Recunoaşterea hotărârii străine pronunţate într-un stat extracomunitar. Neîndeplinirea condiţiei reciprocităţii. Respingere

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia civilă nr. 149/A din 19 mai 2010

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Maramureş, reclamanta C.P. l-a chemat în judecată pe pârâtul S.M., solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre de recunoaştere potrivit legii române, a hotărârii prin care s-a emis ordinul permanent la restricţie din 8 mai 2007.

Prin sentinţa civilă nr.189 din 4.02.2010 a Tribunalului Maramureş, s-a respins cererea formulată de reclamanta C.P. în contradictoriu cu pârâtul S.M., având ca obiect recunoaşterea ordinului permanent de restricţie emis la data de 8.05.2007 la Curtea Superioară a Districtului Fulton din Georgia, Statele Unite ale Americii.

Pentru apronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 169 din Legea nr.105/1992, instanţa nu poate analiza aspectele de fond ale hotărârii străine, iar potrivit art. 167 alin. (1) din aceeaşi lege, hotărârile străine pot fi recunoscute în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă hotărârea este definitivă potrivit legii statului în care a fost pronunţată, instanţa a avut competenţa să judece procesul şi există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârii străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.

În cauză, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 167 alin. (1) lit.c) din Legea nr.105/1992, deoarece nu există reciprocitate cu privire la efectele hotărârilor, împrejurare ce rezultă din conţinutul informaţiilor publicate pe pagina de internet a Ministerului Justiţiei, unde se  menţionează expres statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene cu care România a încheiat convenţii bilaterale de reciprocitate.

Întrucât Statele Unite ale Americii nu figurează între statele cu care există convenţii de reciprocitate, nu se poate reţine prezumţia prevăzută de art. 6 alin. (2) din Legea nr.105/1992, prezumţie înlăturată de informaţiile publicate de Ministerul Justiţiei.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art.167 alin. (1) lit.a) din Legea nr. 105/1992, acelaşi tribunal a reţinut că prin ordinul de restricţie permanent emis la data de 8 mai 2007 de Curtea Superioară a Districtului Fulton din Statul Georgia, s-a dispus ca pârâtul S.M. să nu mai ia contact cu C.P.: scris, telefonic, e-mail, vizite sau să se apropie de ea la o distanţă mai mică de aproximativ 92 m de casa ei, locul ei de muncă sau să o urmărească ori să delege o altă persoană să o urmărească.

Instanţa americană a mai arătat că îşi amână decizia de a determina condiţiile sub care S.M. ar putea avea contact cu fiica lui, deoarece la curtea română există o acţiune de divorţ în curs; totuşi ar trebui să fie foarte clar faptul că S.M. nu o poate contacta pe C.P. nici chiar pentru motivul de a încerca să o contacteze pe fiica lui A.S.

Reclamanta nu a dovedit caracterul definitiv al hotărârii a cărei recunoaştere o solicită, nici prin certificatele de apostile şi nici prin adnotarea din anul 2009. Caracterul nedefinitiv al ordinului este relevat şi prin declaraţia avocatei Laxavier Reddick Hood, dată sub prestare de jurământ, care a arătat că s-a depus o cerere de modificare a ordinului permanent de restricţie, iar dosarul se află în curs de soluţionare la instanţa superioară a Districtului Fulton.

Traducerea corectă a menţiunii ştampilei aplicate de instanţa americană pe copia ordinului permanent de restricţie, înseamnă „certific că acest document este o adevărată, completă şi corectă copie a originalului”.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta C.P., solicitând în principal schimbarea ei în totalitate, în sensul recunoaşterii hotărârii prin care s-a emis ordinul permanent de restricţie din 8 mai 2007, iar în subsidiar desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea pe motiv că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 161 alin. (1) lit.c) din Legea nr. 105/1992, respectiv că nu există reciprocitate cu privire la  efectele hotărârilor, faţă de dispoziţiile art. 6 din aceeaşi lege, conform cărora în cazul în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt, îndeplinirea ei este prezumată până la dovada contrară,  care nu s-a făcut, situaţie în care cerinţa este prezumată de lege.

Într-un mod interesant instanţa şi nu pârâtul a înţeles să facă dovada contrară, prin consultarea paginii de internet a Ministerului Justiţiei, fără să pună acest aspect în discuţia contradictorie a părţilor, sau să depună la dosar un înscris din care să rezulte împrejurările reţinute de instanţă.

Tot în mod greşit a reţinut prima instanţă şi faptul că ordinul permanent de restricţie nu ar avea caracter definitiv şi prin urmare nu ar fi îndeplinită condiţia prevăzută de art. 167 alin. (1) lit.a) din Legea nr.105/1992, cu toate că reclamanta a făcut în mod mai mult decât suficient dovada caracterului definitiv al ordinului.

