Inaplicabilitatea teoriei impreviziunii, producerea efectelor pentru viitor în cazul constatării îndeplinirii condiţiilor

Domeniu asociat: Contracte - Clauze abuzive

Criticile apelantei-pârâte Banca referitoare la greşita constatare al caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 6 alin. 1 lit. b din Contractul de credit bancar ipotecar nr. XXXXXX46 din 16.08.2007, referitor la comisionul de administrare sunt nefondate.

În acest sens, Curtea notează că nu poate primi criticile apelantei pârâte cu privire la faptul că nu ar fi fost posibilă examinarea de către instanţă a caracterului abuziv al clauzei care instituie comisionul de administrare cuprins în art. 6 alin1 lit. b din Contractul de credit bancar ipotecar nr. XXXXXX46 din 16.08.2007.

A susţinut apelanta pârâtă că această examinare este exclusă, potrivit art. 4 parag. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE şi, respectiv, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, deoarece aceste texte se referă la caracterul neevaluabil al naturii abuzive al clauzelor ce vizează preţul contractului.

Instanţa de apel apreciază că, într-adevăr, şi comisioanele intră în sfera noţiunii de preţ al contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestaţii  solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Însă, Curtea reţine că în ultima parte a textelor de lege mai sus menţionate, se arată că această evaluare nu este posibilă doar în măsura în care respectivele clauze sunt exprimat într-un limbaj uşor inteligibil.

Mai mult, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. (cauza C-484/08-„ Caja de Ahorros yMonte de Piedad de Madrid”), „dispoziţiile art. 4 alin. 2 şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterului adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.

Drept consecinţă, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligent, cu atât mai mult având acest drept, atunci când clauzele reclamate nu sunt redactate într-un limbaj clar, precis, cum este cazul în speţa de faţă.

Instanţa de control judiciar constată că, pentru a se constata existenţa caracterului abuziv al unei clauze, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: clauza în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăşi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

Art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000, instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În cauză, pârâta apelantă nu aprobat că a negociat efectiv şi direct cu reclamantul-intimat clauza a cărei nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumbă, conform art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000 astfel că prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.

Contractele de credit sunt preformulate de bancă, standardizate, iar consumatorul nu poate să intervină, putând doar să adere sau nu la ele.

Această situaţie de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionist, instituţie de credit, este cea care a determinat adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

Astfel, art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei , cum este şi contractul de credit în cauză.

În ceea ce priveşte a doua condiţie ce atrage caracterul abuziv al unei clauze, crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, Curtea apreciază că este îndeplinită în cauză.

Astfel, pentru a se stabili dacă această condiţie este îndeplinită, instanţa trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-au încheiat contractele, la circumstanţele existente la momentul încheierii contractelor, lucru pe care instanţa de fond l-a realizat.

În acest sens, Curtea observă că art. 6 alin. 1 lit. b din contractul de credit  nr. XXXXXX46/16.08.2007 stipulează: „Pentru creditul acordat banca percepe un comision de administrare a creditului:1.00flat calculat asupra sumei creditului; se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit.”

Contrar susţinerilor apelantei clauza referitoare la comisionul de administrare nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamantul, deoarece contractul încheiat cu acesta a fost unul preformulat, cu clauze nenegociabile.

Tot astfel împrejurarea că acest comision a fost plătit o singură dată la prima utilizare a creditului şi că a fost cunoscut de la momentul încheierii contractului de credit nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii acestuia, în condiţiile în care împrumutatul nu are posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, putând doar să refuze încheierea contractului.

Curtea apreciază că această clauză, prin ea însăşi, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, nefiind indicat în contract toate elementele necesare pentru perceperea lui.

Conform jurisprudenţei CJUE: „art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical ,ci şi contractul să expună în mod transparent funcţionarea mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă în ceea ce îl priveşte.”(cauza Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt).

Astfel, instanţa observă că, în cuprinsul contractului de credit, nu există o definire a activităţilor pe care pârâta le-a prestat în schimbul comisionului de administrare sau prestaţiile efective în schimbul cărora a perceput acest comision, cu atât mai mult cu cât acesta s-a achitat la data primei utilizări a creditului.

