Divort. Exercitare autoritateparinteasca. Beneficiu contract de inchiriere

Asupra apelului civil de faţă.

Prin sentinţa  civilă nr. X/14.07.2021 pronunţată de Judecătoria  Caracal în dosarul civil nr.X/207/2020  s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, privind pe reclamanta M I-C, în contradictoriu cu pârâtul M N, şi intervenienta U.A.T. C prin primar.

S-a declarat  desfăcută căsătoria încheiată între reclamanta M I-C şi pârâtul M N, la data de 22 august 2009, înregistrată în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Oraşului C, jud. O, sub nr. act de căsătorie X din 22 august 2009, în baza căruia s-a emis certificatul de căsătorie seria CE nr. X din 22.08.2009, din culpa exclusivă a soţului pârât.

S-a luat act de înţelegerea părţilor şi  s-a dispus revenirea reclamantei M I-C  la numele anterior, acela de „V”.

S-a luat act de înţelegerea părţilor şi s-a dispus exercitarea autorităţii părinteşti în comun, de către ambii părinţi, asupra minorului M E A, născut la data de 24 august 2011.

S-a stabilit locuința minorului M E A, născut la data de 24 august 2011, la mamă.

A fost obligat  pârâtul M N, la plata, în favoarea minorului M E A, născut la data de 24 august 2011, a unei pensii de întreţinere în cuantum de ¼ lunar din salariul minim net pe economie, de la data introducerii acţiunii (21.10.2020) şi până la majoratul minorului ori până la schimbarea condiţiilor avute în vedere de instanţă. 

S-a respins capătul de cerere din acţiunea reclamantei referitor la atribuirea beneficiului contractului de închiriere nr. X/01.11.2019 încheiat între U.A.T. C şi M N, în favoarea reclamantei M I-C, cu privire la imobilul situat în  Mun. C, jud. O, str. ca neîntemeiat.

 S-a admis în parte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

 A fost obligat  pârâtul M N la plata către reclamanta M I-C a sumei de 1600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 100 lei, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru,iar suma de 1500 lei, reprezentând parte din onorariul de avocat achitat de reclamanta.

 Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că,în fapt, reclamanta M I-C şi pârâtul M N s-au căsătorit la data de 22 august 2009, căsătoria fiind înregistrată în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Oraşului C sub nr. act căsătorie X/22 august 2009, în baza căruia s-a emis certificatul de căsătorie seria CE nr. X din 22.08.2009 – f.9.

 Din relaţia de căsătorie a părţilor s-a născut, la data de 24.08.2011, minorul M E A, a cărui naştere a fost înregistrată sub nr. X/29 august 2011 în Registrul de Stare Civilă UAT Craiova, jud. Dolj, fiind eliberat de S.P.C.E.P. Craiova, la data de 29.08.2011, certificatul de naştere seria NJ nr. X – fila 8.

 În ceea ce priveşte culpa exclusivă a pârâtului în desfacerea căsătoriei, instanţa a reţinut că susţinerile reclamantei în sensul că destrămarea relaţiei dintre părţi din luna septembrie a anului 2020 se datorează faptului că pârâtul obişnuia să consume alcool şi să o agreseze pe reclamanta fizic şi verbal au fost confirmate de martorii C S A şi C M L, în declaraţiile acestora din data de 19.01.2021, respectiv 16.02.2021 – filele 74 şi 97, martorii relatând instanţei că au văzut-o pe reclamanta, în repetate rânduri, având urme de lovituri în zona ochilor, reclamanta pierzându-şi chiar o porţiune dintr-o măsea ca urmare a agresiunilor fizice la care era supusă de pârât, iar martora C M L l-a auzit pe pârât jignind-o pe reclamanta.

Deşi pârâtul a precizat că vina în desfacerea căsătoriei aparţine ambilor soţi, nu a indicat, în concret, în ce a constat vina reclamantei în acest sens, iar din declaraţiile martorilor, precum şi din interogatoriile administrate părţilor nu au rezultat probe cu privire la o eventuală culpă a reclamantei în desfacerea căsătoriei. Inclusiv din declaraţia martorului I S D, încuviinţat pârâtului – fila 73, a rezultat că pârâtul nu se mai înţelegea cu soţia şi dormeau în camere separate, fără ca acest martor să poată preciza din ce motive nu se mai înţelegeau părţile.

Din fişa de intervenţie la eveniment de la fila 168, a rezultat că reclamanta a sesizat prin S.N.U.A.U. 112 existenţa unui scandal în familie şi, inclusiv în prezenţa organelor de poliţie, la data de 05.04.2019, pârâtul M N i-a adresat reclamantei cuvinte şi expresii jignitoare, fiind sancţionat contravenţional cu suma de 1000 lei, pentru încălcarea prevederilor Legii 61/1991.

Pentru aceste motive, având în vedere că în cauză nu au fost administrate probe care să conducă la concluzia existenţei unei culpe în desfacerea căsătoriei şi din partea reclamantei, în contextul în care toate probele administrate converg spre reţinerea unei culpe exclusive a pârâtului, instanţa a reţinut că destrămarea relaţiei de căsătorie s-a produs din vina exclusivă a pârâtului M N.