Astfel, din adnotarea făcută pe ordin la data de  4.06.2009, rezultă că acesta este o hotărâre adevărată, finală şi corectă, adică definitivă. Curtea Superioară a Districtului Fulton din Statul Georgia l-a găsit pe pârât vinovat de „urmărire agravată”, iar conform Legii nr. H.B 413 secţiunea LC 22 1590S, o anumită persoană găsită vinovată de urmărire agravată nu poate să aibă drept de apel în eliberarea acuzaţiilor, aplicabilităţii pedepsei, să facă recurs pe conflict de lege etc.

Grefierul Curţii Superioare a Districtului Fulton a arătat că hotărârea este adevărată, finală şi corectă şi nu cum a interpretat instanţa că este corectă copia actului. Aceeaşi instanţă a dat curs unei probe total improprii şi anume declaraţia unei martore, în defavoarea actelor depuse la dosar, reţinând că s-ar fi făcut dovada că pe rolul instanţelor americane se află în curs de soluţionare o cerere de anulare a ordinului de restricţie, fără să ceară prezentarea actului care atestă înregistrarea la instanţa respectivă.

În art. 169 din Legea nr. 105/1992 se prevede că sub rezerva verificării condiţiilor prevăzute de art. 167 şi 168, instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei.

Reclamanta a mai criticat sentinţa apelată şi sub aspectul obligării ei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000 lei, cuantum nejustificat faţă de valoarea pricinii şi a muncii îndeplinite de avocat.

Intimatul prin întâmpinare a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, curtea reţine următoarele.

Aşa după cum a reţinut prima instanţă, prin ordinul de restricţie permanent emis la data de 8 mai 2007 de Curtea Superioară a Districtului Fulton din Statul Georgia, Statele Unite ale Americii, s-a dispus ca pârâtul S.M. să nu mai ia niciun contact cu C.P.: scris, telefonic, e-mail, vizite, sau să se apropie de ea la o distanţă mai mică de aproximativ 92 m de casa ei, de locul ei de muncă, sau să o urmărească ori să delege o altă persoană care să o urmărească.

Acest ordin urmăreşte reclamanta să fie recunoscut de instanţa română.

Apelul este nefondat.

Potrivit art. 167 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;

b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să judece procesul;

c) există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.

Conform art. 171 alin. (1) din aceeaşi lege, cererea de recunoaştere a hotărârii străine se întocmeşte potrivit cerinţelor prevăzute de legea procedurală română şi va fi însoţită de următoarele acte:

a) copia hotărârii străine;

b) dovada caracterului definitiv al acesteia;

c) copia dovezii de înmânare a citaţiei şi actului de sesizare, comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de partea împotriva căreia s-a dat hotărârea;

d) orice alt act, de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute de art. 167.

În alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că actele prevăzute  în alin. (1) vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate, cu respectarea dispoziţiilor art. 162.

Prima instanţă a constatat corect că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992, dar a reţinut greşit că în speţă nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 167 alin. (1)  a) din aceeaşi lege, respectiv că ordinul permanent de restricţie nu este definitiv.

Adnotarea din 4.09.2009 a ordinului de restricţie, din care rezultă conform susţinerilor apelantei că această hotărâre este adevărată, finală şi corectă, reprezintă o traducere corectă a formulei de la fila 167 verso: „do cerify that the within and foregoind is a true complete and correct copy of the original...”, unde „true” înseamnă adevărat, conform cu realitatea, real, exact; „complete” înseamnă complet, deplin, total, desăvârşit, împlinit, îndeplinit; iar „correct” înseamnă corect, just, exact, precis.

Chiar dacă niciunul din termenii folosiţi în terminologia juridică americană nu reprezintă echivalentul strict al cuvântului „definitiv”, din limba română, termenul „complete” tradus prin deplin, total, desăvârşit, împlinit, formează convingerea instanţei de apel că „hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată”, adică în Georgia, Statele Unite ale Americii. Prin urmare, condiţia prevăzută de art. 167 alin. (1) lit.a) din Legea nr.105/1992 şi anume ca hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată, este îndeplinită în speţă.

Faţă de formula oficială aplicată pe documentul legal, declaraţia avocatei Laxavier Reddic Hood f. 188, din care reiese că a depus o cerere de modificare a ordinului permanent de restricţie, va fi înlăturată de instanţa de apel ca nepertinentă şi neconcludentă.

În ceea ce priveşte însă condiţia prevăzută de art. 167 alin. (1) lit.c) din Legea nr. 105/1992 şi anume existenţa reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi Statele Unite ale Americii, curtea reţine că potrivit art. 6 alin. (2) din aceeaşi lege,  „în cazul în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt, îndeplinirea ei este prezumată până la proba contrară. Dovada se solicită Ministerului Justiţiei, care stabileşte situaţia reală, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe”.

Din informaţiile publicate pe site-ul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, rezultă cu certitudine că între România şi Statele Unite ale Americii nu există nicio convenţie cu caracter de  recunoaştere reciprocă a  efectelor hotărârilor judecătoreşti străine.

Având în vedere că între România şi Statele Unite ale Americii nu există reciprocitate în privinţa recunoaşterii efectelor hotărârilor străine, în temeiul art. 296 C.pr.civ., se va respinge apelul reclamantei împotriva sentinţei tribunalului, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare