Anulare somaţie de plată – termenul pe zile calendaristice nu poate fi calculat pe zile libere; inserarea unui cuantum al penalităţilor în cuprinsul facturilor fiscale nu determină modificarea contractului dintre părţi; reducerea clauzei penale poate avea

Hotărâre 9531 din 07.12.2020


I N S T A N Ţ A

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 19.10.2020, sub nr. …./299/2020, creditoarea A S.R.L. a formulat, în contradictoriu cu debitoarea B S.R.L., cerere în anulare împotriva încheierii din 26.08.2020 a Judecătoriei Sectorului 1 București din dosarul nr. .../299/2020, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea încheierii și emiterea unei ordonanțe de plată pentru suma de 18.673,34 lei.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că, prin încheierea din 26.08.2020, prima instanță a respins ca neîntemeiată solicitarea sa de emitere a unei ordonanțe de plată împotriva debitoarei pentru suma de 18.673,34 lei. Astfel, instanța a reținut că, între părți, a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. 396/31.10.2016, în baza căruia au fost emise următoarele facturi fiscale: nr. 2973/31.03.2017 în valoare de 77.822,18 lei, achitată la data de 27.04.2017; nr. 3037/30.04.2017 în valoare de 77.628,68 lei şi nr. 3078/ 30.04.2017 în valoare de 3.614,40 lei, ambele achitate la data de 12.05.2017; nr. 3165/30.06.2017 în valoare de 82.576,57 lei, achitată la data de11.07.2017; nr. 3326/31.08.2017 în valoare de 82.336,29 lei, achitată la data de 12.09.2017; nr. 3371/30.09.2017 în valoare de 82.422,31 lei, achitată la data de11.10.2017; nr. 3510/29.12.2017 în valoare de 79.639,05 lei, achitată la data de 08.01.2018; nr. 5010/31.01.2018 în valoare de 87.540,80 lei, achitată la data de 23.02.2018 și nr. 5173/31.03.2018 în valoare de 87.732,93 lei, achitată la data de 23.04.2018.

Cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, prima instanța a reținut în mod eronat că „facturile fiscale nr. 2973 din 31.03.2017, nr. 3165 din 30.06.2017, nr. 3371 din 30.09.2017, precum şi nr. 3510 din 29.12.2017 au fost achitate la mai puţin de 10 zile, calculate pe zile libere conform art. 2.553 alin. (1) şi art. 2.554 Cod civil, de la data emiterii acestora (...) Prin urmare pentru aceste creanţe nu pot fi imputate debitoare întârzieri la plată, prin raportare la dispoziţiile art. 8.2 din contract.”

Creditoarea a solicitat să se constate că termenul de scadență a facturilor, prevăzut de art. 8.2 din contractul nr. 396/31.10.2016, nu reprezintă termen de prescripție sau de decădere, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 2553-2554 C.civ., întrucât acesta nu conduce la sancționarea „pasivității” conduitei sale, ci din contră, depășirea termenului o îndreptățește să solicite penalitățile de întârziere aferente.

În atare condiții, având în vedere obligația debitoarei de a achita facturile în termen de 10 zile calendaristice (obligație asumată prin semnarea contractului conform art. 1270 C.civ.), iar, pe de altă parte, inaplicabilitatea prevederilor art. 2553-2554 C.civ., creditoarea a solicitat să se constate corecta determinare a situației de fapt, aspect care confirm îndeplinirea cerințelor referitoare la caracterul cert și exigibil a creanței solicitate la plată.

Creditoarea a menționat că o altă critică adusă încheierii din 26.08.2020 vizează modalitate în care prima instanță a constatat caracterul „discutabil” al creanței prin raportare la cuantumul penalităților de întârziere menționat în cuprinsul facturilor (0,05%/zi de întârziere) diferit de cel stipulat în contractul nr. 396/31.10.2016 (0,5%/zi de întârziere – clauza 13.2.3).

În realitate, se poate observa că izvorul juridic al penalităților de întârziere îl constituie contractul de prestări servicii nr. 396/31.10.2016 (asumat de ambele părți prin semnare), clauza nr. 13.2.3 stipulând că „în cazul în care beneficiarul nu respectă termenele de plată stabilite prin contract, prestatorul își rezervă dreptul de a aplica penalități de 0,5% din valoarea facturată și neachitată, pentru fiecare zi de întârziere.”

