Neplata premiului anual, al 13-lea salariu, aferent anului 2010. Neîncălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În privinţa premiului pentru anul 2010, dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 care consacrau acest drept au fost abrogate în mod expres prin art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a stabilit o altă modalitate de plată a sumelor aferente.

Prin această soluţie legislativă, reclamanţii nu au fost lipsiţi de un „bun” într-o modalitate incompatibilă cu exigenţele art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la anumite beneficii băneşti în calitate de salariat nu este un drept de sine stătător, consacrat ca atare de Convenţie, ci a fost asimilat, în jurisprudenţa curţii, în anumite condiţii, unui drept de proprietate.

Prin sentinţa nr. 595 din data de 07 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 15800/63/2013 s-a respins acţiunea formulată de Sindicatul Poliţiştilor Dolj pentru membrii de sindicat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Dolj.

Împotriva sentinţei nr. 595 din data de 07 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 15800/63/2013 au formulat recurs reclamanţii prin Sindicatul Poliţiştilor Dolj, considerând sentinţa nelegală.

Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Reclamanţii, funcţionari publici cu statut special în temeiul Legii nr. 360/2002 (Statutul Poliţistului), care îşi desfăşoară activitatea în cadrul I.P.J. Dolj, au solicitat obligarea pârâtului I.P.J. Dolj la calcularea, alocarea şi plata premiului anual, al 13-lea salariu aferent anului 2010, actualizat cu indicele de inflaţie la data plăţii efective către reclamanţi.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, critica recurenţilor reclamanţi privind vătămarea dreptului la apărare, susceptibilă de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 din Noul Cod de procedură civilă, întrucât aduce în discuţie nerespectarea dreptului la apărare prin neîncuviinţarea unei probe, ca principiu fundamental al procesului civil, nu poate fi primită.

Curtea a constatat că instanţa de fond a verificat utilitatea şi concludenţa probei, constând în efectuarea unei adrese către pârât şi a arătat în practicaua sentinţei motivele pentru care a respins proba solicitată, proba fiind inutilă în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

Este de principiu că admiterea sau respingerea probei este lăsată la aprecierea instanţei, care însă este obligată să motiveze măsura luată. În ceea ce priveşte competenţa recunoscută instanţei de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe, în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa, aceasta este un corolar firesc şi necesar al învestirii sale cu soluţionarea cauzei pe care este ţinută să o finalizeze prin hotărâre. Instanţa de fond era îndreptăţită să facă aprecierea utilităţii probei solicitate de reclamanţi potrivit propriei convingeri.

În raport de celelalte critici, în cauză se impune analizarea soluţiei pronunţate de către instanţa de fond din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă, conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009 „(1) Pentru activitatea desfăşurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizaţiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea. (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporţional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfăşurat activitate. (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfăşurat activităţi profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârşit abateri pentru care au fost sancţionate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcţie pentru fapte imputabile lor. (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.”

Textul de lege menţionat a fost abrogat prin art. 39 lit. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, act normativ intrat în vigoare în data de 01.01.2011.

Conform prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Prevederile Legii nr. 285/2010 nu retroactivează, acestea neproducând nici un efect pentru perioada anterioară emiterii lor, în ceea ce priveşte acordarea premiului anual aferent anului 2010 legiuitorul operând numai o modificare în ceea ce priveşte plata efectivă a acestui premiu, plată ce are loc sub forma majorărilor salariale ce se acordă în acest an.

Mai mult, ţinând cont că drepturile salariale cuvenite personalului din Ministerul Afacerilor Interne pentru luna decembrie sunt stabilite şi plătite în luna ianuarie a anului următor, premiul anual nu poate fi determinat şi plătit decât începând cu aceeaşi lună ianuarie, în acelaşi sens fiind şi prevederile art. 25 alin. 4 din Legea - cadru nr. 330/2009, conform cărora plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit legii, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

Legiuitorul, în virtutea prerogativelor constituţionale, a stabilit că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă sub această formă, începând cu luna ianuarie a anului 2011, ci sub forma majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.

Faţă de dispoziţiile legale menţionate, obligarea angajatorului la plata distinctă a sumelor aferente acestui premiu după abrogarea expresă a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009 este lipsită de suport legislativ, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională, în cadrul controlului de constituţionalitate, a constatat că prevederile art. 8 din Legea nr. 285/2010 nu conţin elemente de retroactivitate şi nici nu încalcă dreptul de proprietate.

Reclamanţii au invocat în mod obiectiv neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 cu prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel încât sub acest aspect, constatările Curţii Constituţionale realizate prin Decizia nr. 115 din 09.02.2012 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 230/05.04.2012, capătă caracter obligatoriu pentru instanţă.

Însă, în jurisprudenţa Curţii Europene o problemă de retroactivitate a legii este ataşată, de regulă, unei plângeri ţinând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie (ex. Cauza Maggio ş.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în cererile vizând obligarea pârâtului la plata drepturilor băneşti reprezentând premiul anual aferent anului 2010, nu este îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestei cereri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului.

Pe de altă parte, neretroactivitatea art. 8 din Legea nr. 285/2010 în raport cu art. 25 din Legea nr. 330/2009 a fost deja constatată prin decizia Curţii Constituţionale, instanţa constituţională fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin sentinţa atacată, prima instanţă a reţinut, în acord cu decizia Curţii Constituţionale, că dreptul solicitat nu le-a fost negat reclamanţilor prin noua reglementare (art. 8), ci Statul, în calitate de debitor al acestei obligaţii, a modificat modalitatea de executare a acestei obligaţii.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că legiuitorul a stabilit în mod expres că în anul 2011 nu se mai acordă premiul anual cuvenit pentru munca prestată în anul 2010, ca o prestaţie distinctă, însă sumele aferente vor fi avute în vedere atunci când vor fi stabilite majorările salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar. Cu alte cuvinte, suma reprezentând premiul anual a fost acordată personalului bugetar, însă sub altă formă, fiind înglobată în cadrul majorărilor salariale prevăzute de Legea nr. 285/2010. 

Ca atare, nu se poate susţine că prevederile Legii anterior menţionate ar încălca dreptul de proprietate al reclamanţilor, întrucât respectivele dispoziţii nu aduc atingere drepturilor salariale câştigate, nu produc nici un efect pentru perioada anterioară intrării în vigoare a actului normativ, legiuitorul operând o modificare numai în ceea ce priveşte modalitatea de plată a premiului anual aferent anului 2010 (sumele cuvenite fiind avute în vedere la calcularea majorărilor salariale acordate în anul 2011), cuantumul acestuia rămânând neschimbat.

Aşadar, în ipoteza în care angajatorul ar fi obligat la o altă plată, distinctă, a sumelor reprezentând premiul anual pentru munca prestată în anul 2010, s-ar ajunge la situaţia achitării respectivelor sume de două ori, dat fiind că drepturile cuvenite au fost incluse în cadrul majorărilor salariale ce au fost acordate în anul 2011 personalului bugetar.

În acest sens, prin Decizia nr. 21/18.11.2013, prin care a fost soluţionat recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 37 din 16.01.2014, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „... în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară  a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.”

Potrivit art. 517 alin. 4 din Noul Cod de procedură civilă, „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

Potrivit jurisprudenţei sale constante, Curtea Constituţională a reţinut că „sporurile, premiile şi alte stimulente, acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. Diferenţierea indemnizaţiilor şi a salariilor de bază pentru demnitari şi alţi salariaţi din sectorul bugetar este opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. (ex. deciziile nr. 108/2006, nr. 693/2006, nr. 728/2006, nr. 207/2009, nr. 337/2009, nr. 487/2009, nr. 876/2009, nr. 243/2010, nr. 1250/2010, nr. 1280/2010, nr. 1601/2010, nr. 1615/2011).

În acord cu instanţa de fond, cu privire la încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului invocată de reclamanţi, Curtea a apreciat că, prin această soluţie legislativă, reclamanţii nu au fost lipsiţi de un „bun” într-o modalitate incompatibilă cu exigenţele art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la anumite beneficii băneşti în calitate de salariat nu este un drept de sine stătător, consacrat ca atare de Convenţie, ci a fost asimilat, în jurisprudenţa curţii, în anumite condiţii, unui drept de proprietate.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a realizat o distincţie esenţială între dreptul de a primi, în viitor, un salariu câştigat pentru o muncă prestată şi dreptul de a primi, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum (Lelas vs. Croaţia, cererea nr. 55555/08, hotărâre din 20 mai 2010, §. 58; Vilho Eskelinen ş.a. vs. Finlanda, cererea nr. 63235/00, hotărâre din 19 aprilie 2007, §. 94).

În materia drepturilor salariale, statele se bucură de o largă marjă de apreciere în a determina oportunitatea şi intensitatea măsurilor adoptate, iar instanţa de contencios european a declarat în mod constant că respectă modalitatea în care statele membre concep imperativele utilităţii publice, cu excepţia cazului în care raţionamentul acestora se dovedeşte în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil (Felicia Mihăieş şi Gavril Senteş vs. România, cererile nr. 44232/11 şi nr. 44605/11, §.19).

Statul este cel în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, putând dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor asemenea beneficii prin modificări legislative  corespunzătoare, însă atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate au fost respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora (Kechko vs. Ucraina, cererea nr. 63134/00, hotărâre din 8 noiembrie 2005, §23).

Or, în privinţa premiului pentru anul 2010, dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 care consacrau acest drept au fost abrogate în mod expres prin art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a stabilit o altă modalitate de plată a sumelor aferente.

Curtea a constatat că verificarea convenţionalităţii textului art. 8 din Legea 285/2010 s-a realizat de către instanţa de fond în acord atât cu practica CEDO, cât şi cu considerentele Curţii Constituţionale din Decizia nr. 115/2012.

Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare