Litigiu comercial - acţiune în regres.

Dosar nr. 7900/296/2004

DECIZIA CIVILĂ NR. 440/R/07.09.2007

Sentinţa civilă nr. 5794/18.12.2006

Dosar nr.7900/296/2004

Judecătoria Satu Mare

Domeniu asociat: litigiu comercial; acţiune în regres.

În cadrul unui litigiu de drept comun, în care se solicită obligarea pârâţilor la

suportarea prejudiciului cauzat societăţii de asigurare la care persoana vinovată avea

încheiat contract de asigurare de tip CASCO, în temeiul dreptului la regres şi al

răspunderii civile delictuale, prezumţia de legalitate a procesului verbal de

contravenţie sub aspectul existenţei faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a culpei

acesteia poate fi răsturnată prin administrarea oricăror probe legale, inclusiv

expertiza tehnică judiciară, în cazul în care, procesul verbal de contravenţie, act

administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate până la proba contrară nu

este dublat sub aspectul temeiniciei acestuia de o hotărâre judecătorească intrată

sub puterea de lucru judecat care să soluţioneze litigiul de fond.

Prin Sentinţa civilă nr. 5794/18.12.2006 pronunţată în dosar nr. unic de mai

sus, a fost admisă acţiunea civilă astfel cum a fost precizată, formulată de

reclamanta SC Asigurare-Reasigurare ARDAF SA – Sucursala Satu Mare împotriva

pârâţilor SC Asigurarea Românească ASIROM SA – Sucursala Satu Mare, SC

SIMFLORA SRL Călineşti Oaş şi GG (ultimii citaţi pentru opozabilitate) şi în

consecinţă, pârâta SC Asigurarea Românească ASIROM SA a fost obligată să achite

reclamantei suma de 8340 lei reprezentând contravaloarea debitului neachitat ca

urmare a prejudiciului cauzat asiguratului reclamantei în urma săvârşirii accidentului

rutier din data de 22.12.2003, precum şi la plata de daune interese în cuantum de

0,1% pentru fiecare zi de întârziere calculate începând cu a 21-a zi de la data când

aceasta este obligată şi până la plata efectivă a acestora.

S-au respins cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă, având în vedere

că nu a făcut vreo plată în contul acestora.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen reclamanta SC

Asigurare Reasigurare ARDAF SA – Sucursala Satu Mare şi pârâta SC Asigurarea

Românească ASIROM SA – Sucursala Satu Mare.

Prin recursul declarat de reclamanta SC Asigurare Reasigurare – ARDAF SA

– Sucursala Satu Mare, se solicită admiterea în parte a sentinţei atacate în sensul

obligării pârâtei SC „ASIROM” SA – Sucursala Satu Mare la plata cheltuielilor

ocazionate cu judecarea prezentului dosar în faţa instanţei de fond.

În motivare se arată că instanţa de fond a respins cheltuielile de judecată

solicitate de reclamantă, considerând că aceasta „nu a făcut vreo plată în contul

acestora”. Cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă la instanţa de fond au

constat în plata onorariului avocaţial în cuantum de 700 lei, astfel cum rezultă şi din

împuternicirea avocaţială anexată la dosarul cauzei. Dovada plăţii onorariului

avocaţial este chitanţa seria SJWLR nr. 1343256 11, eliberată încă la data de

28.09.2006. Întrucât nici instanţa de fond şi nici pârâta nu au solicitat instanţei să

facă dovada plăţii onorariului avocaţial, s-a considerat că acest aspect este lămurit în

baza împuternicirii avocaţiale, în cuprinsul căreia este prevăzut cuantumul onorariului

avocaţial. De vreme ce instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei, cheltuielile de

judecată efectuate de către aceastea trebuiau să cadă în sarcina pârâtei, în baza art.

274 C.proc.civ.

În drept, invocă art. 274, art. 304 indice 1 C.proc.civ.

Prin recursul pârâtei SC Asigurarea Românească ASIROM SA – Sucursala

Satu Mare, se solicită admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinţei recurate şi

respingerea acţiunii reclamantei.