Or, pentru ca această clauză să fi făcut obiectul unei modificări, ar fi fost necesar ca părțile să fi dat eficiență clauzei contractuale nr. 13.5, conform căreia „nicio modificare a prezentului contract nu va fi valabilă decât dacă este făcută în scris și semnată de către una sau în numele fiecărei părți.” Astfel, în lipsa elaborării și semnării vreunui act adițional de părțile contractante (aspect recunoscut chiar de debitoare în întâmpinare), apare evident faptul că singurul procent aplicabil calculului penalităților este cel de 0,5%, iar nu altul.

Totodată, creditoarea a considerat că simpla indicare a valorii de 0,05% reprezintă doar o eroare materială generată de softul-ul de contabilitate, menționarea respectivului procent nefiind un aspect obligatoriu pentru întocmirea facturilor fiscale conform art. 319 alin. 20 C.pr.fisc.

Pentru toate aceste considerente, creditoarea a solicitat admiterea cererii în anulare, anularea încheierii din 26.08.2020 a Judecătoriei Sectorului 1 București și emiterea unei ordonanțe de plată pentru suma de 18.673,34 lei.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1024 alin. 2-3 și alin. 7 C.pr.civ., art. 1270 C.civ.

La data de 18.11.2020 și 19.11.2020, prin serviciul registratură, debitoarea a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii în anulare ca nefondată, iar, în subsidiar, reducerea clauzei penale prevăzute în contract, având în vedere caracterul său vădit excesiv și, pe cale de consecință, admiterea în parte a cererii, pentru o sumă care să reprezinte o despăgubire echitabilă pentru eventualul prejudiciu cauzat de culpa societății sale, cu obligarea creditoarei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, debitoarea a arătat că prima instanță, în mod temeinic și corect a reținut aplicarea dispozițiilor art. 2553 alin. 1 și art. 2554 C.civ. Astfel, contrar susținerilor creditoarei, din aceste prevederi nu rezultă că acestea s-ar aplica doar termenelor de prescripție sau decădere. Prin urmare, este incident principiul de interpretare potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. În acest sens, debitoarea a invocat prevederile art. 1416, art. 2 și art. 3 alin. 1 C.civ., menționând că, în măsura în care creditoarea nu indică o normă specială de calcul pentru scadența facturilor, normă derogatorie de la dreptul comun, atunci în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile art. 2553 alin. 1 și art. 2554 C.civ. Prin urmare, prima instanță, în mod corect, a reținut aplicabilitate prevederilor art. 2553 alin. 1 și art. 2554 C.civ.

De asemenea, a susținut că prima instanță, în mod temeinic și corect, a avut în vedere mențiunile inserate în cuprinsul facturilor cu privire la cuantumul penalităților de întârziere. În acest sens, debitoarea a menționat că emiterea facturilor, prin derogare de la prevederile inițiale ale contractului, reprezintă o manifestare de voință pe deplin opozabilă creditoarei după momentul la care debitoarea a luat cunoștință și a acceptat implicit modificarea înțelegerii inițiale cu privire la tranșele de plată aferente fiecărei facturi.

Debitoarea a susținut că sunt împlinite condițiile renunțării la drept conform art. 13 C.civ., arătând că facturile, care consemnează solicitarea de plată, conțin o mențiune explicită despre nivelul penalităților pe care creditoarea a înțeles să le solicite. Astfel, utilizarea unui înscris, inclusiv facturi, pentru producerea de efecte juridice, implică confirmarea acestuia conform art. 1261-1263 C.civ.

De altminteri, în fața primei instanțe, creditoarea nu a contestat nici un moment faptul că mențiunile din cuprinsul facturilor nu ar fi exprimat intenția sa reală de la momentul emiterii, neputând fi reținută susținerea privind eroarea materială, având în vedere că aceste mențiune este similară în toate facturile emise pe o perioadă de 10 luni. Mai mult, orice eroare materială produce efecte cât timp aceasta nu este corectată, iar creditoarea nu a întreprins nici un demers pentru îndreptarea presupusei erori materiale și emiterea facturilor în mod corect.

În continuare, debitoarea a arătat că prima instanță, în mod temeinic și corect a reținut incidența dispozițiilor art. 1021 alin. 2 C.pr.civ., respectiv că se impune administrarea unui probatoriu suplimentar incompatibil cu procedura ordonanței de plată. În acest sens, debitoarea a susținut că, pentru lămurirea în mod corespunzător a situației din prezenta cauză, se impune administrarea unui probatoriu suplimentar, respectiv interogatoriul creditoarei pentru a fi dovedite uzanțele dintre părți și modul în care s-au derulat raporturile contractuale până la momentul încetării acestora, proba testimonială pentru a se dovedi că facturile nu au fost comunicate la data întocmirii acestora și proba cu expertiza contabilă pentru a se stabili data la care facturile au fost înregistrate în contabilitate și refacerea calculelor în urma diminuării zilelor de întârziere.

Debitoarea a invocat prevederile art. 1 alin. 6, art. 1272 și art. 1266 C.civ., susținând că uzanțele dintre părți în derularea contractului au fost în sensul neperceperii penalităților, în măsura în care obligațiile de plată erau executate într-un timp rezonabil, fapt conformat în mod expres de către creditoare în cuprinsul confirmărilor de sold. Astfel, penalitățile au fost ridicate abia după ce încetat contractele dintre societățile din grupul creditoarei și societățile din grupul debitoarei și a apărut un litigiu privind o stație de epurare.

Ca atare, judecând prin raportare la uzanțele dintre părți, debitoarea nu datorează penalitățile pretinse de creditoare. De asemenea, în urma administrării unui probatoriu suplimentar, s-ar dovedi cu ușurință faptul că facturile trebuiau achitate în termen de 10 zile de la data comunicării acestora, și nu de la data emiterii acestora, relevant fiind art. 8.4 din contract, conform căruia facturile emise vor fi trimise beneficiarului în prima fază pe e-mail, la adresa menționată în contract, iar originalul acestora va fi remis prin poștă, curier sau personalul prestatorului.

Astfel, părțile au reglementat procedura transmiterii facturii, iar voința lor reală a fost aceea de a condiționa nașterea obligației de plată a facturilor de comunicarea acestora către creditoare, cel puțin pe e-mail. Interpretând per a contrario prevederile art. 8.4 din contract, rezultă că beneficiarul este îndreptățit să întârzie plățile pe motivul nerecepționării facturii pe e-mail.

În concluzie, este corect juridic și echitabil contractual ca termenul de emitere a facturii să fie interpretat în sensul remiterii facturii către debitoare, și nu în sensul simplei întocmiri a documentului de către creditoare, concluzie susținută și de art. 1170 C.civ. cu privire la principiul bunei credințe.

În speță, momentul la care începe să curgă termenul de plată este stabilit prin raportare la o acțiune ce depinde exclusiv de voința creditoarei, debitoarea neavând cum să ia cunoștință că a început să curgă termenul de plată, decât dacă creditoarea ar fi informat-o despre aceasta, prin comunicarea facturii.

Mai mult, concluzia că termenul de plată agreat contractual curge de la data comunicării facturii, și nu de la data întocmirii facturii este în concordanță cu prevederile art. 1534 C.civ., comunicarea facturilor după data emiterii acestora reprezentând o omisiune imputabilă creditoarei, care împiedică a se lua la cunoștință de începerea curgerii termenului de plată și, în acest fel, contribuie la întârzierea plății și producerea prejudiciului invocat. Prin urmare, termenul de plată de 10 zile de care a beneficiat debitoarea pentru plata facturilor nu a curs niciodată de la data întocmirii facturilor, după cum greșit pretinde creditoarea.

Suplimentar uzanțelor comerciale, necesitatea comunicării facturilor rezidă în cel puțin două aspecte: facturile au avut întotdeauna cuantum diferit și, în cazul societăților comerciale, toate plățile trebuie făcute în temeiul unui document justificativ.

Cu privire la reducerea penalităților contractuale, debitoarea a invocat prevederile art. 1541 alin. 1 lit. b C.civ., arătând că în comparație cu valoarea dobânzii legale penalizatoare, penalitatea stabilită prin contract este de 182,5%/an, adică de 28-30 de ori mai mare. Prin urmare, caracterul excesiv al penalităților este mai mult decât evident. De asemenea, și prin raportare la dobânda/penalitățile fiscale, penalitățile contractuale sunt de 16,6 ori mai mare. A mai arătat că uzanțele comerciale sunt în sensul aplicării unei penalități de 0,1%/zi de întârziere, de 5 ori mai mici decât cele din contract.

Debitoarea a menționat că prejudiciu lipsei de folosință a unei sume de bani provine, de cele mai multe ori, din nevoia creditorului neplătit de a accesa credite bancare, cu care să suplinească lipsa lichidităților. Or, rata dobânzii bancare efective nu a depășit 20%/an, penalitatea din contract fiind de 365%/an, de mai bine de 9 ori mai mult decât nivelul celui mai scump credit bancar.

