STINGEREA OBLIGAŢIILOR PRIN COMPENSAREA
LEGALĂ.
Compensarea legală este un mod de stingere a datoriilor
reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele, operând
chiar şi în situaţia în care părţile nu o invocă în mod expres.
Întrucât modul de stingere a obligaţiilor este prevăzut de
lege, debitorul nu trebuie să formuleze în acţiunea creditorului o
cerere prin care să invoce compensaţia, fiind suficient că această
operaţiune juridică să fie invocată pe cale de apărare, în orice
stadiu al procesului.
Constatând stingerea obligaţiilor prin compensare,
instanţa va constata executarea obligaţiilor de plată, nu în
raport de data la care s-a invocat compensarea, ci de data la care
acestea au devenit scadente.
(Decizia civilă nr.180/R din 17 septembrie
2004 a Curţii de Apel Piteşti).
Prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat
în solidar pe pârâţi la plata despăgubirilor civile, precum şi să ridice de la
domiciliul reclamanţilor bunurile menţionate în procesele verbale încheiate la
15 şi 16 februarie 2001, în caz contrar, fiind obligaţi la plata de daune
cominatorii de către 100.000 lei/zi întârziere.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanţii sunt proprietarii
imobilului din care, pe cale judecătorească, s-a dispus evacuarea pârâţilor,
precum şi obligarea la plata sumelor de 32.291.974 lei despăgubiri civile şi
12.054.583 lei cheltuieli de judecată, sume încă nepredate.
Pentru aceste sume, pârâţii, în apărare, au invocat intervenirea
compensării cu o datorie pe care reclamanţii o aveau, în urma obligării lor la
plata către reclamanţi a valorii unor îmbunătăţiri aduse imobilului .
Împotriva sentinţei au declarat, în termen legal, apel pârâţii,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că instanţa în mod
greşit nu a ţinut cont de datoria reciprocă a reclamanţilor către ei .
In urma suplimentări probatoriului, prin decizia civilă nr.966 din 2
octombrie 2003, Tribunalul Vâlcea a admis apelul şi a schimbat în parte
sentinţa, în sensul menţinerii obligării pârâţilor numai la plata sumelor
reprezentând valoarea lipsei de folosinţă pentru imobil pe perioada 1
noiembrie 2000-14 februarie 2001 reactualizată, valoarea gazelor naturale
reactualizată, diferenţe rezultate în urma reactualizării debitului constatat prin:
decizia civilă nr.2928/1999 a Tribunalului Vâlcea, prin decizia civilă
nr.2217/2000, a aceleaşi instanţe şi prin sentinţa civilă nr.6812/1999 a
Judecătoriei Râmnicu Vâlcea .
În termen legal, au declarat recurs, atât reclamanţii, cât şi pârâţii,
primii criticând-o pentru greşita aplicare a legii, atunci când s-a dispus
compensarea legală a debitelor părţilor, motiv încadrat în prevederile art.304
pct.6 Cod procedură civilă, cu motivarea că pârâţii nu au formulat o cerere
reconvenţională în faţa judecătoriei, prin care să solicite compensarea legală a
debitelor.
Celelalte critici au fost încadrate în prevederile art.304 pct.9 Cod
procedură civilă, şi vizează ignorarea autorităţii lucrului judecat cu referire la
greşita compensare a debitelor faţă de decizia civilă nr.663/R/14 martie 2001
a Curţii de Apel şi respectiv în prevederile art.304 pct.10 Cod procedură
civilă, în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra probelor administrate.
Pârâţii, la rândul lor, au criticat decizia, doar în sensul greşitei
aplicări a dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, întrucât deşi a fost
schimbată hotărârea, nu a fost diminuat cuantumul cheltuielilor şi nu a
înlăturat integral obligaţia de plată către reclamanţi.
Curtea de Apel Piteşti, prin decizia civilă nr.180/R din 17
septembrie 2004, a respins ca nefondat recursul reclamanţilor şi l-a admis pe
cel al pârâţilor, cu consecinţa modificării deciziei în sensul obligării
reclamanţilor la plata către pârâţi a sumei de 1.887.301 lei cheltuieli de
judecată în apel, după compensare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că, potrivit
art.1143-1145 Cod civil, compensarea debitelor este o formă de stingere a
datoriilor ce operează de la lege, chiar când debitorii nu ar şti nimic despre
existenţa acestora, compensarea urcând la momentul la care amândouă se
găsesc în fiinţă, fiind exigibile.
Întrucât modul de stingere a obligaţiilor este prevăzut de lege,
debitorul nu trebuie să formuleze în acţiunea creditorului o cerere prin care să
invoce compensaţia, fiind suficient că această operaţiune juridică să fie
invocată pe cale de apărare, în orice stadiu al procesului.
Constatând stingerea obligaţiilor prin compensare, instanţa va
constata executarea obligaţiilor de plată, nu în raport de data la care s-a
invocat compensarea, ci de data la care acestea au devenit scadente.
S-a reţinut că, deşi tribunalul nu a motivat neluarea în considerare
a excepţiei privind autoritatea lucrului judecat, se constată că nu sunt întrunite
cerinţele art.1201 Cod civil, spre a se putea reţine ca fiind inoperantă
compensarea legală, întrucât obiectul celor două judecăţi este distinct, la fel şi
cauza juridică.
Hotărârea tribunalului este greşită, doar sub aspectul compensării în totalitate
a cheltuielilor de judecată, o asemenea compensare neputând opera decât în
limita celei mai mici cheltuieli, sens în care, potrivit art.312 şi 274 Cod
procedură civilă, recursul a fost admis, aşa cum s-a arătat în considerentele
mai sus prezentate.
Judecătoria Câmpulung
Fara titlu
Tribunalul Harghita
Obligaţia de întreţinere
Tribunalul Călărași
CIVIL. Prestaţie periodică. Starea materială a pârâtului, nu reprezintă un criteriu ce poate fi avut în vedere la stabilirea unei prestaţii periodice ce se acordă cu titlu de despăgubiri în baza art. 998-999 Cod civil. Art. 998, 999 Cod civil
Curtea de Apel Pitești
LEGEA NR.10/2001. IMOBILE DESTINATE ACTIVITĂŢII DE ASISTENŢĂ SANITAR-VETERINARĂ. OBLIGAŢIA CLARIFICĂRII SITUAŢIEI JURIDICE A ACESTORA. ÎNCĂLCAREA OBLIGAŢIEI. CONSECINŢE.
Tribunalul Bistrița Năsăud
Cheltuieli de judecata. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art.275 Cod procedură civilă în materia obligaţiilor de întreţinere. Faţă de caracterul alimentar al obligaţiei de întreţinere, debitorul este de drept în întârziere, astfel încât datorează chel...