În motivare se arată că sentinţa civilă recurată este nelegală, întrucât pârâtei 

i-a fost încălcat dreptul la apărare garantat de Constituţia României, dar şi de

convenţiile internaţionale la care ţara noastră a aderat.

Poziţia instanţei de fond exprimată prin sentinţa recurată este criticată pentru

următoarele considerente:

Procesul verbal de contravenţie constituie titlu executoriu în ce priveşte

sancţiunea aplicată şi în temeiul acestuia organele de executare ale statului

urmăresc recuperarea sumelor datorate cu titlu de amendă de la contravenienţi.

Instanţa de fond a înlăturat o parte a concluziilor raportului de expertiză

întocmit în cauză, cu toate că în obiectivele expertizei chiar instanţa a stabilit că

expertul trebuie să lămurească şi împrejurările producerii accidentului, ceea ce

înseamnă că a apreciat că trebuie să-şi formeze propria convingere şi cu privire la

acest aspect. Ori, este evident că stabilirea împrejurării producerii accidentului de

circulaţie are ca finalitate şi analizarea posibilităţii stabilirii unei eventuale culpe a

părţilor implicate în accident.

În acest sens, expertiza, la cap. II pct. 5, oferă o explicaţie lămuritoare

precizând că numitul SFS nu s-a asigurat temeinic înaintea trecerii pe banda

corespunzătoare sensului de mers şi nu a  acordat prioritate de trecere celuilalt

autoturism, încălcând astfel prevederile art. 124, 160 alin. 1, art. 167 lit. g din OUG

nr. 195/2002.

Nu este de neglijat nici concluzia la care expertul a ajuns, în sensul că pârâtul

G G nu putea evita tamponarea prin frânare.

Avariile suferite de autoturismul „Skoda Octavia” cu nr. de înmatriculare

SM-03-PRW, sunt în totalitate situate în partea din spate a acestuia, ceea ce duce la

o concluzie logică că acest autoturism a apărut brusc în faţa celuilalt autoturism, iar

coliziunea dintre cele două autoturisme s-a produs datorită acestei apariţii

intempestive şi surprinzătoare care nu a putut fi percepută.

Astfel că din probele administrate în cauză rezultă că în sarcina celuilalt

conducător auto trebuie reţinută culpa exclusivă în producerea accidentului de

circulaţie.

Societatea de asigurare împotriva căreia îşi îndreaptă pretenţiile reclamanta

nu are posibilitatea legală de a se apăra împotriva acestora decât în cadrul

soluţionării acţiunii în pretenţii formulate de reclamantă; societatea de asigurare nu

poate propune probe şi apărări în cauzele în care se soluţionează plângerile

împotriva proceselor verbale de contravenţie, întrucât citarea acestora se face doar

pentru opozabilitate. Este evident că societatea de asigurare trebuie să se apere

când există probe, că procesele verbale întocmite de poliţişti sunt rodul unor grave

erori de fapt sau înţelegeri între părţile implicate sau între acestea şi poliţişti sau când

acestea sunt lovite de nulitate absolută. A nu da posibilitatea societăţii de asigurare

să formuleze apărări în astfel de cauzuri, înseamnă a încuraja ilicitul şi a diminua

rolul activ al judecătorului, care având un proces verbal de contravenţie neatacat

(chiar dacă este nul absolut) sau menţinut, se limitează de a se pronunţa asupra

temeiniciei cuantumului pretenţiilor reclamantului.

Ori, limitarea acestor apărări doar la stabilirea legalităţii cuantumului

despăgubirilor pretinse este restrictivă şi nelegală. Rolul activ al judecătorului şi

principiul stăruinţei în lămurirea cauzei sub toate aspectele pentru aflarea adevărului,

sunt principii care se impun a fi transpuse în practică. În materia răspunderii civile

delictuale se răspunde pentru cea mai uşoară formă a culpei  - culpa levissima – şi în

măsura în care din probe rezultă existenţa acestei culpe, instanţa de fond trebuie să

o constate.