Împrejurarea că mama pârâtului trimitea părţilor constant sume de bani pentru a îi ajuta pe aceştia la cheltuieli, dovedită cu înscrisurile de la filele 22-38, nu este de natură să diminueze culpa exclusivă a pârâtului în destrămarea căsătoriei, asigurarea mijloacelor financiare necesare traiului prin intermediul mamei sale, de către pârât, nefiind de natură să înfrângă comportamentul necorespunzător al pârâtului în relaţia cu reclamanta, care a condus în mod inevitabil la deteriorarea gravă a relaţiilor dintre părţi.

În ceea ce îl priveşte pe minorul M E A, instanţa a reţinut că, acesta, fiind ascultat în camera de consiliu în absenţa părinţilor săi, la data de 19.01.2021, astfel cum rezultă din procesul verbal de la fila 79 din dosar, a manifestat un puternic ataşament faţă de mamă şi bunicul matern, considerând că familia acestuia este compusă cu aceşti doi membri, neincluzându-l pe tatăl său, iar minorul nu îşi mai doreşte să locuiască cu tatăl, întrucât a precizat că acesta consumă alcool şi devine agresiv cu el şi mama sa. Totuşi, minorul a mai povestit că tatăl său îl caută cu dulciuri şi bani.

În ciuda susţinerilor minorului cu privire la comportamentul agresiv al tatălui său la adresa sa, în cauză nu s-au conturat probe care să conducă la concluzia ca pârâtul ar fi exercitat acte de violenţă şi asupra fiului său, ci doar asupra reclamantei M I-C.

Împrejurarea că martora C M L ar fi auzit de la minor că, o singură dată, tatăl său i-ar fi dat minorului o palmă în timp ce îşi făcea temele nu a fost nedovedită prin alte mijloace de probă, pe de o parte existând posibilitatea ca, dată fiind vârsta fragedă a minorului, acesta să nu îi fi relatat martorei realitatea, iar, pe de altă parte, însăşi martora a precizat că nu cunoaşte alte episoade în care pârâtul să fi fost agresiv cu copilul, iar, în cauză, nici reclamanta nu a susţinut că pârâtul ar fi agresiv cu fiul său şi nu există alte dovezi la dosar în acest sens.

În ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti în comun de către ambii părinţi asupra minorului, stabilirea domiciliului minorului la mamă, revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei, acela de V, precum şi obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de ¼ raportat la salariul minim pe economie, instanţa a reţinut că părţile s-au pus de acord asupra acestor aspecte în acest sens, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, din întâmpinare, precum şi din susţinerile părţilor manifestate în faţa instanţei, consemnate în încheierile de şedinţă de la dosar.

Din anchetele sociale efectuate de Colectivul de sprijin al Autorităţii Tutelare din cadrul UAT C la domiciliile părţilor – f.67, f. 89, a rezultat că minorul M E A locuieşte împreună cu mama sa, M I C la domiciliul situat în str........... de la despărţirea părţilor în fapt, ce a avut loc în luna septembrie a anului 2020, aceasta fiind locuinţa părţilor încă din luna iulie 2017, până la separarea din septembrie 2020, când pârâtul s-a mutat singur la locuinţa A.N.L. situată în.............. La locuinţa mamei, minorul are asigurate toate condiţiile necesare creşterii şi educării sale.

Din extrasul REVISAL de la fila 163 din dosar,a  rezultat că în prezent pârâtul nu mai are un loc de muncă, nerealizând venituri, iar din adeverinţa depusă la fila 61 din dosar, rezultă că reclamanta realizează venituri în cuantum mediu lunar de aproximativ 4053,33 lei.

În ce priveşte atribuirea beneficiului locuinţei, instanţa a reţinut că, la 01.11.2019, între intervenienta forţat UAT C şi pârâtul M N, s-a încheiat contractul de închiriere nr. X/01.11.2019 pentru suprafeţele cu destinaţie de locuinţe destinate tinerilor, cu privire la imobilul situat..................., în suprafaţă utilă de 52,81 mp, compusă din 2 camere în suprafaţă de 34,61 mp (cameră 22,00 mp, cameră 12,61 mp), dependinţe în suprafaţă de 22,25 mp (o bucătărie în suprafaţă de 7,07 mp, baie în suprafaţă de 4,66 mp, cămară 1,53 mp, hol în suprafaţă de 4,32 mp) şi loggie/balcon în suprafaţă de 4,67 mp. S-a stipulat în contract că locuinţa va fi folosită în exclusivitate de chiriaş şi de membrii de familie, respectiv de titularul M N, soţia acestuia M I-C şi fiul său, M E A.

Deşi, din declaraţiile coroborate ale martorilor audiaţi în cauză, rezultă că ambele părţi au contribuit la amenajarea apartamentului respectiv, contractele de utilităţi pentru acest apartament depuse la dosar sunt încheiate exclusiv pe numele pârâtului M N, iar această locuinţă nu a fost, în fapt, utilizată niciodată în comun de părţi, nefiind locuită anterior separării acestora de niciuna dintre părţi, iar din luna septembrie 2020, când părţile s-au separat, în această locuinţă a stat doar pârâtul, astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor şi din anchetele sociale depuse la dosar. 

În drept, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate între părţi, din culpa exclusivă a pârâtului.

Astfel, instanţa a constat ca fiind incidente în cauză prevederile art. 373 lit. b) C.civ., referitoare la desfacerea căsătoriei din cauza unor motive temeinice, când raporturile între soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, reţinând culpa exclusivă a pârâtului în desfacerea căsătoriei acestora.

Cu privire la incidenţa art. 373 lit. b) C.civ., se reţine că, pentru ca instanța să poată pronunța divorțul soților din culpa exclusivă a pârâtului, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe motive temeinice, din cauza acestor motive, raporturile dintre soți să fie grav vătămate, continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă, iar vina să aparţină pârâtului.

Instanța a avut  în vedere și prevederile art. 934 alin. 1 C.proc.civ., care stipulează că instanţa a pronunţat divorţul din culpa soţului pârât atunci când din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Conform art. 934 alin. 2 C.pr.civ., instanța poate să pronunțe divorțul din culpa ambilor soți, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovați de destrămarea căsătoriei.

În prezenta cauză, din probele administrate a reieșit faptul că există motive temeinice care au dus la vătămarea gravă a relațiilor dintre soți. Astfel, părăsirea domiciliului conjugal de către pârât şi agresiunile fizice şi verbale manifestate de acesta la adresa reclamantei,pe fondul consumului excesiv de alcool, au condus în mod iremediabil la destrămarea relaţiei de căsătorie. 

Totodată, instanța a reținut că, din probele existente la dosar, nu a rezultat că şi reclamanta ar purta o parte din vină în destrămarea relaţiei dintre părţi, în timp ce reclamanta a dovedit că vina îi aparţine pârâtului, acesta nefăcând dovada contrară celor susţinute de reclamanta, astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. 

Câtă vreme, referitor la contribuţia sa la funcţionarea relaţiei dintre părţi, pârâtul nu a furnizat argumente convingătoare în sensul că nu ar avea o culpă exclusivă în desfacerea căsătoriei, probele administrate în cauză conducând la concluzia că pe fondul consumului exagerat de alcool şi a manifestărilor necorespunzătoare ale sale, respectiv ale agresiunilor fizice şi verbale manifestate de acesta la adresa soţiei, s-a destrămat căsătoria încheiată între părţi, instanţa a reţinut că vina a aparţinut în mod exclusiv pârâtului.

Astfel, în ceea ce privește imposibilitatea continuării căsătoriei, instanţa a reţinut că, din cauza comportamentului pârâtului, relația dintre soţi a fost grav şi iremediabil vătămată, iar părăsirea domiciliului conjugal de pârât şi comportamentul său agresiv au condus la distanțarea soţilor, fără a mai exista, la momentul actual, o dorință de continuare a mariajului din partea vreunuia dintre ei.

Pentru aceste motive, instanța a apreciat că obligația prevăzută de art. 309 alin. 1 C.civ., respectiv datorarea reciprocă a respectului și a sprijinului moral între soţi, a fost încălcată de pârât, în mod exclusiv.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 934 alin.1 C.proc.civ., art. 373 lit. b C.civ. și art. 379 alin.1 teza II C.civ., instanța a admis capătul de cerere referitor la divorţ, formulat de reclamanta M I-C în contradictoriu cu pârâtul M N şi să desfacă căsătoria încheiată între reclamanta M I-C şi pârâtul M N, la data de 22 august 2009, înregistrată în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Oraşului C, jud. O, sub nr. act de căsătorie X din 22 august 2009, în baza căruia s-a emis certificatul de căsătorie seria CE nr. X din 22.08.2009, din culpa exclusivă a soţului pârât.

 Cu privire la capătul cererii principale referitor la revenirea de către reclamanta la numele anterior încheierii căsătoriei, acela de “V”, instanța a reținut că în baza art. 383 alin. (1) teza întâi C. civ., la desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Potrivit art. 383 alin. (3) C.civ., dacă între părți nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea prevăzută la art. 383 alin. (2) C.civ., fiecare dintre foștii soți, după căsătorie, poartă numele purtat anterior încheierii acesteia.

În cauză, reclamanta a solicitat revenirea la numele purtat anterior căsătoriei, anume acela de „V”, pârâtul fiind de acord cu aceasta. Pentru aceste motive, în baza art. 383 alin. (3) C.civ., instanța a luat act de înţelegerea părţilor şi a dispus revenirea reclamantei M I-C  la numele anterior, acela de „V”.

Referitor la efectele divortului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copilul lor minor, instanţa a observat că în conformitate cu dispoziţiile art.396 alin. 1 Cod civil, instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copilului, de concluziile raportului de anchetă socială precum şi de înţelegerea părinţilor, pe care îi ascultă.

În ceea ce privește exercitarea autorității părintești, instanța a reținut că, potrivit art. 483 alin. (2) – teza I din C. Civ., părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului.

De asemenea, în conformitate cu art. 2 alin. (4) din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu modificările și completările ulterioare (denumită, în continuare, Legea 272/2004), principiul interesului superior al copilului prevalează în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, instanța judecătorească chemată să decidă într-un astfel de caz fiind obligată să îi acorde acestui principiu un interes deosebit.

