Gradul de pericol social al unei infracţiuni. Apreciere.

Prin sentinţa penală nr. 323 din 10.03.2009 a Judecătoriei Tg. Mureş, pronunţată în dosar nr. 11121/320/2008 instanţa a admis plângerea formulată de petenţii XX şi XX  împotriva ordonanţei din data de 28.07.2008 din dosarul nr. 4651/P/2008 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureş, în baza art.2781 alin.8 lit.b Cod procedură penală şi în consecinţă a desfiinţat ordonanţa atacată şi rezoluţia primului procuror şi a dispus trimiterea cauzei la Parchet în vederea redeschiderii urmăririi penale.

În motivare se arată că , pe de o parte, ordonanţa este nelegală, pentru că s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei Xx cu privire la  comiterea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, deşi nu fusese începută urmărirea penală pentru această infracţiune, şi nu s-a pronunaţt nici o soluţie asupra plângerii formulate împotriva lui Xx. Pe de altă parte, este şi netemeinică, fiindcă starea de fapt nu a fost pe deplin dovedită, existând numeroase lacune, deşi s-a afirmat că există numeroşi martori oculari, gradul de pericol social al faptei a fost în mod greşit apreciat şi nu s-a remarcat posibilitatea calificării faptelor drept o infracţiune de încăierare.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Mureş.

În motivarea recursului se arată că faptele pe care le dorea clarificate prima instanţă sunt irelevante în cauză, instanţa nu poate să impună procurorului să reaprecieze gradul de păericol social al faptei, nu sunt întrunite în cauză condiţiile de existenţă ale infracţiunii de încăierare. În plus, sentinţa este nelegală fiindcă a desfiinţat şi rezoluţia primului procuror, când trebuia să se pronunţe doar asupra ordonanţei atacate.

Analizând recursul declarat de parchet prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, în conformitate cu prev art 385 ind. 6 alin 3 Cod pr. penală, instanţa îl consideră fondat.

Considerentele pe care instanţa de recurs le are în vedere sunt următoarele:

Prin Ordonanţa din 28.07.2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Mureş, dată în dosarul nr. 4651/P/2007 s-a dispus, reţinându-se prevederile art. 73 lit. b Cod penal referitoare la starea de provocare, scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei Xx pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală comise împotriva victimelor Xx, respectiv Xx, şi aplicarea unei amenzi administrative de 30 de  lei. S-a mai dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor Xx şi Xx, pentru aceleaşi fapte.

În motivare, se arată că în data de 29.07.2007, în faţa locuinţei lui Xx, Xx l-a lovit pe tatăl acesteia, Xx. Văzând aceasta, învinuita a ieşit din curte înarmată cu o bâtă şi le-a aplicat mai multe lovituri părţii vătămate Xx şi soţiei acestuia, Xx, care sărise în ajutorul lui. Xx şi Xx au intervenit şi au despărţit părţile. S-a apreciat că fapta învinuitei nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Împotriva acestei ordonanţe a formulat plângere partea vătămată Xx. După respingerea plângerii de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Mureş,  prin rezoluţia din data de 16.09.2008 din dosarul nr. 1437/VIII/II/2/2008, Xx a formulat plângere la instanţă. În plângere este trecută şi Xx. Cum ea nu s-a adresat procurorului ierarhic superior, termenul de înaintare a unei asemenea plângeri fiind depăşit, plângerea ei adresată instanţei este inadmisibilă, ceea ce rezultă din prevederile art.278 ind.1 alin.1 Cod pr.penală.

Cum nu este aplicabil principiul indivizibilităţii pasive, loviturile în dauna părţilor vătămate Xx şi Xx constituind, nu una şi aceeaşi infracţiune, ci fapte independente, rămân de analizat în cauză doar cele împotriva celui dintâi:

În plângerea penală formulată, partea vătămată Xx pretinde că a fost lovit de Xx, Xx, Xx şi Xx. Precizează totuşi că doar xx a folosit o scândură cu cuie.

În certificatul medico-legal se constată că partea vătămată a necesitat pentru vindecare 35-40 de zile de îngrijire medicală. Se menţionează în Concluzii că leziunile au fost cauzate de loviri repetate cu corp dur contondent, fără alte precizări cu privire la anatura acestui corp. Din Constatări se observă , totuşi, că leziunile, sau oricum cele mai grave dintre ele, au fost cauzate de un corp de natura scândurii având cuie în ea, folosite de Xx, şi nu prin alte mijloace.

Faptul că învinuita Xx l-a lovit pe partea vătămată Xx utilizând acea scândură este recunoscut şi de aceasta în declaraţiile ei, şi rezultă din ansamblul probatoriului aflat la acest moment la dosar.