În concluzie, este dincolo de orice îndoială că penalitatea prevăzută în sarcina sa prin contractul de prestări servicii are un caracter excesiv, depășind cu multe ordine de mărime și cel mai drastic prejudiciu pe care părțile l-ar fi putut anticipa la momentul încheierii contractului. Se impune, așadar, reducerea penalității până la un nivel suficient și echitabil, estimat la 0,1%zi și, în ipoteza respingerii celorlalte apărări, admiterea acțiunii doar în parte, corespunzător nivelului stabilit de instanță.

În drept, au fost invocat prevederile art. 1, art. 2, art. 3, art. 13, art. 1416, art. 1170, art. 1261-1263, art. 1266, aer. 1272, art. 1534, art. 1541, art. 2553 alin. 1 și art. 2554 C:civ., art. 1019, art. 1021 alin. 1 și alin. 2 C.pr.civ.

La data de 04.12.2020, prin serviciul registratură, creditoarea a depus concluzii scrise.

Instanţa a încuviinţat, pentru ambele părți, proba cu înscrisuri.

La dosarul cauzei a fost ataşat dosarul nr. .../299/2020 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti – Secţia a II-a Civilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Aşa cum rezultă din art. 1024 C.pr.civ., împotriva ordonanţei de plată se poate formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării acesteia, în care se poate invoca numai nerespectarea cerinţelor prevăzute de Titlul IX din Codul de procedură civilă (Procedura ordonanţei de plată), precum şi, dacă este cazul, cauze de stingere ulterioare emiterii ordonanţei de plată.

Prin încheierea din 02.09.2020 dată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – Secţia a  II-a Civilă în dosarul nr. .../299/2020 (filele 120-122 d.f.), instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de creditoarea A S.R.L. în contradictoriu cu debitoarea B S.R.L., a respins, ca neîntemeiată, cererea creditoarei privind cheltuielile de judecată și a luat act că debitoarea va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Cu titlu prealabil, instanța reține că părțile nu au contestat soluția primei instanței cu privire la excepția inadmisibilității, motiv pentru care aceasta nu face obiectul analizei în prezenta cerere în anulare.

Pentru a pronunța soluția pe fond, prima instanța a reținut, în esență, că, între părți, a fost încheiat contractul de prestări de servicii de curățenie nr. 396/31.10.2016, pe o perioadă de 24 de luni, având ca obiect prestarea serviciilor de curățenie interior, exterior și spații verzi și DDD în incinta centrului comercial „...”, iar, în derularea raporturilor contractuale, creditoarea a emis următoarele facturi fiscale: seria BMF nr. 2973/31.03.2017 în valoare de 77.822,18 lei, achitată la data de 06.04.2017, conform ordinului de plată nr. 1; seria BMF nr. 3037/30.04.2017 în valoare de 77.628,68 lei şi seria BMF nr. 3078/ 30.04.2017 în valoare de 3.614,40 lei, ambele achitate la data de 12.05.2017 prin ordinul de plată nr. 1; seria BMF nr. 3165/30.06.2017 în valoare de 82.576,57 lei, achitată la data de 11.07.2017 (conform extrasului de cont de la fila 19 şi ordinului de plată de la fila 82); seria BMF nr. 3326/31.08.2017 în valoare de 82.336,29 lei, achitată la data de 12.09.2017 (conform extrasului de cont de la fila 20 şi ordinului de plată de la fila 83); seria BMF nr. 3371/30.09.2017 în valoare de 82.422,31 lei, achitată la data de11.10.2017 (conform extrasului de cont de la fila 21 şi ordinului de plată de la fila 84); seria BMF nr. 3510/29.12.2017 în valoare de 79.639,05 lei, achitată la data de 08.01.2018, conform ordinului de plată nr. 4 (fila 85); seria BMF nr. 5010/31.01.2018 în valoare de 87.540,80 lei, achitată la data de 23.02.2018 (conform extrasului de cont de la fila 23 şi ordinului de plată de la fila 86); seria BMF nr. 5173/31.03.2018 în valoare de 87.732,93 lei, achitată la data de 23.04.2018 (conform extrasului de cont de la filele 24-25 şi ordinului de plată de la filele 87-88).

Prima instanța a reținut, pe de o parte, că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 2553 alin. 1 și art. 2554 C.civ., termenul de plată de 10 zile fiind calculat pe zile libere, iar, pe de altă parte, faptul că, în raport de mențiunile inserate în cuprinsul facturilor cu privire la cuantumul penalităților de întârziere (0,05%/zi), nu se poate stabili cu certitudine dacă a intervenit o nouă înțelege între părți în sensul diminuării procentului de penalitate pentru eventuala plată cu întârziere a contravalorii facturilor emise de creditoare. Astfel, prima instanță a considerat că nu există o creanță certă și lichidă, existența ei din punct de vedere juridică fiind discutabilă pe calea ordonanței de plată.