În temeiul art. 503 alin. (1) coroborat cu art. 505 alin. (2) din C. Civ., instanța reține că părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească, iar dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile, în această privință, dispozițiile privitoare la divorț.

În materia divorțului, art. 397 C.civ. stipulează regula exercitării în comun a autorității părintești de către ambii părinți, în afară de cazul în care instanța decide altfel, excepția fiind consacrată în art. 507 C.civ., care stipulează că, dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte va exercita singur autoritatea părintească.

Totodată, în conformitate cu art. 398 alin. (1) din Codul civil, instanța poate hotărî ca autoritatea părintească să se exercite numai de unul dintre părinți doar în cazul în care, în baza unor motive întemeiate, s-ar constata că exercitarea autorității părintești în comun, de către ambii părinți, ar afecta interesul superior al copilului.

Astfel, înlăturarea unuia dintre părinți de la exercitarea autorității părintești asupra minorului este o măsură excepțională, motivele pentru care poate fi dispusă regăsindu-se în art. 36 alin. (7) din Legea 272/2004, respectiv: alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.

În cauză, deşi pârâtul s-a manifestat agresiv la adresa reclamantei, pe fondul consumului de alcool, nu s-a făcut dovada faptului că ar exista un impediment pentru ca acesta să exercite autoritatea părintească asupra minorului împreună cu reclamanta, pârâtul fiind ataşat de fiul său şi nemanifestându-se agresiv şi la adresa acestuia, însăşi reclamanta cerând ca autoritatea părintească asupra minorului M E A, născut la data de 24 august 2011, să se exercite în comun de către ambii părinţi, neconsiderând că există un risc şi în privinţa copilului.

Mai mult, instanța a apreciat că exercitarea în comun a autorității părintești îi va responsabiliza pe părinți, determinându-i să creeze şi să mențină o permanentă legătură, respectând nevoia minorului pentru fiecare dintre ei și înlăturând, astfel, riscul unui ataşament afectiv mai puternic față de unul dintre părinți, care ar putea să genereze un dezechilibru psihologic al minorului, cu consecințe potenţial negative în viața pe care o va avea ca adult.

Pentru aceste motive, instanța a luat act de înţelegerea părţilor şi a dispus exercitarea autorităţii părinteşti în comun, de către ambii părinţi, asupra minorului M E A, născut la data de 24 august 2011.

În ceea ce privește locuința minorului, instanța a reținut că potrivit art.496 alin. 1 şi 2 din noul Cod civil, copilul minor locuiește la părinții săi. Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului.

Instanţa a reţinut că, părţile au ajuns la o înţelegere fermă în ceea ce priveşte stabilirea domiciliului minorului la mamă, aceasta dispunând de condiţii corespunzătoare de locuit, astfel cum rezultă din ancheta depusă la dosar, efectuată de Colectivul de sprijin al Autorităţii Tutelare din cadrul UAT C.

Instanţa a avut în vedere, totodată, şi faptul că minorul are vârsta de 9 ani, fiind mai ataşat de mama sa, precum şi de bunicul matern, împreună cu aceştia considerând că are o adevărată familie şi nu îşi doreşte să locuiască cu tatăl său, manifestându-şi dorinţa de a convieţui cu mama, care îi asigură toate cele necesare traiului, precum şi o dezvoltare armonioasă şi o educaţie corespunzătoare.

Faţă de mijloacele de probă administrate în cauză, instanţa a apreciat că, în prezent, alături de mamă, minorul poate să beneficieze de un mediu propice creşterii şi educării şi că este în interesul superior al minorului, dată fiind şi dependenţa minorului de mamă, să îi fie stabilită locuinţa la aceasta.

La pronunțarea pe acest petit, instanța a avut în vedere nu numai înțelegerea părților, ci, în primul rând, interesul superior al minorului, principiu consacrat în art.263 C.civ, potrivit căruia  orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului  și în art. 2 alin. (3) din Legea nr.272/2004 potrivit căruia  principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.

Constatând că există înțelegere între părți în privința acestui aspect și reținând concluziile raportului de anchetă socială efectuat la domiciliul mamei, instanța a stabilit locuința minorului M E A, născut la data de 24 august 2011, la mamă.

În ceea ce priveşte contribuţia părintelui la care nu locuieşte copilul la cheltuielile necesitate de creşterea acestuia, instanţa  a reţinut că, potrivit art. 919 alin. 2 C.pr.civ., are obligaţia de a se pronunţa asupra acestui aspect chiar dacă părţile nu o cer.

În acest sens, instanţa a facut aplicarea art. 402 C.civ, potrivit căruia instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor şi art. 499 alin. (1) C.civ, potrivit căruia tatăl şi mama sunt obligaţi în solidar să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională, iar conform alineatului (4) al aceluiași articol, în caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.

În temeiul art.529 alin.1 C.civ, întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti, acest text de lege stabilind şi un plafon al pensiei, astfel: când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.

