Contencios administrativ. Anulare proces verbal de contravenţie.

Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ şi fiscal privind pe apelanta S.C. D S.A. şi pe intimata PRIMĂRIA MUNICIPIULUI IAŞI - DIRECŢIA TEHNICĂ DE DEZVOLTARE, SERVICIUL/BIROUL REGLEMENTARE TRANSPORTURI URBANE, având ca obiect anulare proces-verbal de contravenţie nr.001006/ 13.03.2019.

Deliberând asupra apelului dedus judecăţii, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.13359/2019, pronunţată la data de 27.11.2019, Judecătoria Iai a hotărât:

„Respinge exceptia tardivitatii, invocata prin intampinare, ca neintemeiata.

Respinge plângerea contravenţională formulată de petenta D SA în contradictoriu cu intimatul PRIMARIA MUNICIPIULUI IASI- DIRECTIA TEHNICA SI INVESTITII- SERVICIUL REGLEMENTARE TRANSPORTURI URBAN, ca neintemeiata.

Ia act că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată.”

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut:

„Prin procesul-verbal de contravenţie nr. 000947/15/11/2017, petenta a fost sancţionată contravenţional pentru săvârşirea contravenţiei prev. de art. 2.5 si 3.2 din HCL 133/2009, modificată prin HCL 467/2009, anexa 1 – Regulament, constând în aceea că nu a respectat obligaţia de refacere a infrastructurii domeniului public, carosabil, afectata ca urmare a interventiilor din perioada 25.10.2017-10.11.2017, la reteaua de alimentare cu gaze naturale – presiune redusa – bransament, retea ingropata in infrastructura domeniului public situata in Iasi, str S nr x, pana la str. T.

 Verificând, în conformitate cu dispoziţiile art. 34 al.1 din O.G. nr.2/2001 legalitatea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, instanţa reţine că acesta a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută a acestuia.

Potrivit art. 16 alin 1 şi 7 din OG nr. 2/2001 modificată şi completată privind regimul juridic al contravenţiilor : „(1) Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu: data şi locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator;datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de munca ale contravenientului; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia; indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a caii de atac şi organul la care se depune plângerea...”

Din punct de vedere formal, agentul constatator a respectat dispoziţiile legale şi a întocmit procesul verbal în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, nefiind lovit de nulitate absolută, fiind cuprinse toate menţiunile obligatorii,  făcându-se astfel  aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 16 din OG nr. 2/2001 modificată şi completată.

Cât priveşte motivul de nulitate a procesului-verbal, invocat de către petentă în sensul nerespectării prevederilor art. 19 din O.G. nr.2/2001, instanţa apreciază că nu poate fi reţinut.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 din O.G. nr.2/2001 „în cazul în care contravenientul nu se află de faţă, refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator va face menţiune despre aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate de cel puţin un martor”, în speţă, actul sancţionator a fost încheiat în lipsa reprezentantului legal al petentei.

Instanţa reţine că, în acest caz sancţiunea este nulitatea relativă, anularea actului intervenind doar în măsura constatării unei vătămări care să decurgă din viciul constatat şi care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. În speţă, agentul constatator a făcut menţiunea că persoanele care se aflau de faţă la momentul întocmirii procesului-verbal au calitate de agenţi constatatori şi nu pot semna în calitate de martori.

Analizând temeinicia procesului-verbal, potrivit art. 34 din OG 2/2001 instanţa administrează orice alte probe prevăzute de lege necesare verificării acesteia şi hotărăşte asupra sancţiunii.

Din analiza probelor administrate în cauză rezultă că petenta  se face vinovată de săvârşirea contravenţiei reţinută in sarcina sa, instanţa urmând să reţină situaţia de fapt aşa cum este descrisă in cuprinsul procesului verbal.