Se apreciază de către recurenta-pârâtă că sentinţa civilă recurată este

nelegală şi în ce priveşte obligarea sa la plata unor daune interese, întrucât nu a fost

precizată data de la care acestea sunt datorate, astfel că dispozitivul sub acest

aspect este neclar şi imposibil de pus în practică. Nu este admisibil să se menţioneze

în dispozitiv că aceste daune interese sunt datorate începând cu a 21-a zi de la data

când sunt obligaţi şi până la plata efectivă a acestora. Este evident că între pârâtă şi

reclamantă vor exista deosebiri de păreri în ce priveşte ziua de la care începe să

curgă obligaţia de plată a daunelor interese şi prin urmare va reveni executorului

judecătoresc sarcina de a stabili această dată, ceea ce este inadmisibil.

În drept, invocă art. 304 indice 1, art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Prin întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă la recursul declarat de

recurenta-pârâtă, se solicită respingerea acestuia.

În motivarea întâmpinării se arată că nu se poate invoca de către pârâtă

încălcarea dreptului său la apărare pe motivul că instanţa de fond a făcut aplicarea

unor texte de lege. Este atribuţia şi chiar obligaţia instanţei de judecată să facă o

corectă şi temeinică aplicabilitate a textelor de lege incidente în cauzele cu care au

fost investite. Interpretarea data de recurentă rolului activ al judecătorului este

eronată. Instanţa de judecată poate şi trebuie să cerceteze cauza cu care a fost

investită, limitându-se la cadrul procesual format de reclamant prin cererea sa

introductivă şi de pârât-reclamant reconvenţional în cazul în care acesta depune la

dosarul cauzei o cerere reconvenţională. În speţa de faţă recurenta nu a formulat o

astfel de cerere pentru a investi instanţa de fond cu stabilirea culpei în producerea

accidentului din data de 22.12.2003, această conduită adoptând-o tocmai datorită

faptului că pe rolul Judecătorie Negreşti Oaş a existat dosarul nr. 27/2004, ce avea

ca obiect plângere împotriva procesului verbal de contravenţie prin care se stabileşte

culpa exclusivă a asiguratului său în producerea accidentului. Judecătoria Negreşti

Oaş a fost instanţa investită cu stabilirea vinovăţiei şi a dinamicii producerii

accidentului. Recurenta nu face decât să-şi invoce propria culpă, ceea ce este de

nepermis.

Atitudinea de nepăsare a recurentei faţă de dosarul menţionat a dus la

perimarea lui, conform Sentinţei civile nr. 498/22.05.2006, comunicată de Judecătoria

Negreşti Oaş.

Instanţa de fond nu avea posibilitatea legală de a cerceta aspecte cu care nu

a fost investită şi, mai ales, care nu puteau face obiectul prezentei judecăţi. Prin

procesul verbal de contravenţie seria M nr. 140201 s-a reţinut de către organele

poliţiei rutiere faptul că accidentul s-a produs din culpa exclusivă a lui GG care nu a

păstrat distanţa regulamentară faţă de autovehiculul lui S S, rezultând astfel

tamponarea din spate a autovehiculul acestuia din urmă.

Prezumţia de legalitate a procesului verbal seria M nr. 140201 întocmit la data

producerii accidentului nu a fost înlăturată, vinovăţia conducătorului auto fiind

stabilită astfel fără echivoc.

În virtutea celor învederate, instanţa de fond a reţinut în mod just faptul că nu 

poate  în  cadrul  litigiului  dintre  părţi  având  ca  obiect acţiune în pretenţii, să reţină

ca având forţa probantă concluziile cu privire la elementele obiective privind

împrejurările producerii accidentului din expertiza judiciară întocmita de expertul

judiciar Molnar Zoltan.

Este inadmisibil, aşa cum în mod corect a arătat instanţa fond, să coexiste şi

să producă efecte juridice, în acelaşi timp, un proces verbal de contravenţie valabil

încheiat prin care se stabileşte vinovăţia unuia dintre conducătorii auto, cât şi o

hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se stabilească culpa celeilalte

persoane implicate accident.

În mod eronat recurenta susţine faptul că societatea de asigurare nu poate

propune probe şi apărări în cauzele în care se soluţionează plângeri împotriva

proceselor verbale de contravenţie, acestea fiind citate doar pentru opozabilitate. Se

întrebă care este textul de lege pe care se întemeiază susţinerile recurentei, doctrina

sau practica care statuează acest lucru?

Această susţinere este cât se poate de departe de adevărul juridic şi practic.

Societăţile de asigurare sunt citate, în mod obligatoriu, în dosarele ce au ca obiect

plângeri contravenţionale în cazul în care fapta a avut ca mare producerea unui

accident, în temeiul art. 33 alin. 2 din O.G 2/2001. Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei

poziţia societăţii de asigurare este a unui chemat în garanţie. Oricum ar fi numită

poziţia societăţii de asigurare în cadrul unui astfel de proces, acesta are, mai întâi de

toate, calitatea de parte, având aşadar aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi oricare

dintre părţile din proces. Societatea de asigurare îşi poate propune probe şi formula 

apărări la fel şi petentul, titularul plângerii sau intimatul. Negarea acestui drept ar

echivala cu o încălcarea a dreptului la apărare. De vreme ce o sentinţa pronunţată iţi

este opozabilă, ar fi injust şi nelegal ca în acel cadru procesual să nu-ţi fie permis a-ţi

administra propriul probator. Orice obligaţie dă naştere la un drept. Mai mult decât

atât, în cazul în care titularul plângerii contravenţionale nu manifestă interes pentru

propria cauză, societatea de asigurare este direct interesată şi astfel să administreze

chiar ea probatoriul necesar dovedirii celor susţinute.

Aşadar cele invocate de recurenta-pârâtă nu au suport juridic şi practic,

putând astfel constitui un motiv de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei pronunţate.

În ceea ce priveşte daunele interese la care a fost obligată recurenta-pârâtă,

consideră că instanţa de fond în mod corect şi explicit arată în dispozitivul sentinţei

faptul că daunele interese în cuantum de 0,1% pe fiecare zi întârziere vor fi calculate

începând cu a 21-a zi de la data la care acesta este obligată, învederând totodată că,

în cadrul răspunderii civile delictuale debitorul obligaţiei este de drept pus în

întârziere de la data săvârşirii faptei, respectiv 22.12.2003 şi până la plata efectivă a

acestora, textul de lege aplicabil fiind Ordinul C.S.A. nr. 3113/2003 art. 43 alin. 3.

În drept, invocă art. 308 alin. 2 C.proc.civ.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât

şi prin prisma dispoziţiilor art. 304 indice 1 C.proc.civ., instanţa de recurs a

reţinut ca fiind relevantă speţei următoarea argumentaţie juridică.

În legislaţia românească răspunderea contravenţională este o formă a

răspunderii administrative, iar actul juridic prin care se constată săvârşirea unor

abateri administrative – contravenţii şi, prin care se aplică sancţiunile administrative

corespunzătoare – procesul verbal de contravenţie şi sancţionare a contravenţiilor –

este un act administrativ de autoritate sau eventual cu caracter individual. (În acest

sens se invocă ca temei de drept art. 8, art. 34 alin. 2 din OG nr. 2/2001).

În virtutea naturii sale juridice de act administrativ, procesul verbal de

contravenţie are aceleaşi caractere ca şi orice alt act administrativ unilateral: este

obligatoriu, executoriu, esenţialmente irevocabil şi se bucură de prezumţia de

legalitate în sensul că acesta a fost întocmit de autoritatea care figurează ca emitent

al acestuia, la data şi locul arătate în cuprinsul său.