În ceea ce privește nevoile minorului, instanța a reținut că acesta are vârsta de 9 ani, fiind înscris la şcoală în clasa a III-a, iar nevoile sale constau în hrană, haine adecvate vârstei şi activităţilor pe care le desfăşoară, acestea fiind sunt destul de costisitoare dată fiind vârsta copilului, iar odată cu creşterea acestuia vor exista alte cheltuieli legate de studiile pe care le va urma acesta.

Observând că între părți există înțelegere și cu privire la acest aspect, precum şi că locuinţa minorului urmează a fi stabilită la mamă, însă pârâtul nu beneficiază de venituri din activităţi lucrative, la momentul actual, instanța l-a obligat pe pârâtul M N, la plata, în favoarea minorului M E A, născut la data de 24 august 2011, a unei pensii de întreţinere în cuantum de ¼ lunar din salariul minim net pe economie, de la data introducerii acţiunii (21.10.2020) şi până la majoratul minorului ori până la schimbarea condiţiilor avute în vedere de instanţă. 

Astfel, în ceea ce priveşte data de la care pârâtul urmează să plătească pensia de întreţinere, instanţa a facut aplicarea dispoziţiilor art.532 alin.1 C.civ, potrivit cărora pensia se datorează de la data cererii de chemare în judecată, anume data de 21.10.2020, când acţiunea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Caracal, de la această dată prezumându-se că minorul s-a aflat în nevoie.

În ce priveşte atribuirea beneficiului contractului de închiriere, instanţa a reţinut că, potrivit art. 321 alin. 1 C.civ., locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii.

De asemenea, potrivit art. 323 alin. 1 Cod civil, în situaţia în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unui dintre ei este titularul contractului sau contractul este încheiat înainte de căsătorie.

Art. 324 alin. 1 Cod civil menţionează că, „la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi”.

În cauză, instanţa a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile legale privind atribuirea beneficiului contractului de închiriere în favoarea reclamantei, în cauză, întrucât, pe de o parte, locuinţa situată în.........., în suprafaţă utilă de 52,81 mp, compusă din 2 camere în suprafaţă de 34,61 mp (cameră 22,00 mp, cameră 12,61 mp), dependinţe în suprafaţă de 22,25 mp (o bucătărie în suprafaţă de 7,07 mp, baie în suprafaţă de 4,66 mp, cămară 1,53 mp, hol în suprafaţă de 4,32 mp) şi loggie/balcon în suprafaţă de 4,67 mp, s-a atribuit pârâtului M N, în baza contractului de închiriere nr. X/01.11.2019 pentru suprafeţele cu destinaţie de locuinţe destinate tinerilor, stipulându-se în contract că locuinţa va fi folosită în exclusivitate de chiriaş şi de membrii de familie, respectiv de titularul M N, soţia acestuia M I-C şi fiul său, M E A, fără ca, în fapt, aceasta să fi fost vreodată folosită de părţi, în comun.

În acest sens instanţa a reţinut că, deşi din declaraţiile coroborate ale martorilor audiaţi în cauză rezultă că ambele părţi au contribuit la amenajarea apartamentului respectiv, contractele de utilităţi pentru acest apartament depuse la dosar au fost încheiate exclusiv pe numele pârâtului M N, iar această locuinţă nu a fost în fapt utilizată niciodată în comun de părţi, nefiind locuită anterior separării în fapt a acestora, iar din luna septembrie 2020, când între părţi a intervenit separarea în fapt, în această locuinţă a locuit doar pârâtul, astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor şi din anchetele sociale depuse la dosar. 

Instanţa a mai reţinut că numai locuinţa comună a soţilor poate fi atribuită exclusiv în beneficiul uneia dintre părţi în baza dispoziţiilor art. 324 C.civ., ca urmare a desfacerii căsătoriei acestora, iar nu orice locuinţă deţinută de aceştia în baza unui contract care să ateste un drept de proprietate sau de folosinţă în favoarea vreuneia dintre părţi, iar, până la data separării în fapt, părţile au locuit împreună la domiciliul actual al reclamantei, situat pe str.............., iar nu la locuinţa de tip A.N.L., în discuţie în prezenta cauză, ce face obiectul contractului de închiriere nr. X/01.11.2019 încheiat între UAT C şi pârâtul M N.

Astfel, nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile art. 321 alin. 1 C.civ., locuinţa familiei fiind locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii, respectiv locuinţa situată în str............., iar nu locuinţa de tip A.N.L. în discuţie în cauză.

De altfel, locuinţa de tip A.N.L. a fost atribuită pârâtului doar în considerarea îndeplinirii în persoana acestuia a condiţiilor de acordare a acestui tip de locuinţe, după verificarea sa de către UAT C, astfel cum rezultă din întâmpinarea intervenientei depuse la dosar în acest sens, iar nu în considerarea condiţiilor îndeplinite de reclamanta pentru a beneficia de acest tip de locuinţă.

În acest sens, împrejurarea că inclusiv reclamanta a contribuit la amenajarea acelui imobil, investind resurse financiare în respectivul imobil este lipsită de relevanţă în raport cu obiectul cauzei, câtă vreme, în fapt, părţile nu au locuit niciodată împreună în acea locuinţă, aceasta fiind folosită în mod exclusiv de pârât.