Împrejurarea că beneficiarul lucrării de extindere şi de branşament este numitul H(f. 10), iar executantul lucrării a fost SC E SRL Iasi (f. 11), nu este de natura a inlatura raspunderea contraventionala a petentei, cât timp este cert faptul că lucrările au vizat reţeaua de alimentare cu gaze naturale din Iaşi, şoseaua T, or în calitatea de detinator de utilitati, petenta era obligata să supravegheze efectuarea lucrărilor şi îndeplinirea tuturor obligaţiilor impuse de lege, inclusiv cea de refacere a bunurilor din domeniul public afectate de lucrări.

Din perspectiva jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului în materia prezumţiei de nevinovăţie sub aspectul sarcinii probei, art.6 par. 2 din Convenţiei nu interzice existenta unor prezumţii de fapt sau de drept. Prin reglementarea acestor prezumţii, statele trebuie sa respecte cerinţa proporţionalităţii între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit.

Aşadar, prezumţia de legalitate de care se bucură procesul verbal de constatare a contravenţiei  nu este contrară dispoziţiilor art. 6 par.2 din Convenţie. Autorului contravenţiei i se asigură fără nici o îngrădire dreptul de a se adresa justiţiei, cerând anularea procesului verbal de constatare a contravenţiei iar intr-o astfel de situaţie, este firesc ca el sa dovedească netemeinicia sau nelegalitatea constatării contravenţiei sau a sancţiunii aplicate.

Aceasta nu înseamnă răsturnarea sarcinii probei, ci aplicarea principiului general potrivit căruia cel care face o afirmaţie in justiţie trebuie s-o dovedească.

Or, în speţă, petenta, nu a dovedit  o situaţie de fapt contrară.

Intimatul a depus în susţinerea procesului verbal contestat planşe foto - f.40-48 din care rezultă că lucrările de refacere a carosabilului nu au fost efectuate corespunzător.

Analizând sancţiunea aplicată prin procesul verbal contestat, instanţa constată că aceasta respectă dispoziţiile art. 21 alin. (3) din O.G. nr.2/2001, conform cărora la aplicarea sancţiunii se ţine seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire, de scopul urmărit, precum şi de urmarea produsă, astfel încât sancţiunea să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei.

Faţă de considerentele expuse, urmează a fi respinsă plângerea formulată de petentă, fiind neîntemeiată.”

Împotriva sentinţei Judecătoriei Iaşi a declarat apel petenta  S.C. D S.A., criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie şi solicitând admiterea apelului şi anularea hotărârii atacate, cu reţinerea cauzei spre judecarea fondului, admiterea plângerii contravenţionale şi anularea procesului-verbal atacat, precum şi exonerarea societăţii de la plata amenzii stabilite în sarcina sa şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, apelanta a arătat că sentinţa apelată nu este motivată, lipsa minimei analize a stării de fapt neputând decât să conducă la anularea hotărârii.

în al doilea rând, se critică nesancţionarea, de către judecătorul fondului, a încheierii procesului-verbal atacat cu încălcarea principiului non bis in idem, fără motivarea temeinică a respingerii apărărilor formulate de petentă. Societatea sancţionată susţine că unitatea contravenţională subzistă indiferent de locul săvârşirii contravenţiei, având în vedere că lucrările defectuoase ce i se impută pe nedrept se supun prescripţiilor autorizaţiei de construire nr.1032/12.10.2017, iar orice neregularitate legată de nerespectarea dispoziţiilor autorităţii din cuprinsul actului administrativ trebuie tratată unitar, sub imperiul aceleiaşi reglementări. Mai mult, faptele au fost constatate în aceleaşi împrejurări, în aceeaşi zi şi de acelaşi agent, sens în care se invocă şi art.4 din Protocolul 7 la CEDO privind dreptul de a nu fi pedepsit ori judecat de două ori pentru aceeaşi faptă.

un alt aspect rămas necercetat de către prima instanţă constă în lămurirea datei săvârşirii contravenţiei, importantă în stabilirea limitelor imprescriptibilităţii răspunderii contravenţionale.

Rolul activ al instanţei nu s-a manifestat nici în privinţa cercetării judecătoreşti legate de cuprinderea, în actul atacat, a menţiunilor obligatorii la care face trimitere art.16 din OG nr.2/2001. Practica agenţilor constatatori de a încheia procesele-verbale de sancţionare în lipsa contravenienţilor atrage nulitatea relativă a procesului-verbal, după cum a reţinut şi ICCJ prin Decizia nr.22/2017 privind examinarea recursului în interesul legii.

Prin urmare, apelanta susţine că, în judecata pe fond a cauzei, rolul activ al instanţei a lipsit, nefiind cercetate toate aspectele care ţin de legalitatea procesului-verbal atacat, şi anume cele referitoare la prescripţia răspunderii contravenţionale, caracterul continuu al faptei raportat la termenul de 5 zile pentru conformare, prevăzut de HCL nr.133/2009 fiind discutabil, la lipsa calităţii de contravenient a apelantei, precum şi la încheierea actului sancţionator în lipsă, de fiecare dată, demers ce afectează dreptul la apărare, ce nu mai poate fi manifestat în mod eficient.

în drept au fost invocate dispoziţiile art.466 şi urm. C.proc.civ. şi HCL nr.133/2009, modificată.

legal înştiinţată, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac, apreciind că sentinţa Judecătoriei Iaşi este temeinică şi legală, prima instanţă reţinând corect situaţia de fapt, astfel cum a fost descrisă în procesul-verbal, întocmit cu respectarea prevederilor legale.

în apel nu au fost administrate noi mijloace de probă.

Analizând apelul formulat în cauză, în baza art.476 şi urm. C.proc.civ., tribunalul apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În fapt, prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr.001006, întocmit de agentul constatator al intimatei la data de 13.03.2019, apelanta S.C. D S.R.L. a fost sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de 2500 lei pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art.3.2 din HCL Iaşi nr.133/2007, modificată prin HCL nr.467/2009, Anexa 1 – Regulament, reţinându-se, în sarcina sa, nerespectarea obligaţiei de refacere a infrastructurii domeniului public – carosabil, afectată ca urmare a intervenţiilor din perioada 24.08.2018-09.09.2018, la reţeaua de alimentare cu gaze naturale, reţea îngropată în infrastructura domeniului public, situată în Iaşi, str.S.

În ceea ce priveşte hotărârea judecătorească apelată, aceasta cuprinde motivele pe care se întemeiază dispozitivul acesteia, motivarea nefiind contradictorie ori străină de natura cauzei, iar din cuprinsul considerentelor rezultând că prima instanţă a analizat efectiv plângerea dedusă judecății, cu expunerea unui raţionament juridic întemeiat pe situaţia de fapt reţinută în urma administrării probelor aduse de organul intimat din care face parte agentul constatator în sprijinul susținerilor sale, prin aplicarea dispoziţiilor de drept substanţial incidente, a principiilor de drept şi a regulilor procedurale privind administrarea probelor.

Tribunalul subliniază că motivarea hotărârii judecătorești presupune stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanței faţă de fiecare argument relevant, precum şi raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției adoptate. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esenţa înfăptuirii actului de justiție, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt într-adevăr ascultate, adică examinate de instanța sesizată. Obligația motivării este o garanție pentru justițiabili, care numai astfel pot cunoaște motivele pentru care judecătorul a pronunțat soluția şi pot ataca hotărârea combătând acele temeiuri, dacă le apreciază ca nefondate, astfel motivarea înlătură arbitrariul judecătoresc şi face posibil controlul din partea instanțelor superioare.