Din modul de reglementare al regimului juridic al contravenţiilor prevăzut de

OG nr. 2/2001, se poate reţine însă, că, sub aspectul condiţiilor răspunderii

contravenţionale, a elementelor constitutive ale contravenţiei, a cauzelor care înlătură

caracterul contravenţional al faptei, a modalităţii de aplicare a sancţiunilor

contravenţionale în funcţie de împrejurări ca grad de pericol social al faptei, mod şi

mijloc de săvârşire, etc., contravenţia ca formă a  faptelor juridice ilicite se aproprie

ca reglementare mai mult de infracţiune ca formă a răspunderii penale şi mai puţin de

răspunderea civilă. Faţă de această caracteristică a contravenţiei – deşi în OG nr.

2/2001 nu se prevede în mod expres, însă dintr-o analiză juridică judicioasă a acestui

act normativ se poate ajunge la această concluzie, în practica instanţelor de judecată

s-a admis în mod unanim punctul de vedere potrivit căruia, procesul verbal de

contravenţie deşi are natura juridică a unui act administrativ se bucură de prezumţia

de legalitate până la proba contrară, probă ce poate fi administrată în faţa unei

instanţe judecătoreşti.

În măsura în care împotriva unui proces verbal de constatare a contravenţiei

se exercită calea de atac a plângerii la contravenţie prevăzută de art. 31 din OG nr.

2/2001, iar instanţa de judecată în urma cercetărilor judecătoreşti constată temeinicia

sau netemeinicia procesului verbal de contravenţie, prezumţia de legalitate a

procesului verbal de contravenţie este dublată de principiul puterii de lucru judecat în

ce priveşte existenţa faptei, a autorului faptei şi a culpei acestuia. În măsura în care

se constată nulitatea procesului verbal de contravenţie pentru nerespectarea unor

condiţii de formă esenţiale la încheierea acestuia – procesul verbal de contravenţie

îşi pierde valoarea de înscris probator, putând fi apreciat cel mult ca un început de

dovadă, iar cel neatacat se bucură în continuare de prezumţia de legalitate până la

proba contrară.

În acest context, în mod subsidiar şi, pentru a răspunde unei probleme de

drept ridicată de recurenta-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cază, s-a

apreciat că, în cazul plângerilor la contravenţie care privesc fapte contravenţionale

care au avut ca urmare accidente de circulaţie, citarea societăţilor de asigurare se

face într-adevăr pentru ca hotărârea judecătorească să le fie opozabilă. Prin această

citare, societăţile de asigurare sau persoanele citate de către prima instanţă nu

dobândesc calitatea de „Parte” în sensul prevăzut de dispoziţiile Codului de

procedură. Cu toate că acestea nu au calitatea de „parte”, acestea strict teoretic

neavând posibilitatea să formuleze cereri de probaţiune, excepţii sau apărări de fond,

s-a apreciat că citarea societăţilor de asigurare în plângerile la contravenţie nu s-a

intenţionat a fi pur formală, doar pentru opozabilitate, acestea pe parcursul derulării

procesului având posibilitatea de a prezenta instanţei anumite aspecte de fapt, de

drept sau probatorii care ar putea fi relevante în soluţionarea cauzei. Aspectele

invocate de către persoanele citate, în virtutea rolului activ putând a fi formal însuşite

de către instanţă, iar probatoriul corespunzător putând a fi administrat, tot formal, din

oficiu.

Faţă de aceste aspecte teoretice şi formale s-a concluzionat în sensul că,

pasivitatea manifestată de către o societate de asigurări cu ocazia soluţionării unei

plângeri la contravenţie nu poate fi sancţionată în nici un mod în cadrul litigiului de

drept comun în care aceasta este chemată să răspundă pentru prejudiciul cauzat de

asiguratul său, decât cu încălcarea dreptului la apărare al acesteia.

În litigiul dedus judecăţii se constată în fapt că, reclamanta societate de

asigurare a introdus acţiune în regres reglementată de art. 22, art. 49 şi urm. din

Legea nr. 136/1995 potrivit dreptului comun, împotriva persoanei vinovate de

producerea accidentului de circulaţie, proprietarul autoturismului condus de persoana

vinovată şi societatea de asigurări RCA la care era asigurat acest autoturism.