Pe de altă parte, chiar în situaţia în care s-ar trece peste aspectul că locuinţa respectivă nu este o locuinţă a familiei în sensul atribuit acestei noţiuni de prevederile art. 321 alin. 1 C.civ., luându-se în considerare doar dreptul locativ al soţilor ce s-a stipulat în contract atât pentru titular, cât şi pentru membrii săi de familie, potrivit art. 324 alin. 1 Cod civil, instanţa nu se poate limita în analiza sa doar la analizarea interesului superior al copilului minor ori a culpei exclusive a pârâtului în desfacerea căsătoriei, fiind nevoită să aprecieze şi asupra posibilităţilor locative proprii ale foştilor soţi, în contextul în care legiuitorul, deşi prevede o ordine a acestor criterii, nu se opreşte asupra interesului superior al copilului ori asupra culpei în desfacerea căsătoriei, prevăzând şi necesitatea analizării de către instanţă a posibilităţilor locative ale părţilor.

Din perspectiva posibilităţilor locative ale foştilor soţi, instanţa observă că reclamanta are, deopotrivă, o altă locuinţă în chirie, în care a locuit chiar împreună cu soţul şi copilul minor până la data separării în fapt de soţ, iar, de la acel moment, locuieşte în continuare, împreună cu minorul, în aceeaşi locuinţă situată în str.................., în care beneficiază de condiţii corespunzătoare de locuit, reclamanta având şi resursele financiare pentru a plăti chiria, dat fiind faptul că are venituri lunare în cuantum mediu de aproximativ 4053,33 lei.

Însă pârâtul nu dispune de o altă locuinţă proprie, în cauză nefăcându-se dovada existenţei unui alt drept de proprietate sau de folosinţă al acestuia asupra unui alt imobil şi pârâtul nu beneficiază de venituri lunare cu care să îşi poată cel puţin închiria o altă locuinţă.

Astfel, nu sunt îndeplinite nici condiţiile art. 324 alin. 1 C.civ., pentru ca beneficiul contractului de închiriere nr. X/01.11.2019 încheiat între UAT C şi pârâtul M N să îi poată fi atribuit reclamantei M I-C.

Pentru considerentele expuse, văzând că în cauză nu sunt întrunite condiţiile impuse de prevederile art.321 alin. 1 C.civ. şi art. 324 alin. 1 Cod civil, instanţa a respins capătul de cerere din acţiunea reclamantei formulat în contradictoriu cu pârâtul şi cu intervenienta U.A.T. C, referitor la atribuirea beneficiului contractului de închiriere nr. X/01.11.2019 încheiat între U.A.T. C şi M N, în favoarea reclamantei M I-C, cu privire la imobilul situat în  ..............., ca neîntemeiat.

În ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa a reţinut că acestea constau în suma de 100 lei, pretinsă de reclamanta cu titlu de taxă judiciară de timbru, achitată conform chitanţei seria X/2020 nr. Xdin 16.10.2020 – fila 6 şi suma de 1800 lei, cu titlu de onorariu de avocat, achitat cu chitanţa nr. 10/09.03.2021 – fila 171 din dosar.

Potrivit art.453 alin. 1 C.pr.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

De asemenea, conform art. 453 alin. 2 C.pr.civ., când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Faţă de împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte, a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la atribuirea beneficiului contractului de închiriere nr. X/01.11.2019 încheiat între U.A.T. C şi M N din acţiunea reclamantei, instanţa a ţinut seamă că o parte considerabilă din probatoriul administrat în cauză de pârât  a vizat respingerea acestui capăt de cerere, pârâtul depunând la dosar numeroase înscrisuri pentru a-şi apăra dreptul locativ, sens în care, fără a impieta asupra raporturilor între avocatul reclamantei şi clienta sa, în baza art. 453 C.civ., instanţa a admis în parte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată şi l-a obligat pe pârâtul M N la plata către reclamanta M I-C a sumei de 1600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 100 lei, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru, iar suma de 1500 lei, reprezentând parte din onorariul de avocat achitat de reclamanta.

Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat apel apelanta reclamantă M I – C , solicitand admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei, iar rejudecând cauza , admiterea capătului de cerere privind atribuirea beneficiului locuinţei respectiv a contractului de închiriere nr.X/01.11.2019 asupra apartamentului situat în....................,apelantei reclamante, cu cheltuieli de judecată.

In motivare, s-a aratat ca soluţia pronunţata de instanţa de fond privind acest capăt de cerere este una netemeinica din următoarele motive:

Conform art. 324 alin 1 Cod civ. , legiuitorul a prevăzut ca beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama în ordine, de interesul superior al copiilor minori,de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soți.

Analizând cu atenţie textul enunţat mai sus şi soluţia pronunţata de instanţa de fond se constata ca primele doua criterii sunt în favoarea sa şi anume: interesul superior al copilului pe termen mediu şi lung şi desfacerea căsătoriei din vina exclusiva a intimatului parat.

Ceea ce a omis instanţa de fond la luarea deciziei a fost aceea ca nu deţine în proprietate exclusiva o locuinţa, ci un contract de închiriere în baza căruia părţile au locuit pana la despărţirea în fapt .De asemenea, apelanta  reclamantă arată că  nu s-a ţinut cont nici de faptul ca părţile nu au locuit împreuna la apartamentul situat în.............., deoarece acest imobil nu era racordat la utilităţi şi nici mobilat, fiind practic imposibil să locuieşti în acest imobil.

Intimatul parat, după despărţirea în fapt s-a mutat în apartament deoarece era mobilat, utilat şi racordat la utilităţi, iar aceasta împreună cu minorul, deși au acest drept, nu s-au mai putut muta datorita stărilor conflictuale intervenite între soți.

Faptul ca intimatul pârât nu deţine o alta locuinţa în proprietate sau chirie pe raza municipiului Caracal nu este un motiv ca acesta sa beneficieze exclusiv de contractul de închiriere cu atât mai mult cu cat căsătoria a fost desfăcuta din culpa sa exclusivă, iar interesul superior al minorului este sa locuiască împreuna cu mama sa în acel apartament având condiţii locative mult mai bune cat şi o certitudine pe termen mediu şi lung a unui spaţiu de locuit.

Având în vedere faptul că, contractul de închiriere privind apartamentul unde locuieşte în prezent împreuna cu minorul este încheiat pe o perioada determinata,existând posibilitatea ca acest contract sa nu fie reînnoit,  apelanta reclamantă consideră ca este temeinica solicitarea de a i se atribui acesteia beneficiul contractului de închiriere.

În drept, și-a întemeiat apelul pe dispoziţiile art.466 si următoarele şi art. 453 din Cod de Procedură Civilă.

Intimata intervenientă UAT Municipiul C prin Primar,în termen lega,l a formulat întâmpinare. 

In motivare, s-a aratat ca prin HCL Municipiul C nr. X/7.09.2019 s-a aprobat lista de repartizare a unui număr de 55 locuinţe pentru tineri construite din fondurile ANL în regim de închiriere şi astfel, intimatul pârât , a obţinut o locuinţa, fapt evidenţiat în anexa nr.2, poziţia 6, a hotărârii. La data de 01.11.2019 s-a încheiat între intimatul pârât  şi UAT Municipiul C, un contract de închiriere nr.X/01.11.2019. Locuinţa închiriată s-a atribuit acestuia şi familiei, fiind folosita de către aceştia. Scopul acordării acestui beneficiu privind imobilul situat în..............., creează un regim juridic de protecţie a locuinţei familiei, care să permită asigurarea protecţiei intereselor membrilor acesteia, dar cel care a beneficiat conform îndeplinirii condiţiilor de acordare a locuinţei este intimatul pârât.

În cauza de fata, nu sunt incidente dispoziţiile legale privind atribuirea beneficiului contractului de închiriere în favoarea apelantei reclamante, deoarece locuinţa s-a atribuit intimatului pârât, conform contractului de închiriere nr.X/2019, fără ca aceasta locuinţa să fie vreodată folosita de cei doi soți, în comun, nefiind locuita anterior separării în fapt a lor, iar din decembrie 2020, când a intervenit separarea în fapt, intimatul pârât a locuit doar el în locuinţa. Dispoziţiile art. 324 alin. 1 NCC prevăd că la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinandu-se  seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori; culpa în desfacerea căsătoriei; posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.

Intimatul  intervenient susţine că intimatul pârât nu are o locuinţa proprie, astfel ca nu sunt întrunite condiţiile impuse de art.321 alin. l Cod Civil şi art.324 alin.l Cod Civil.

Locuinţa a fost atribuita intimatului pârât pentru ca acesta a îndeplinit condiţiile de acordare acestui tip de locuinţe, destinate tinerilor, după ce au fost verificate de către UAT Municipiul C.

S-a reţinut de către instanţa de fond ca apelanta reclamantă are o alta locuinţa în regim de chirie, în care a locuit împreună cu soţul şi copilul minor până la data separării în fapt de soț, iar de la acel moment, locuieşte în continuare, împreuna cu minorul, în aceeaşi locuinţa situata în strada......................

Pentru aceste considerente, intimata intervenientă solicită respingerea apelului privind atribuirea beneficiului locuinţei ca netemeinic şi menţinerea stării iniţiale, de folosinţa a locuinţei conform contractului încheiat.

În drept, şi-a întemeiat întâmpinarea pe dispoziţiile art.205-208 NCPC, art.321, art. 324 alin. (1) din NCC.

În dovedirea celor mai sus menţionate  solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri.

În finalul  întâmpinării , a solicitat judecarea cauzei în lipsă in condiţiile art.411 alin.(l) pct.2 teza a din  Cod de Procedură Civilă..

Cererea de apel a fost legal timbrata.

Analizând sentința apelata prin prisma criticilor formulate, se constata ca apelul este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed.

Astfel cum rezulta din cererea introductiva de instanța, unul din capetele de cerere accesorii cererii de desfacere a căsătoriei a avut ca obiect atribuirea folosinței locuinței ce face obiectul contractului de închiriere nr. X/01.11.2019.

Potrivit mențiunilor art.2 din contract, locuința ce face obiectul acestuia va fi folosita în exclusivitate de chiriaș, respectiv paratul din prezenta cauza, titular al contractului, precum şi de membrii familiei, respectiv reclamanta şi fiul părților, M E A.

Același contract prevede, în cuprinsul art.26 , faptul ca în caz de divorț, daca soţii  nu şi-au dat consimțământul privind preluarea contractului de închiriere, continuarea locațiunii se va face cu soțul căruia instanța i-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.

Prevederea contractuala anterior menționata reprezintă o aplicație în plan particular a normelor legale, reglementând astfel posibilitatea atribuirii contractului şi soțului netitular.

Conform art. 324 alin. (1) din Codul civil, la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi.

Această atribuire se va face de către instanţa competentă avându-se în vedere o serie de criterii, de care se va ţine cont în ordine, după cum urmează: interesul superior al copiilor minori, culpa soţilor în desfacerea căsătoriei, posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.

Rezulta, așadar, ca o astfel de măsura poate fi luata independent de împrejurarea ca imobilul închiriat a constituit sau nu locuința comuna a familiei, legea reglementând în mod special atribuirea beneficiului contractului de închiriere, situație  deosebita  de cea a imobilului proprietate comuna a părților şi care a constituit locuința familiei.

Mergând mai departe şi verificând ordinea enunțării criteriilor sus menționate,  se observa ca legea  determina și un criteriu preferențial care are ca premisă interesul superior al minorului,atribuirea contractului reprezentând un mecanism menit să protejeze acest interes.

Criteriile prevăzute de art. 324 alin.1 Cod civil trebuie aplicate în ordinea enumerării lor, această concluzie fiind impusă de formula utilizată de către legiuitorul român, și anume beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama în ordine de interesul superior al copiilor, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

Așa fiind, se constata ca, prin sentința apelata, a fost declară desfăcută căsătoria încheiată intre părţi, din culpa exclusivă a soţului pârât, s-a luat act de înţelegerea părţilor şi s-a dispus exercitarea autorităţii părinteşti în comun, de către ambii părinţi, asupra minorului M E A, născut la data de 24 august 2011, fiind stabilita  locuința minorului la mamă.

Rezulta așadar ca, în condițiile stabilirii locuinței minorului la mama, este îndeplinit primul criteriu ce are a fi analizat în stabilirea îndreptăţirii acesteia la atribuirea contractului.

Nu mai puțin, culpa exclusiva a paratului în desfacerea casatoriei, stabilita în mod definitiv de prima instanța, ar fi atras şi îndeplinirea celui de al doilea criteriu, fiind de precizat, sub acest aspect, ca verificarea acestuia din urma are caracter subsecvent neîndeplinirii primului .

Tot astfel, recurgerea la analiza posibilităților financiare ale pârtilor poate fi făcuta numai în măsura în care nu sunt aplicabile niciunul din criteriile ce se aplica prioritar, ceea ce nu este cazul în speța .

Prin urmare, reținerea împrejurării ca minorului rezultat din căsătoria părților i-a fost stabilita locuința la mama , coroborat cu împrejurarea ca aceasta nu are nici o locuința în proprietate, deținând un spațiu cu titlu precar şi limitat în timp, respectiv în temeiul unui alt contract de închiriere, constituiau argumente suficiente în  admiterea cererii, fiind lipsite de relevanta posibilitățile financiare ale părților.

În acest context, se retine  că teza a II-a a art. 5 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale statuează cu claritate că principiul egalităţii soţilor în drepturi şi în responsabilităţi civile nu poate împiedica statele contractante să adopte acele reglementări pe care le consideră necesare în interesul copiilor.

Pe terenul 5 din Protocolul nr. 7, s-a decis că, în această materie, autorităţile naţionale dispun de o largă marjă de apreciere, interesul copiilor prevalând în asemenea situaţii, inclusiv în cazul desfacerii căsătoriei părinţilor (a se vedea CEDO, hotărârea din 23 iunie 1993, Hoffmann c. Austria, §35).

Mai mult, susținerile intimatului privind o eventuala  încălcare a  dispozițiilor legale ce reglementează închirierea  spațiilor locative ANL, mai precis a Legii nr. 152/1998 în temeiul căreia contractul a fost încheiat, nu au niciun suport în condițiile în care, prin chiar acordul de voința al chiriașului, manifestat în cuprinsul art.26 din contract, a fost prevăzuta expres posibilitatea continuării locațiunii cu soțul căruia instanța îi atribuie beneficiul acestuia, în cazul în care foștii soți nu își dau consimțământul privind preluarea contractului, ipoteza ce se regăsește în cauza.

 Pentru considerentele ce preced, constatând ca fiind întemeiate criticile aduse sentinței apelate, în temeiul art. 480 NCPC, urmează a fi admis apelul şi schimbata în parte sentința în sensul ca va fi atribuit apelantei reclamante beneficiul contractului de închiriere nr. X/01.11.2019.

Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței.

În temeiul art. 453 NCPC, urmează a fi obligat intimatul la plata sumei de 2.000 lei  către apelanta cu titlu de cheltuieli de judecata, respectiv onorariu apărător, conform chitanței depuse la dosar.

Data publicarii pe portal: 07.03.2022

Domenii speta

Spete similare