Stingerea obligaţiilor prin compensarea legală.

STINGEREA OBLIGAŢIILOR PRIN COMPENSAREA

LEGALĂ.

Compensarea legală este un mod de stingere a datoriilor

reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele, operând

chiar şi în situaţia în care părţile nu o invocă în mod expres.

Întrucât modul de stingere a obligaţiilor este prevăzut de

lege, debitorul nu trebuie să formuleze în acţiunea creditorului o

cerere prin care să invoce compensaţia, fiind suficient că această

operaţiune juridică să fie invocată pe cale de apărare, în orice

stadiu al procesului.

Constatând stingerea obligaţiilor prin compensare,

instanţa va constata executarea obligaţiilor de plată, nu în

raport de data la care s-a invocat compensarea, ci de data la care

acestea au devenit scadente.

(Decizia civilă nr.180/R din 17 septembrie 

2004 a Curţii de Apel Piteşti).

Prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat

în solidar pe pârâţi la plata despăgubirilor civile, precum şi să ridice de la

domiciliul reclamanţilor bunurile menţionate în procesele verbale încheiate la

15 şi 16 februarie 2001, în caz contrar, fiind obligaţi la plata de daune

cominatorii de către 100.000 lei/zi întârziere.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanţii sunt proprietarii

imobilului din care, pe cale judecătorească, s-a dispus evacuarea pârâţilor,

precum şi obligarea la plata sumelor de 32.291.974 lei despăgubiri civile şi

12.054.583 lei cheltuieli de judecată, sume încă nepredate.

Pentru aceste sume, pârâţii, în apărare, au invocat intervenirea

compensării cu o datorie pe care reclamanţii o aveau, în urma obligării lor la

plata către reclamanţi a valorii unor îmbunătăţiri aduse imobilului .

Împotriva sentinţei au declarat, în termen legal, apel pârâţii,

criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că instanţa în mod

greşit nu a ţinut cont de datoria reciprocă a reclamanţilor către ei .

In urma suplimentări probatoriului, prin decizia civilă nr.966 din 2

octombrie 2003, Tribunalul Vâlcea a admis apelul şi a schimbat în parte

sentinţa, în sensul menţinerii obligării pârâţilor numai la plata sumelor

reprezentând valoarea lipsei de folosinţă pentru imobil pe perioada 1

noiembrie 2000-14 februarie 2001 reactualizată, valoarea gazelor naturale

reactualizată, diferenţe rezultate în urma reactualizării debitului constatat prin:

decizia civilă nr.2928/1999 a Tribunalului Vâlcea, prin decizia civilă

nr.2217/2000, a aceleaşi instanţe şi prin sentinţa civilă nr.6812/1999 a

Judecătoriei Râmnicu Vâlcea .

În termen legal, au declarat recurs, atât reclamanţii, cât şi pârâţii,

primii criticând-o pentru greşita aplicare a legii, atunci când s-a dispus

compensarea legală a debitelor părţilor, motiv încadrat în prevederile art.304

pct.6 Cod procedură civilă, cu motivarea că pârâţii nu au formulat o cerere

reconvenţională în faţa judecătoriei, prin care să solicite compensarea legală a

debitelor.

Celelalte critici au fost încadrate în prevederile art.304 pct.9 Cod

procedură civilă, şi vizează ignorarea autorităţii lucrului judecat cu referire la

greşita compensare a debitelor faţă de decizia civilă nr.663/R/14 martie 2001

a Curţii de Apel şi respectiv în prevederile art.304 pct.10 Cod procedură

civilă, în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra probelor administrate.

Pârâţii, la rândul lor, au criticat decizia, doar în sensul greşitei

aplicări a dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, întrucât deşi a fost

schimbată hotărârea, nu a fost diminuat cuantumul cheltuielilor şi nu a

înlăturat integral obligaţia de plată către reclamanţi.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia civilă nr.180/R din 17

septembrie 2004, a respins ca nefondat recursul reclamanţilor şi l-a admis pe

cel al pârâţilor, cu consecinţa modificării deciziei în sensul obligării

reclamanţilor la plata către pârâţi a sumei de 1.887.301 lei cheltuieli de

judecată în apel, după compensare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că, potrivit

art.1143-1145 Cod civil, compensarea debitelor este o formă de stingere a

datoriilor ce operează de la lege, chiar când debitorii nu ar şti nimic despre

existenţa acestora, compensarea urcând la momentul la care amândouă se

găsesc în fiinţă, fiind exigibile.

Întrucât modul de stingere a obligaţiilor este prevăzut de lege,

debitorul nu trebuie să formuleze în acţiunea creditorului o cerere prin care să

invoce compensaţia, fiind suficient că această operaţiune juridică să fie

invocată pe cale de apărare, în orice stadiu al procesului.

Constatând stingerea obligaţiilor prin compensare, instanţa va

constata executarea obligaţiilor de plată, nu în raport de data la care s-a

invocat compensarea, ci de data la care acestea au devenit scadente.

S-a reţinut că, deşi tribunalul nu a motivat neluarea în considerare

a excepţiei privind autoritatea lucrului judecat, se constată că nu sunt întrunite

cerinţele art.1201 Cod civil, spre a se putea reţine ca fiind inoperantă

compensarea legală, întrucât obiectul celor două judecăţi este distinct, la fel şi

cauza juridică.

Hotărârea tribunalului este greşită, doar sub aspectul compensării în totalitate

a cheltuielilor de judecată, o asemenea compensare neputând opera decât în

limita celei mai mici cheltuieli, sens în care, potrivit art.312 şi 274 Cod

procedură civilă, recursul a fost admis, aşa cum s-a arătat în considerentele

mai sus prezentate.

Domenii speta

Spete similare