În ce priveşte acuzaţiile aduse de partea vătămată, că şi Xx, Xx şi Xx l-au lovit, instanţa de recurs face două precizări: Pe de o parte, aşa cum arată şi prima instanţă, unii dintre martorii audiaţi confirmă aceste acuzaţii ( a se vedea filele 34-39), în timp ce restul martorilor arată că cei trei au intervenit doar pentru a aplana conflictul fără să lovească. Pe de altă parte, chiar şi în versiunea primilor, ei au intervenit doar ulterior, când deja Xx aplicase lovituri cu scândura, şi fără să utilizeze această armă. Ori, aşa cum am arătat, din certificatul medico –legal rezultă că anume loviturile şi înţepăturile cu scândura au cauzat leziunile atât de grave ale părţii vătămate.

Referitor la gradul de pericol social al faptei, Parchetul greşeşte atunci când susţine că instanţa  nu era competentă să pronunţe soluţia aleasă. Este adevărat că, în tăcerea legii procesual penale române, după reprimirea dosarului pentru redeschiderea urmăririi penale Parchetul poate să nu se conformeze aprecierii instanţei. Adaugă, totuşi, că un asemenea mod de a proceda, permis de legea română şi întâlnit în practica internă, este considerat „foarte uimitor” de Curtea Europeană  Drepturilor Omului în hotărârea Barbu Anghelescu împotriva României.

Pe de altă parte însă, instanţa sesizată cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei procurorului este suverană să verifice rezoluţia sau ordonanţa atacată sub toate aspectele, în limitele arătate de art. 278 ind. 1 alin. 7 Cod procedură penală, şi să  o aleagă pe oricare dintre soluţiile prevăzute de alin. 8, dacă o consideră cea mai întemeiată. Ca atare, nu este împiedicată să dea propria apreciere gradului de pericol social al faptei, şi să dispună trimiterea cauzei procurorului, în vederea redeschiderii urmăririi penale.

Aprecierea primei instanţe, că fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, şi că se impune tragerea la răspundere penală a învinuitei, este corectă, dar numai pentru violenţele exercitate de Xx. Lovirea cu o scândură în care erau înfipte cuie a unei persoane , inclusiv în zona toracelui şi în zona feţei, fie ea şi săvârşită sub imperiul unei tulburări provocate de fapta victimei, prezintă o gravitate ridicată prin urmările ei, şi chiar o anume ferocitate prin aspectul ei. În cazul în care învinuita va fi în final găsită vinovată de comiterea acestei fapte, problema care se pune nu este cu privire la împrejurarea, dacă fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, ci doar  cu privire la individualizarea pedepsei.

În ce priveşte intervenţia celorlalte persoane acuzate de partea vătămată, aceasta, fiind făcută mai degrabă pentru aplanarea conflictului, spre finalul acestuia, şi nefiind de natură să cauzeze gravele leziuni prezentate de partea vătămată, nu impune tragerea la răspundere penală. Soluţia de netrimitere în judecată este întemeiată, şi prima instanţă a greşit atunci când a desfiinţat în întregime ordonanţa atacată.

De asemenea,  este greşită dispoziţia primei instanţe dată procurorului de a pronunţa o soluţie cu privire la numita Xx. Sus-numita nu a făcut obiectul ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală. Ca urmare, potrivit Deciziei nr. LVII din 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea dispoziţiilor art. 278 ind. 1 din Codul de procedură penală, fapta comisă de ea nu face obiectul plângerii împotriva acestei ordonanţe.

Din actele dosarului rezultă că este întemeiată susţinerea din recursul Parchetului, în sensul că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de încăierare. Tragerea la răspundere penală a învinuitei se va face cu privire la infracţiunea de vătămare corporală prev. de art. 181 alin. 1 Cod penal.

În fine, este întemeiat şi motivul de nelegalitate invocat în recursul procurorului. În cadrul art. 278 ind. 1 Cod pr. pen. prima instanţă nu era chemată să verifice decât ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, şi nu rezoluţia primului procuror. În acest sens este Decizia nr. I din 2009 pronunţată de Înalta Curte, tot într-un recurs în interesul legii.

Ca urmare, instanţa va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Mureş, în baza art.385 ind.15 pct.2 lit.d Cod procedură penală, va casa integral sentinţa atacată şi în rejudecare va admite doar în parte plângerea împotriva soluţiei procurorului, conform celor de mai sus.

Urmează ca dosarul să fie retrimis Parchetului pentru a proceda la redeschiderea urmăririi penale faţă de intimata Xx pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală împotriva petentului Xx. Instanţa de recurs îşi însuşeşte precizările făcute de prima instanţă cu privire la probele care urmează să fie administrate, probe utile pentru aflarea adevărului, cu excepţia celor indicate în final – ultima liniuţă de la pagina 5 din considerentele hotărârii şi de la litera b din dispozitivul sentinţei – care privesc doar faptele celorlalţi trei intimaţi şi care devin, în lumina considerentelor de mai sus, nerelevante.

Cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs vor rămâne în sarcina acestuia.

Domenii speta

Spete similare