Drept urmare, instanţa de apel constată că dezechilibru semnificativ dintre drepturile şi obligaţiile părţilor în cazul comisionului de administrare este evident.

Susţinerile apelantei, în sensul că raportat la valoarea sumei împrumutate, la faptul că acest comision nu este interzis de lege şi că necesitatea încasării lui rezultă implicit din natura contactului şi a obiectului de activitate a instituţiei de credit, sunt lipsite de relevanţă sub aspectul analizat, atât timp nu rezultă din contract în mod clar, inteligibil care sunt prestaţiile efective pentru care a perceput acest comision.

Raportat la modul neclar şi neinteligibil în care a fost redactată respectiva clauză, precum şi la caracterul lor nenegociat, Curtea notează că aceasta este de natură să creeze, în detrimentul consumatorului şi contra cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutatului.

Faţă de cele ce preced, Curtea constată că, printr-o corectă interpretare şi aplicare a dispozițiilor legale avute în vedere şi examinate de instanţa de apel, precum şi a jurisprudenţei CJUE, prima instanţă a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 6 alin. 1 lit. b din contractul de credit încheiat de părţi.

Atât timp cât s-a constatat caracterul abuziv al acestei clauze, în mod corect Tribunalul a dispus restituirea către reclamant a sumei încasate cu titlu de comision de administrare, precum şi a dobânzii legale, astfel că şi sub acest aspect criticile sunt nefondate.

Criticile apelantei referitoare la nemotivarea hotărârii primei instanţe şi la greşita aplicare a practicii ICCJ nu sunt fondate.

În acest sens, Curtea notează că sentinţa apelată este motivată în fapt şi în drept, Tribunalul procedând la un examen efectiv al mijloacelor de apărare, argumentelor şi elementelor supuse judecăţii sale, în raport de circumstanţele concrete ale speţei.

Contrar susţinerilor apelantei, deciziile pronunţate de Înalta Curte constituie un reper jurisprudenţial menit să asigure o practică unitară, astfel că referirile din cuprinsul motivării la decizii relevante ale Înaltei Curţi nu pot fi considerate decât argumente suplimentare celor avute în vedere la soluţionarea cauzei.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea constată că toate motivele de apel sunt nefondate, astfel că apelul pârâtei este respins.

Procedând la examinarea criticilor din apelul reclamantului S.D. referitoare la greşita respingerii a solicitărilor privind riscul valutar, stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-leu la momentul semnării contractului, denominarea în moneda naţională şi restituirea sumei achitată ca diferenţă de curs între cel stabilit la momentul încheierii contractului şi cel la care s-a efectuat plata ratelor, Curtea reţine că acestea sunt nefondate.

În acest sens, Curtea notează că banca pârâtă a pus la dispoziţia apelantului reclamant un împrumut în CHF, iar creditul a fost tras tot în această monedă, părţile stabilind în cuprinsul contractului că şi restituirea (plata) se va face în aceeaşi monedă, respectiv CHF(art. 1pct. 1 şi 2 din contract.)

Concluzia Curţii este întemeiată pe dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864, aplicabil în cauză, potrivit cărora: „obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Împlinindu-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.”

Textul mai sus menţionat consacră principiul nominalismului, în temeiul căruia debitorul trebuie să restituie suma împrumutată în moneda acordată.

Potrivit art. 1 din contractul de credit nr. XXXXXX46/16.08.2007, banca acordă împrumutatului un împrumut în sumă de 71500 CHF, care urmează să fie restituit în aceeaşi valută, potrivit cu graficul de rambursare(art. 5 pct. 1), în rate de credit.

Principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut, astfel încât clauza de risc valutar care figurează în contractul de credit sau în graficul de rambursare, constituie  doar reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege.

Potrivit jurisprudenţei CJUE, astfel cum a  fost dezvoltată în cauza C-280/1 Barclays  Bank contra Sara Sannnchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, nu intră sub incidenţa  evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu şi dispoziţiile legale. 

Prin Hotărârea pronunţată în cauza C-280/1, din 30 aprilie 2014 Curtea a reţinut că: „Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibru contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”

De altfel, şi în cauza C-186 Andriciuc vs. Banca Românească Curtea a statuat că revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În aceste circumstanţe, este corectă statuarea primei instanţe potrivit cu care, în materia creditelor în valută, problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de a fi soluţionată pe calea unei acţiuni întemeiate pe Legea 193/2000, câtă vreme riscul valutar este consecinţa aplicării principiului nominalismului consacrat de legea internă şi este suportat de consumator, nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit.

Reţine instanţa de apel că, potrivit clauzelor de la art.5 pct. 3 şi art. 9 pct. 1 din contractul de credit, împrumutatul se obligă să alimenteze contul de disponibilităţi al împrumutatului deschis la bancă cu sumele necesare onorării obligaţiilor contractuale faţă de bancă, la fiecare scadenţă. Astfel, obligaţia contractuală a împrumutatului este aceea de a avea în cont suma necesară în CHF, orice operaţiune de schimb valutar fiind externă mecanismului de derulare a contractului de credit.

Referitor la pretinsa lipsă de negociere a monedei creditului, Curtea notează că apelantul reclamant a fost acela care a ales moneda creditului, respectiv a solicitat acordarea creditului să se facă în moneda CHF, câtă vreme banca avea disponibile credite valutare şi în alte monede.

Este de principiu că negocierea trebuie să se poarte asupra clauzelor contractului, pretins a fi abuzive, iar nu asupra monedei creditului, care a fost decisă exclusiv de apelant, care a solicitat un împrumut în valoare de 71500 CHF, cu tragere făcută în moneda creditului şi cu rambursare în aceeaşi valută.

Caracterul transparent presupune ca o clauză cuprinsă într-un contract cu un consumator să fie clară, precis determinată şi fără echivoc, astfel încât pentru înţelegerea acesteia să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate.

Curtea, procedând la evaluarea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor prin care apelantul reclamant a primit un credit în CHF şi şi-a asumat obligaţia de restituire în aceeaşi valută, constată că acestea sunt clare şi inteligibile din punct de vedere gramatical în sensul că s-a acordat un împrumut în 71500 CHF, iar rambursarea urmând a fi făcută în aceeaşi monedă, în concordanţă cu principiul nominalismului monetar instituit de art. 1584 din Codul civil de la 1864.

„Onerozitatea” plăţilor determinate de fluctuaţiile cursului valutar nu îşi găseşte corespondent în vreun profit în patrimoniul băncii, tocmai în considerarea principului nominalismului monetar evocat mai sus.

Criticile apelantului-reclamant ce vizează neîndeplinirea, de către intimată a obligaţiei de informare în sensul că nu i s-a explicat istoricul evoluţiei francului elveţian şi riscurile generate de variaţiile cursului de schimb valutar sunt neîntemeiate, deoarece informarea privind riscul valutar nu este de esenţa contractului de împrumut şi nu ţine de educaţia financiară aferentă acestuia, ea vizând elementele/clauzele contractului de împrumut, cu privire la acestea trebuind să fie corectă, echidistantă şi transparentă.

Este real că banca a prezentat moneda CHF ca fiind o monedă sigură, conform realităţii faptice şi informaţiilor avute la încheierea contractului.

În cauză, la momentul încheierii contractului şi o lungă perioadă de timp după acest moment cursul de schimb al CHF a fluctuat în limite rezonabile, şi în niciun caz nu poate fi imputat băncii faptul că nu a previzionat evoluţia acestui curs, cu consecinţa atenţionării apelantului în acest sens.

Curtea are în vedere că, pe de o parte, obligaţia de informare a băncii trebuie păstrată în limite rezonabile, neputându-se pretinde unei bănci anticiparea cursului valutar al unei monede pe o perioadă îndelungată de timp, de 384 de luni şi pe de altă parte, că şi consumatorul are o obligaţie de diligenţă, în virtutea căreia studiază condiţiile generale ale băncii şi eventual solicită informaţii suplimentare, explicaţii sau clarificări.

Deşi apelantul reclamant a susţinut, în esenţă, reaua-credinţă a băncii la momentul acordării creditului în moneda CHF, datorită lipsei de informare a reclamantului asupra riscurilor la care se supune, Curtea constată că nu a răsturnat prezumţia bunei-credinţe, câtă vreme reglementările în materia protecţiei consumatorilor au în vedere obligaţia de informare a consumatorilor în mod corect, complet şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite, iar evoluţia cursului valutar al monedei creditului nu era o caracteristică – nici măcar neesenţială – a contractului de credit.

Faţă de cele ce preced, Curtea constată că prima instanţă, printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente şi a jurisprudenţei CJUE, aplicabilă situaţiei concrete din speţă a respins capetele de cerere referitoare la:

- constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 1 pct. 2, art. 5 alin. 1 în ceea ce priveşte rambursarea creditului conform graficului de rambursare în CHF şi art. 9 pct. 1 (sintagma la cursul practicat de Banca în ziua operării) din Contractul de Credit nr. XXXXXX46 din data de 16.08.2007 raportat la faptul că acestea sunt abuzive şi contravin prevederilor Legii 193/2000, impunând consumatorului achitarea ratelor la un alt curs decât cel în raport de care s-au eliberat sumele împrumutate, cu efectul transpunerii în totalitate a riscului valutar asupra acestuia;

- stabilizarea şi aplicarea pe tot parcursul derulării contractului de credit, a unui curs CHF-leu, egal cu cel existent la momentul semnării contractului de credit - curs BNR 2,0093 lei şi în consecinţă, să se dispună, plata şi încasarea ratelor până la ajungerea la termen a contractului, la cursul de 2,0093 lei, indiferent de modalitatea în care se acoperă ratele, prin depunere la casierie sau prin transfer din alte conturi;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 39.103 achitată ca diferenţă de curs între cursul din momentul contractării şi cursul la care s-a efectuat plata ratelor, calculată de la data încheierii contractului şi până la data introducerii acţiunii precum şi la restituirea sumelor ce urmează să fie achitate cu acest titlu după această dată;

- constatarea nulităţii absolute a clauzei inserate la art. 14 din Contractul de credit nr. XXXXXX46 din 16.08.2007 raportat la faptul că aceasta este abuzivă şi încalcă prevederile Legii 193/2000;

Curtea nu primește susținerile apelantului referitoare la aplicarea în cauză a teoriei impreviziunii în raport de cele statuate prin deciziile nr. 623/2016 şi 62/2017 a Curții Constituționale.

În acest sens, Curtea notează că, prin decizia nr. 62/2017 a instanței de contencios constituțional, care a preluat argumentele din decizia nr. 623/2016 ale aceleiași instanțe, s-a stabilit, de principiu, că incidenta principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elvețieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condițiile de incidenţa ale acestuia.

Astfel cum rezultă cu evidenţă din considerentele deciziilor evocate mai sus, mecanismul impreviziunii nu se aplică automat, ci numai dacă se invocă şi se dovedesc îndeplinite situațiile premiză.

Teoria impreviziunii înseamnă adaptarea contractului sau încetarea acestuia, în condițiile strict stabilite de lege, ea producând efecte juridice numai pentru viitor, iar prestațiile deja executate rămânând câştigate contractului.

Or, reclamantul nu a invocat niciun motiv de natură a fi încadrat în situațiile premiză ce trebuie analizate în vederea aplicării eventualei teoriei a impreviziunii, limitându-se a susține aceleași motive pentru care a cerut constatarea ca fiind abuzive a clauzelor prevăzute de art. 1 pct. 2, art. 5 al. 1, art. 9 pct. 1 şi art. 14 din Contractul de credit bancar ipotecar nr. XXXXXX46 din 16.08.2007.

În aceste condiții, Curtea apreciază că reclamantul nu a justificat că se afla în situația de a obține adaptarea contractului ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii motiv pentru care nici aceste critici nu sunt primite.

Faţă de cele ce preced, Curtea constată că toate criticile din apelul reclamantului sunt nefondate, respingând apelul ca nefondat şi păstrând sentința ca legală şi temeinică.

Domenii speta

Spete similare