Analizând cererea în anulare, prin prisma susţinerilor creditoarei, instanţa o apreciază ca fiind întemeiată, pentru următoarele considerente:

Între creditoare, în calitate de prestator, și debitoare, în calitate de beneficiar, a fost încheiat contractul de prestări servicii de curățenie nr. 396/31.10.2016 (filele 28-34 d.f.), având ca obiect prestarea serviciilor de curățenie interior, exterior și spații verzi și DDD în incinta centrului comercial „...”.

Astfel, în derularea raporturilor contractuale, creditoarea a emis facturile fiscale nr. 2973/31.03.2017 (fila 9 d.f.), nr. 3037/30.04.2017 (fila 10 d.f.), nr. 3084/30.04.2017 (fila 11 d.f.), nr. 3165/30.06.2017 (fila 12 d.f.), nr. 3326/31.08.2017 (fila 13 d.f.), nr. 3371/30.09.2017 (fila 14 d.f.), nr. 3510/29.12.2017 (fila 15 d.f.), nr. 5010/31.01.2018 (fila 16 d.f.) și nr. 5173/31.03.2018 (fila 17 d.f.).

Instanța reține că, în prezenta cauză, creditoarea a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 18.673,34 lei reprezentând penalitățile de întârziere calculate pentru achitarea cu întârziere a facturilor fiscale anterior menționate.

Potrivit art. 1014 C.pr.civ., procedura ordonanţei de plată se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.

Conform art. 1017 alin. 2 C.pr.civ., dacă părţile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.

Potrivit art. 8.2 din contract, sumele datorate de către beneficiar prestatorului vor fi plătite în termen de 10 zile calendaristice de la data la care prestatorul a emis factura.

Conform art. 13.2.3 din contract, în situația în care beneficiarul nu respectă termenele de plată stabilite prin contract, prestatorul își rezervă dreptul de a aplica penalități de 0,5% din valoarea facturată și neachitată, pentru fiecare zi de întârziere.

Cu privire la modalitatea de calcul a termenului de plată, instanța apreciază că apărările debitoarei sunt neîntemeiate, urmând a fi înlăturate.

Astfel, deși calcul termenelor, indiferent de durata și izvorul lor, se face potrivit regulilor stabilite în titlul III din cartea a VI-a, instanța reține că, în cauză, în raport de modalitatea efectivă de stabilire a termenului de plată în contract, dispozițiile art. 2553 alin. 1 și art. 2554 C.civ. nu sunt aplicabile.

Conform art. 2553 alin. 1 C.civ., când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului, iar, dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care îi urmează conform art. 2554 C.civ.

Or, în condițiile în care părțile, de comun acord, au stabilit că termenul de plată este de 10 zile calendaristice, prevederile art. 2553 alin. 1 și art. 2554 C.civ. devin inaplicabile, fiind mai mult decât evident că un termen de plată pe zile calendaristice nu poate fi calculat pe zile libere.

În conformitate cu prevederile art. 1270 C.civ., convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante, acestea dobândind drepturi şi obligaţii pe care trebuie să le aducă la îndeplinire cu bună credinţă, conform art. 1170 C.civ., în caz contrar fiind angajată răspunderea contractuală a acestora.

Potrivit art. 13.5, nicio modificare a contractului nu va fi valabilă decât dacă este făcută în scris și semnată de către sau în numele fiecărei părți.

Astfel, dacă termenul de plată ar fi calculat pe zile libere ar opera o modificare a contractului, contrară voinței concordante a părților din momentul încheierii contractului de prestări servicii de curățenie nr. 396/31.10.2016. Așadar, întrucât părțile nu au încheiat un act adițional la contract prin care să modifice modalitatea de calcul a termenului de plată, prin eliminarea cuvântului „calendaristice”, raționamentul primei instanței cu privire la această chestiune este eronat și nu poate fi luat în considerare.

Referitor la cuantumul penalităților din cuprinsul facturilor, instanța reține următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 1530 C.civ., creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei. Astfel, daunele-interese pe care instanţa le poate acorda unui creditor în vederea acoperirii prejudiciului cauzat de neexecutarea prestaţiei debitorului sunt daune-interese moratorii şi daune-interese compensatorii. Potrivit art. 1535 C.civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de către părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

De asemenea, instanţa reţine că, potrivit art. 1538 alin. 1 C.civ., clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale, iar conform art. 1539 C.civ., creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.

Analizând facturile fiscale depuse de către creditoare, instanţa reţine că acestea cuprind menţiunea conform căreia „în cazul nerespectării termenului de plată, beneficiarul cumpărător va fi obligat să plătească o penalitate de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere.”

Cu toate acestea, faţă de dispoziţiile legale anterior invocate, natura convenţională, precum şi funcţiile şi consecinţele clauzei penale, instanţa apreciază că, pentru a fi în prezenţa unei asemenea clauze, este necesară existenţa unei convenţii exprese a părţilor în acest sens. Or, factura – care reprezintă un înscris sub semnătură privată, emis unilateral de către furnizor - face dovada cu privire la existenţa raportului juridic şi a executării operaţiunii ce constituie obiectul ei (servicii, preţ), simpla acceptare a facturii de către destinatar (prin semnarea şi plata acesteia) neputând semnifica - prin ea însăşi - realizarea acordului de voinţă asupra clauzei penale, contrar susţinerilor debitoarei.

Astfel, având în vedere că părţile nu au încheiat un act adițional conform art. 13.5 din contract, prin care să prevadă un cuantum redus al penalităţilor de întârziere, 0,05%/zi în loc de 0,5%/zi, simpla inserare a unui cuantum diferit în cadrul facturilor fiscale nu echivalează cu exprimarea consimţământului părților cu privire la modificarea cuantumului penalităţilor de întârziere.

De asemenea, contrar susținerilor debitoarei, nu se poate aprecia că societatea creditoare a renunțat la dreptul de a percepe penalitățile în cuantumul menționat în contract, în condițiile în care, așa cum a fost reținut anterior, modificarea contractului poate avea loc doar în scris și numai dacă este semnată de către sau în numele fiecărei părți, fiind, așadar, necesară încheierea unui act adițional în acest sens, și nu emiterea unei simple facturi.

Cu privire la necesitatea administrării unui probator suplimentar incompatibil cu procedura ordonanței de plată, instanța reține că, potrivit art.  1021 C.pr.civ., „(1) Dacă debitorul contestă creanța, instanța verifică dacă contestația este întemeiată, în baza înscrisurilor aflate la dosar și a explicațiilor și lămuririlor părților. În cazul în care apărarea debitorului este întemeiată, instanța va respinge cererea creditorului prin încheiere. (2) Dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele prevăzute la alin. (1), iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun, instanța va respinge cererea creditorului privind ordonanța de plată prin încheiere.”

Astfel cum rezultă din cuprinsul întâmpinării, debitoarea a susținut că se impune administrarea unui probatoriu suplimentar pentru a demonstra faptul că, potrivit uzanțelor dintre părți, penalitățile de întârziere nu erau percepute dacă plata facturilor era efectuată într-un termen rezonabil, respectiv că termenul de plată curge de la data comunicării facturilor, și nu de la data emiterii acestora.

Potrivit prevederilor contractuale anterior menționate, prin semnarea contractului, debitoarea și-a asumat obligația de a achita facturile fiscale în termen de 10 zile calendaristice de la data emiterii acestora, în caz contrar, urmând a fi percepute penalități de întârziere (art.  8.2 și art. 13.2.3 din contract).

Instanța apreciază ca nerelevante susținerile debitoarei referitoare la practica dintre părți referitoare la neperceperea penalităților de întârziere până în prezent. Astfel, în condițiile în care aceasta nu a făcut dovada modificării contractului conform art. 13.5 (în scris și  semnată de către sau în numele fiecărei părți), simpla împrejurare că societatea creditoare nu a înțeles să se prevaleze de dreptul de a percepe penalități de întârziere până în prezent nu echivalează cu renunțarea la acest drept, susținerile în sens contrar neputând fi primite.

De asemenea, în condițiile în care părțile au stabilit în mod expres și fără echivoc că termenul de plată curge de la data emiterii facturii, apărările debitoarei în sensul că voința reală a părților a fost în sensul curgerii termenului de plată de la data comunicării facturilor sunt vădit neîntemeiate și formulate cu rea-credință. Astfel, deși creditoarea și-a asumat obligația de a comunica facturile conform art. 8.4 din contract, această împrejurare nu este de natură a conduce la concluzia că termenul de plată ar trebui calculat din momentul comunicării acestora, în lipsa unei modificări a contractului în acest sens.