În speţă, motivarea sentinţei instanţei de fond se conformează acestor cerinţe legale, întrucât au fost examinate efectiv apărările şi susţinerile esenţiale ale părţilor, chiar dacă nu s-a răspuns fiecărui considerent în parte, fiind arătate motivele de fapt şi de drept pe care prima instanţă şi-a întemeiat hotărârea, acestea fiind adecvate în raport de natura cauzei. Conform jurisprudenţei CEDO, (hotărârile pronunţate în cauzele Perez împotriva Franţei. Van der Hurk împotriva Olandei, Helle împotriva Finlandei, Albina împotriva României),  noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, această cerinţă fiind în cauză respectată.

Prin urmare, prima critică formulată de apelantă, constând în nemotivarea soluției de către prima instanță, este vădit neîntemeiată. Analiza considerentelor soluției apelate relevă că judecătorul fondului a răspuns motivat apărărilor esențiale formulate de petentă cu privire la toate motivele de nulitate invocate. De altfel, CEDO, în cauza Albina c. României, a reținut că motivarea succintă, grupată pe apărări esențiale ale cauzei este de natură a respecta exigențele impuse de art.6 paragraful 1 din Convenție. Ori, aceste exigențe sunt respectate de prima instanță, fiind respectate cerințele impuse de art.425 alin.1 lit.b C.pr.civ., motivul de nulitate absolută a hotărârii apelate nefiind operant.

Verificând, din oficiu, procesul-verbal de contravenţie dedus judecății, instanţa de apel apreciază că actul sancţionator a fost întocmit cu respectarea cerinţelor de formă impuse prin dispoziţiile O.G. nr.2/2001, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Instanţa de control judiciar apreciază că agentul constatator a respectat dispoziţiile art.16 alin.1 din O.G. nr.2/2001, conform cărora procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, a orei şi a locului în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite. Folosirea unei formulări succinte nu este de natură să conducă la anularea procesului-verbal, atâta timp cât acesta este suficient de clar şi cuprinde toate elementele esenţiale pentru descrierea contravenţiei. În cazul de faţă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, iar fapta este descrisă în mod corespunzător.

Referitor la încheierea procesului-verbal în lipsa reprezentanţilor societăţii sancţionate, tribunalul observă că această procedură este permisă de actul normativ cadru în materie contravenţională, pretinsa nulitate invocată de apelantă fiind vădit neîntemeiată, mai ales în condiţiile în care societatea nu a probat vătămarea ce i-a fost cauză prin încheierea procesului-verbal în această modalitate, faţă de caracterul relativ şi virtual al nulităţii incidente. Prin urmare, este aplicabil regimul general în materie de nulităţi virtuale şi, deci, condiţionate de existenţa unei vătămări. Cum apelanta nu a demonstrat existenţa vreunei vătămări, cu atât mai puţin a uneia care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului, rezultă că nu este incident cazul respectiv de nulitate virtuală. De asemenea, neconsemnarea obiecţiunilor la momentul întocmirii procesului-verbal de contravenţie, de către agentul de poliţie, urmează acelaşi regim, al nulităţii relative şi virtuale, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr.22/2007, prin care a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al PICCJ şi a stabilit că: „Nerespectarea cerinţelor înscrise în art. 16 alin. (7) din actul normativ menţionat atrage nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei.” Or, în cauza de faţă, petentul apelant a avut posibilitatea să combată situaţia de fapt descrisă în cuprinsul procesului-verbal prin intermediul plângerii contravenţionale adresate instanţei de judecată, în cadrul căreia a fost în măsură să invoce apărările pe care le-a considerat de cuviinţă, fără a-i fi încălcat astfel dreptul la apărare garantat de art.24 din Constituţie, ca urmare a neinserării obiecţiunilor sale în procesul-verbal.

În aceste condiţii şi având în vedere că, în procesul-verbal contestat, s-a făcut menţiune despre împrejurarea că apelanta nu era de faţă la momentul întocmirii procesului verbal şi s-a precizat motivul pentru care nu s-a indicat un martor care să confirme împrejurarea lipsei contravenientului, respectiv faptul că de faţă erau doar agenţi constatatori ce nu pot avea conform legii calitatea de martor, rezultă că în mod corect a apreciat judecătorul fondului asupra legalităţii actului sancţionator dedus judecăţii.

În ceea ce privește în concret temeinicia actului sancţionator, apelul dedus judecăţii vizează o greşită stabilire a situaţiei de fapt. Această critică este neîntemeiată, tribunalul reţinând că fapta imputată apelantei a fost constatată de agentul de poliţie instrumentator în mod direct şi nemijlocit, în timpul exercitării serviciului ce implică atribuţia de control a respectării normelor de urbanism.

Cu privire la motivul de apel referitor la încălcarea principiului non bis in idem, reglementat prin art.5 alin.7 din OG nr. 2/2001, care prevede că pentru una și aceeași contravenție se poate aplica numai o sancțiune contravențională principală și una sau mai multe sancțiuni complementare, apreciind că fapta comisă și recunoscută este una continuă cu referire la cele trei imobile menționate în procesele-verbale nr.001004/13.03.2019, 001005/13.03.2019 și nr.001006/13.03.2019 – imobile situate pe străzi diferite. Contravenția continuă este definită de art.13 alin.2 din OG nr.2/2001, având acest caracter în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp. Or, petenta apelantă a fost sancționată prin cele trei procese-verbale menționate pentru încălcarea obligației de a reface infrastructura domeniului public afectat ca urmare a intervențiilor la rețeaua de alimentare cu gaze naturale, din trei locații distincte, prin urmare nu este vorba despre o continuitate în timp, astfel cum cere textul legal, ci de mai multe acțiuni ilicite, comise la intervale relativ reduse de timp, în baza unei rezoluții unice – aceste caracteristici aparțin infracțiunii continuate pentru care legiuitorul român a stabilit unitatea infracțiunii continuate prin art.35 Cod penal. Însă în materie contravențională, nu există o asemenea reglementare, astfel că sancționarea atât prin procesele-verbal nr.001004 şi nr.001005, cât și prin cel supus controlului judecătoresc în această cauză, nu contravine principiului non bis in idem; cu alte cuvinte, situația de fapt descrisă în aceste acte nu conduce la concluzia unei contravenții continue, ci la încălcarea repetată a aceleiași obligații, chiar dacă în locații apropiate și cu ocazia realizării unei lucrări autorizate unitar, deşi nu s-a făcut dovada ca lucrările s-au executat simultan.

Pe de altă parte, prezintă caracter continuu omisiunea de a reface infrastructura rutieră în locaţia din str.S, condiţii în care prima instanţă a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art.13 din OG nr.2/2001 şi netemeinicia motivului invocat de societate cu privire la prescripţia aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale.

Sub aspectul temeiniciei, latură criticată şi prin motivele de apel, tribunalul constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale si o apreciat corespunzător probatoriul administrat.

Procesul-verbal de contravenţie, fiind întocmit în urma constatării nemijlocite a unei situaţii de fapt de către un agent constatator, învestit cu exercitarea prerogativelor de putere publică, se bucură de prezumţia de veridicitate inerentă oricărui act administrativ. Jurisprudenţa CEDO în materie contravenţională (cauza Ioan Pop c. României, decizie de inadmisibilitate din 28 iunie 2011, Haiducu şi alţi 16 reclamanţi împotriva României, decizie de inadmisibilitate din 13 martie 2012) a statuat că prevederile convenţionale nu înlătură prezumţia de legalitate şi veridicitate a procesului-verbal din procedura contravenţională română, ci impun un echilibru între prezumţia de nevinovăţie specifică materiei penale şi prezumţia de legalitate şi validitate a procesului-verbal de contravenţie.

Curtea a mai apreciat că invocarea, de către instanţe, a acestei din urmă prezumţii, cu consecinţa obligării reclamantului la răsturnarea sa, nu putea avea un caracter neaşteptat pentru acesta, date fiind dispoziţiile naţionale incidente în materia contravenţională (a se vedea cauza Anghel împotriva României, paragrafele 58 şi 59).

Mai mult, s-a reiterat şi faptul că prezumţiile de fapt şi de drept sunt comune tuturor sistemelor judiciare, Convenţia neinterzicându-le în principiu. Ceea ce Convenţia impune însă, din perspectiva paragrafului 2 al art.6 din Convenţie, este respectarea unei anumite proporţii între acestea şi prezumţia de nevinovăţie instituită în favoarea acuzatului, fiind necesar a se ţine cont în analiza proporţionalităţii, pe de o parte, de miza concretă a procesului pentru individ şi, pe de altă parte, de dreptul său la apărare.

În cauză, petenta apelantă s-a bucurat de toate garanţiile dreptului său la apărare, depunând la dosar toate probele prin care a înţeles să-şi dovedească plângerea. Astfel, fapta a fost constatată nemijlocit de către organul constatator, fiind susţinută de planşele foto depuse la dosarul de fond, prin urmare operând prezumţia de veridicitate, care nu a fost pusă la îndoială sau răsturnată în nici un mod de către petentă, acesteia revenindu-i sarcina probei pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate şi temeinicie.

În mod temeinic şi legal, prima instanţă a reţinut calitatea de contravenient a apelantei petente având în vedere faptul că  lucrările care au deteriorat  domeniul public au vizat reţeaua de alimentare cu gaze naturale din Iaşi, strada S, conform fotografiilor ataşate la dosarul de fond.

Din punctul de vedere al răspunderii contravenţionale a apelantei petente, este lipsit de relevanţă că intervenţia la reţea s-a efectuat cu o firmă specializată, alta decât deţinătorul reţelei de utilităţi deoarece, pe de o parte,  apelanta era obligată să supravegheze efectuarea lucrărilor şi îndeplinirea tuturor obligaţiilor impuse de lege, inclusiv cea de refacere a bunurilor din domeniul public afectate de lucrări iar pe de altă parte, Hotărârea Consiliului Local stabileşte obligaţia de refacere în  sarcina deţinătorului reţelei de utilităţi. Din punct de vedere al răspunderii contravenţionale a apelantei petente, prin prisma dispoziţiilor incidente, este relevant faptul că lucrările au vizat reţeaua îngropată de gaze naturale din Iaşi, str.S, or, în calitate de proprietar al reţelei, apelanta era obligată să supravegheze efectuarea lucrărilor şi îndeplinirea tuturor obligaţiilor impuse de lege, inclusiv cea de refacere la standarde calitative agreate de proprietarul Municipiul Iaşi al bunurilor din domeniul public afectate de lucrări. Existenţa acestei obligaţii este de domeniul evidenţei, fiind cert faptul că un bun al altuia afectat de lucrările efectuate în interesul executantului de lucrări trebuie readus în starea anterioară deteriorării.

Reținând si împrejurarea că apelanta nu a contestat situaţia de fapt reținută în procesul-verbal, referitoare la afectarea infrastructurii domeniului public ca urmare a intervențiilor din trimestrul al treilea al anului 2018, la rețeaua de alimentare cu gaze naturale, rețea îngropată în infrastructura domeniului public situată în Iaşi, str.S, instanţa de apel constată că nu a fost răsturnată prezumția de legalitate şi temeinicie a procesului-verbal.

Faţă de aceste considerente, văzând dispoziţiile art.480 alin.1 Cod  procedură civilă şi având în vedere că, în cauză, nu sunt incidente motive de admitere a căii de atac, instanţa va respinge apelul, urmând să păstreze hotărârea instanţei de fond, drept legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiat apelul formulat de apelanta D SA împotriva sentinței civile nr. 13359/27.11.2019 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă pe care o păstrează.

Definitivă.

Domenii speta

Spete similare