Cererea de chemare în judecată a reclamantei este întemeiată pe procesul verbal de

constatare a contravenţiei prin care s-a stabilit răspunderea contravenţională a

pârâtului persoană fizică.

Acest proces verbal de contravenţie (seria M nr. 140201 încheiat de I.P.J.

Satu Mare) a fost contestat de către contravenient, însă plângerea acestuia, ce a

format dosarul nr. 27/2004 al Judecătoriei Negreşti Oaş a fost perimată în condiţiile

art. 248 C.proc.civ. În această situaţie, în concordanţă cu argumentele juridice

anterior amintite, procesul verbal de contravenţie contestat, îşi păstrează caracterul

de act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate până la proba

contrară, nefiind dublat sub aspectul temeiniciei acestuia de o hotărâre

judecătorească care să soluţioneze litigiul de fond, intrată sub puterea de lucru

judecat.

Ca atare, în cadrul unui litigiu de drept comun, în cadrul căruia se solicită

obligarea pârâţilor la suportarea prejudiciului cauzat societăţii de asigurare la care

persoana vinovată avea încheiat contract de asigurare de tip CASCO, în temeiul

dreptului la regres şi al răspunderii civile delictuale, la solicitarea părţilor, prezumţia

de legalitate a procesului verbal de contravenţie sub aspectul existenţei faptei, a

persoanei care a săvârşit-o şi a culpei acesteia poate fi răsturnată prin administrarea

oricăror probe legale, inclusiv expertiza tehnică judiciară.

Prin urmare, prima instanţă, în mod corect a încuviinţat şi a administrat proba

cu expertiza tehnică judiciară în cauză, însă în mod eronat a înlăturat concluziile

acesteia, apreciind că procesul verbal de contravenţie este „titlu executoriu” şi că

instanţa în cadrul litigiului întemeiat pe răspunderea civilă delictuală „nu poate să

reţină ca având forţă probantă concluziile cu privire la expertiza judiciară întocmită de

expert”. Această argumentaţie a primei instanţe este formulată cu aplicarea greşită a

legii, întrucât procesul verbal de contravenţie este „titlu executoriu” în ce priveşte

sancţiunile contravenţionale aplicate prin acesta şi nicidecum cu privire la starea de

fapt descrisă în cuprinsul acestuia.

Constatând că, prin probele administrate în cauză, respectiv prin raportul de

expertiză tehnică judiciară întocmit de expert judiciar Molnar Zoltan, coroborat cu

restul înscrisurilor depuse în probaţiune s-a dovedit în mod ştiinţific faptul că pârâtul

persoană fizică nu a săvârşit vreo faptă ilicită şi că în producerea accidentului de

circulaţie culpa revine exclusiv conducătorului auto asigurat al reclamantei, instanţa

de recurs a apreciat că acţiune în regres formulată de către reclamantă este

neîntemeiată, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de

art. 998 Cod civil.

În consecinţă, în temeiul art. 2 pct. 3 C.proc.civ., art. 304 pct. 9, art. 304 indice

1, art. 312 C.proc.civ., instanţa a admis recursul declarat de  pârâta societate de

asigurare şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul respingerii ca nefondată a

acţiunii înaintată de reclamantă pentru pretenţii.

Faţă de modul de soluţionare a capătului principal de cerere privind plata de

despăgubiri, instanţa a constatat că, acordarea cheltuielilor de judecată se poate

face doar în favoarea recurentei-pârâte societate de asigurare în dauna reclamantei-

recurente. Astfel, recursul declarat de reclamanta-recurentă privind modalitatea de

soluţionare de către prima instanţă a capătului de cerere privind plata cheltuielilor de

judecată se dovedeşte a fi nefondat, motiv pentru care prin prisma dispoziţiilor art.

274 C.proc.civ. acesta urmează a fi respins.

Având în vedere că partea căzută în pretenţii este reclamanta-recurentă, în

temeiul art. 274 C.proc.civ. aceasta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată

suportate de către recurenta-pârâtă în fond în recurs, reprezentând taxe judiciare,

onorariu avocat şi expert.

Domenii speta

Spete similare