Instanța nu poate fi de acord cu interpretarea dată de debitoare nici în raport de pretinsa imposibilitatea obiectivă de a achita facturile până la momentul comunicării acestora, în condițiile în care aceasta și-a asumat acest risc prin încheierea contractului în modalitatea în care acesta a fost încheiat. În acest sens, instanța reține că debitoarea nu a făcut dovada faptului că societatea creditoare și-a încălcat obligația de a-i comunica lunar facturile, adică nu a probat faptul că i-ar fi solicitat acesteia să-i comunice vreo factură fiscală, ceea ce demonstrează faptul că societatea creditoare a dat dovadă de bună-credință în derularea raporturilor contractuale, debitoarea nefiind, așadar, în imposibilitate obiectivă de a achita facturile fiscale cum, în mod neîntemeiat, a susținut.

Pe cale de consecință, în raport de aceste elemente, instanța apreciază că, în cauză, nu este necesară administrarea altor probe în afară de înscrisurile depuse la dosar, afirmațiile în sens contrar ale debitoarei nefiind întemeiate.

În ceea ce privește reducerea clauzei penale, instanțe reține că, potrivit art. 1541 alin. 1 C.civ., „instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:  a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;  b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului”. 

Instanța va înlătura susținerile creditoarei referitoare la necesitatea formulării unei cereri reconvenționale din partea debitoarei, aceasta având posibilitatea de a solicita reducerea clauzei penale prin întâmpinare, întrucât nu formulează o pretenție proprie în sensul art. 209 C.pr.civ.

Cu titlu prealabil, se reţine că ambele excepţii prevăzute de art. 1541 alin. 1 C.civ. rămân la aprecierea instanţei, aceasta nefiind obligată să procedeze la reducerea penalităţilor. Astfel, instanţa apreciază că excepţia invocată de către debitoare (art. 1541 alin. 1 lit. b) nu este incidentă în prezenta cauză pentru motivele care vor fi expuse în continuare.

Instanţa reţine că legiuitorul nu a definit termenul de „excesiv”, această apreciere rămânând în sarcina instanţelor judecătoreşti.

Instanţa mai reţine că, aşa cum prevede textul legal anterior menţionat, reducerea clauzei penale poate avea loc numai dacă penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, şi nu faţă de prejudiciul efectiv suferit, fapt ce subliniază caracterul profund punitiv al clauzei penale, care va prevala caracterului reparatoriu.

Astfel, în analiza cuantumului penalităţilor de întârziere (0,5%/zi), instanţa are în vedere calitatea de profesionişti a părţilor contractante (în accepţiunea art. 3 C.civ. şi art. 8 din Legea nr. 71/2011) şi natura specială a raporturilor juridice ocazionate de activitatea comercială a acestora, care presupune executarea obligaţiilor cu diligenţă, aşa cum prevede art. 1480 alin. 2 C.civ.

În raport de aceste elemente, instanţa apreciază că debitoarea, în calitate de profesionist, avea posibilitatea să prevadă, încă de la momentul încheierii contractului, prejudiciul care ar putea fi produs creditoarei, ca urmare a neachitării facturilor fiscale la termen. Astfel, având în vedere termenul de la care se aplică penalităţile (10 zile de la emiterea facturilor), instanţa apreciază că debitoarea îşi putea dea seama dacă penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut la încheierea contractului.

De asemenea, prin raportare la elementele anterior enumerate (termenul de la care se calculează penalităţile şi calitatea părţilor) instanţa constată că respectiva clauză penală nu are un caracter vădit excesiv, fiind stabilită cu respectarea principiului echităţii şi bunei-credinţe. În acest sens, instanța apreciază ca nerelevante apărărilor debitoarei referitoare la cuantumul dobânzii legale și a dobânzii contractuale bancare, întrucât caracterul excesiv al clauzei penale nu se raportează la elemente exterioare contractului, ci, așa cum prevede art. 1541 alin. 1 lit. b C.civ., la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului.

Pe cale de consecință, în raport de aceste considerente, instanța consideră că nu se impune reducerea cuantumului penalităților de la 0,5%/zi la 0,1% zi.

Pe de altă parte, analizând modalitatea de calcul a penalităților de întârziere (fila 6 d.f.), în raport de înscrisurile care atestă plata facturilor fiscale ce fac obiectul cauzei, instanța reține, contrar susținerilor creditoarei, că debitoarea a achitat în termenul de 10 zile calendaristice facturile fiscale nr. 2973/31.03.2017 și nr. 3510/29.12.2017.

