteze formele legale.

Astfel, titularul dreptului de proprietate nu a stat în pasivitate  acesta formulând cerere de reconstituire în anul 1991 și a încheiat o convenţie cu reclamantul în anul 1999, în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 2148 mp.

În aceste împrejurări, posesia reclamantului este o stare de fapt ce constă în exercitarea asupra unui imobil a unei stăpâniri materiale ce se manifestă prin acte de folosinţă, de conservare, dar este esenţial ca aceste activităţi să fi fost exercitate de cel care invocă uzucapiunea pentru sine, iar nu acordul proprietarului, cum s-a petrecut în cazul în speţă.

Având în vedere argumentele de drept şi de fapt expuse, instanţa a apreciat că posesia exercitată de către reclamant nu întruneşte condiţiile prevăzute de art.1890 și urm. Vechiul C.civ.,  și prin urmare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul reclamant N S,  pe care o consideră netemeinica si nelegală. Solicită admiterea apelului, schimbarea in totalitate a sentinţei atacate in sensul admiterii cererii principale asa cum a fost formulata.

Consideră apelantul ca argumentele avute in vedere de instanţa de fond sunt nefondate.

Asa cum rezulta din declaraţia martorului, apelantul precizează că a stăpânit terenul imediat dupa revoluţie, respective din anul 1990, fiind vecin cu respectivul teren. Chiar daca la acea data terenul respectiv aparţinea CAP - ului, la data de, 26.09.1991 s-a eliberat adeverinţa de propietate si procesul verbal de punere in posesie pe numele D D. Din septembrie 1991 si pana in septembrie 2021 au trecut fix 31 ani, timp in care el a avut posesia acestui teren. Mai mult decât atat, din adresa depusa de primărie rezulta ca in anul 1999 a plătit la zi tot impozitul pentru aceasta suprafaţa de teren, adică din 1990 pana in 1999.

Este adevărat ca atât martorul cat si primăria face vorbire despre o presupusa vânzare a acestui teren însa la dosar nu exista niciun înscris din care sa rezulte ca acest zvon este adevărat. Având posesia acestui teren de atâta timp, oamenii din sat au presupus ca a cumpărat respectiva suprafaţa de la autorul proprietar D D.

Se mai arată că din probele administrate rezulta ca titularul dreptului de proprietate a stat in pasivitate din anul 1991 si pana azi - 2021, adică 31 ani, intre ei neexistand încheiat niciun contract de vânzare cumpărare.

Având in vedere ca aceasta posesie a fost utila pana in ziua de astăzi in sensul ca a fost exercitata in mod continuu din anul 1991 si pana astăzi, a fost exercitata in mod paşnic, nefiind tulburat de nimeni, a fost exercitata in mod public, nu pe ascuns, având rol fiscal la primărie emis pe numele său, a fost exercitata pentru el, sub nume de proprietar, muncind si plătind impozite an de an pentru aceasta suprafaţă, consideră apelantul ca cererea sa este întemeiata, drept pentru care solicită admiterea apelului asa cum a fost formulat.

Îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 470 si urm. C.p.c.

În dovedirea apelului, solicită instanţei încuviinţarea  probei cu înscrisurile de la dosar,  martorul V V, cu domiciliul in sat G, corn G, Jud O, propus la fond, proba cu expertiză tehnică topo-cadastru care să identifice imobilul teren prin schiţa cu amplasament, laturi şi vecinătăţi, proba propusa la fond.

Solicită judecarea in lipsă.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

A fost achitată taxa judiciară de timbru, dovada aflându-se ataşată la dosarul cauzei.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, în considerarea dispoziţiilor legale incidente în cauză şi prin raportare la înscrisurile de la dosar, tribunalul constată că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În esenţă, criticile apelantului vizează apreciere probelor administrate de către prima instanţă. Contrar aprecierilor apelantului reclamant, tribunalul reţine că instanţa de fond, în mod just, a respins acţiunea introductivă, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cerute pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Instanţa de fond a reţinut corect că, de principiu, pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum este reglementată de art. 1890  Vechiul Cod civil, este necesar să fie îndeplinite cumulativ două condiţii: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată, astfel cum impune art. 1847 C.civ., şi să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă.

În speţă, tribunalul, în acord cu concluziile primei instanţe, remarcă faptul că nu s-a dovedit exercitarea unei posesii utile, în termenul impus de dispoziţiile codului civil.

Cu referire la prima condiţie, tribunalul arată că, într-adevăr, în art. 1846 alin. 1 C.civ. se prevede că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii, precizându-se, în alineatul următor, că posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru.

Rezultă deci că posesiunea juridică, adică cea apărată de lege ca manifestare exterioară a unui drept, constă atât în exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, cât şi în posibilitatea de a exercita acele acte ca manifestare a pretenţiunii existenţei unui drept asupra bunului respectiv, fie sub forma dreptului de proprietate în întregul său, fie sub forma unui atribut al acestuia.

Însă, prin art. 1853 C.civ. se dispune în mod expres că actele se exercită sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc. sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar, precum şi că tot asemenea este posesia ce s-ar exercita asupra unui bun al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului său.

Cu toate că nu este tratată ca viciu al posesiei în Codul civil, precaritatea reprezintă mai mult decât atât, şi anume ca o lipsă a însăşi posesiei, deoarece este lipsită de animus domini, adică de elementul intenţional al posesiei.

Precaritatea, deşi echivalează cu o lipsă a posesiei înseşi, în concepţia Codului civil apare totuşi ca un viciu absolut şi perpetuu al posesiei, pentru că persoanele enumerate în art. 1853 din Codul civil posedă pentru altul.

Concluzionând, tribunalul constată că precaritatea posesiei reprezintă un viciu al posesiei, concretizat în aceea că stăpânirea materială a lucrului este lipsită de elementul intenţional, psihologic, specific posesiei; posesorul săvârșește actele sau faptele materiale de folosinţă ori de putere asupra lucrului, nu pentru sine, ci pentru altcineva, fiind, deci un simplu detentor precar.

În raport de cele de mai sus, din probele administrate la dosar a rezultat în mod evident faptul că apelantul reclamant a deţinut terenul în litigiu cu acordul autorului pârâţilor, D R. D, martorul audiat confirmând existenţa unei înţelegeri între aceştia cu privire la stăpânirea terenului de către apelant.  Totodată, martorul confirmă faptul că autorul pârâților este persoana care a fost de altfel cunoscută ca proprietar al terenului respectiv, nicidecum apelantul, nefiind așadar îndeplinită condiția privind exercitarea unei posesii utile.

Totodată, probele administrate infirmă starea de pasivitate în care s-ar fi aflat proprietarul terenului. Actele depuse la dosarul cauzei confirmă faptul că  la solicitarea cetăţeanului D R. D, la data de 26.09.1991 a fost eliberată adeverinţa nr.X pentru suprafaţa de 2,50 ha (f.64 dosar fond), iar la data de 23.10.1995, în procedura prevăzută de legile fondului funciar, a fost eliberat titlul de proprietate nr.X/13 pe numele aceleaşi persoane, pentru suprafaţa de teren  de 2 ha,5000 mp, din care face parte și suprafaţa de teren de 2648 mp.

Mai trebuie menţionat si faptul că prin formularea cererii de reconstituire de către persoana care se pretinde în drept a i se recunoaște dreptul de proprietate în baza Legii 18/1991, eventuala posesie exercitată de apelantul reclamant a încetat a mai fi exercitată sub nume de proprietar, astfel că nici cea de-a doua condiție nu este îndeplinită, referitoare la împlinirea termenului pretins de art. 1890 Vechiul Cod Civil.

Trebuie observat că, Primăria Comunei G menţionează că apelantul reclamant plăteşte impozit pentru terenul în discuţie începând cu anul 1999, de când stăpâneşte terenul ca urmare a unei “înţelegeri bilaterale de vânzare-cumpărare”, situaţie confirmată şi de martorul audiat în cauză, care face vorbire despre o vânzare a acestui teren. În consecinţă, chiar dacă la dosar nu s-a depus niciun înscris din care sa rezulte existenţa unei promisiuni de vânzare-cumpărare, contrar susţinerilor apelantului reclamant, percepţia publică a fost în sensul că stăpânirea terenului de către apelant s-a realizat pe baza înţelegerii existente între părţi, astfel că posesia exercitata de apelant nu a fost sub nume de proprietar.

Pe cale de consecinţă, pentru considerentele de fapt şi de drept expuse mai sus, în baza art. 480 C.proc.civ., tribunalul urmează să respingă ca nefondat prezentul apel.

Data publicarii pe portal: 28.03.2022

Domenii speta

Spete similare