Astfel, potrivit propriilor susțineri ale creditoarei, factura fiscală nr. 2973/31.03.2017 a devenit scadentă la data de 10.04.2017, iar debitoarea a făcut dovada achitării acesteia la data de 06.04.2017 conform ordinului de plată nr. 1/06.04.2017 (fila 80 d.f.). De asemenea, instanța constată că factura fiscală nr. 3510/29.12.2017, scadentă la data de 08.01.2018, a fost achitată în aceeași zi, astfel cum rezultă din ordinul de plată nr. 4/08.01.2018 (fila 85 d.f.), creditoarea nefăcând dovada contrară, deși, potrivit art. 249 C.pr.civ., sarcina probei îi incumba.

Referitor la factura fiscală nr. 5173/31.03.2018, instanța constată că, în urma apărărilor făcute de debitoare prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, creditoarea și-a restrâns pretențiile, arătând că aceasta a devenit scadentă la data de 15.04.2018, termenul de plată fiind calculat începând cu data indicată de către debitoare – 05.04.2018.

Așadar, reținând că, în cauză, creditoarea deține o creanță certă, lichidă și exigibilă în sensul art. 663 C.pr.civ., în cuantum de 11.660,25 lei (prin eliminarea sumei de 6.614,89 lei și a sumei de 398,20 lei reprezentând penalitățile de întârziere aferente facturilor fiscale nr. 2973/31.03.2017 și nr. 3510/29.12.2017), reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere aferente facturilor fiscale nr. 3037/30.04.2017, nr. 3084/30.04.2017, nr. 3165/30.06.2017, nr. 3326/31.08.2017, nr. 3371/30.09.2017, nr. 5010/31.01.2018 și nr. 5173/31.03.2018, calculate de la data scadenței (10 zile de la data emiterii facturilor) și până la data plății efective a acestora, instanța apreciază că se impune obligarea debitoarei la plata acestei sume, contrar considerentelor primei instanțe.

Pe cale de consecinţă, pentru toate aceste motive, instanța va admite cererea în anulare, va anula în parte încheierea din 02.09.2020 dată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – Secţia a II-a Civilă în dosarul nr. .../299/2020, sens în care va admite în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, va obliga debitoarea la plata către creditoare a sumei de 11.660,25 lei reprezentând penalități de întârziere contractuale, stabilind un termen de plată de 20 de zile de la comunicarea prezentei hotărâri, şi va menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

În ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, instanţa reţine că, potrivit art. 453 C.pr.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, instanţa putând dispune compensarea acestora. Aşa cum rezultă din art. 451 C.pr.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar, onorarii avocaţi sau experţi, sume cuvenite martorilor pentru deplasare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Astfel, fiind în culpă procesuală în raport de partea de cerere admisă, debitoarea urmează a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către creditoare, în cuantum total de 2.000 lei reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de ordonanță de plată în cuantum de 200 lei (ordin de plată – fila 5 d.f.), taxa judiciară de timbru aferente cererii în anulare în cuantum de 200 lei (chitanță – fila 5) și onorariu avocat în cuantum de 1.600 lei, redus de la suma de 2.000 lei (factura nr. 829/02.06.2020 și ordinul de plată aferent – filele 111-112) în raport de admiterea în parte a ordonanței de plată.

De asemenea, având în vedere culpa procesuală a creditoarei în ceea ce priveşte partea de cerere respinsă, aceasta urmează a fi obligată la plata către debitoarei a sumei de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat redus de la 2.218,22 lei prin raportare la soluţia de admitere în parte a cererii (factura nr. 624/11.08.2020 și ordinul de plată nr. 1/17.08.2020 – filele 38-39, factura nr. 661/10.11.2020 și ordinul de plată nr. 1/20.11.2020 – filele 40-41).

 Prin urmare, instanţa va dispune compensarea cheltuielilor de judecată, sens în care va obliga debitoarea la plata către creditoare a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite cererea în anulare formulată de creditoarea A S.R.L., cu sediul în București, ….., în contradictoriu cu debitoarea B S.R.L., cu sediul în …..

Anulează în parte încheierea din 02.09.2020 dată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – Secţia a II-a Civilă în dosarul nr. .../299/2020.

Admite în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Obligă debitoarea la plata către creditoare a sumei de 11.660,25 lei reprezentând penalități de întârziere contractuale, în termen de 20 de zile de la comunicarea prezentei hotărâri.

Obligă debitoarea la plata către creditoare a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă creditoarea la plata către debitoare a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Compensează cheltuielile de judecată, sens în care obligă debitoarea la plata către creditoare a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Menţine restul dispoziţiilor încheierii atacate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 07.12.2020.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,