După cum rezultă din dispoziţiile art. 1522 Cod civil, debitorul poate fi pus în întârziere printr-o notificare scrisă, prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, notificare care i se comunică, de principiu prin executor judecătoresc

Decizie 392/A din 01.10.2015


Tribunalul a reţinut că actul juridic constând într-un contract de donaţie imobiliară autentificat sub nr. 2259 din 17.05.2011 de notar public M.G.M a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 (01.10.2011).

Ca atare, devin aplicabile prevederile art. 6 alin. 2 Cod civil potrivit cărora actele (…) încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii.

În acelaşi sens, trebuie reţinută interpretarea per a contrario a prevederilor art. 6 alin. 4 din acelaşi cod conform cărora prescripţiile şi decăderile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse în întregime dispoziţiilor legii care le-au instituit. Aşadar, prescripţia şi decăderea sunt reglementate de legea în vigoare la data debutului curgerii termenului de prescripţie ori de decădere.

Pârâta PMM a susţinut prin întâmpinare că ultimele discuţii cu mama sa ar fi avut loc în data de 2 sau 3 iulie 2012, când aceasta din urmă a alungat-o de acasă, sens în care a invocat decăderea reclamantei din dreptul de a mai cere revocarea donaţiei, raportat la dispoziţiile art. 833 alin. 1 Cod civil 1864.

În doctrina şi practica judiciară anterioare intrării în vigoare a Noului Cod Civil termenul de un an pentru introducerea acţiunii în revocarea donaţiei pentru ingratitudine era calificat ca fiind unul de decădere, dar prevederile art. 1024 alin. 1 Cod civil îl vizează ca un termen de prescripţie. Faţă de dispoziţiile art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 şi întrucât revocarea pentru ingratitudine este o cauză de încetare a contractului, trebuie apreciat că termenul de 1 an este unul de decădere.

Pârâta a invocat excepţia de decădere, care urmează a fi analizată ca atare de către instanţă.

Întrucât termenul de decădere a început să curgă după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Noului Cod civil, este guvernat de aceste prevederi legale.

Astfel, potrivit prevederilor art. 2548 alin. 3 Cod civil, când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie (or revocarea donaţiei pentru ingratitudine nu poate opera de drept şi ca atare presupune iniţiativă procesuală), termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată (…) ori de punere în întârziere, dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător.

Cererea de chemare în judecată a fost depusă de către reclamanta DM la oficiul poştal în data de 10.07.2013, aşadar aparent cu depăşirea termenului de un an statornicit de lege, dacă se au în vedere ca punct de reper susţinerile pârâtei relative la data ultimului incident dintre părţi-act de pretinsă ingratitudine săvârşit faţă de reclamantă (2-3 iulie 2012) .

În acest context trebuie însă subliniat că pârâta nu a făcut cu certitudine dovada că termenul de decădere a început să curgă în data de 2 – 3 iulie 2012, ca moment ad quo de la care poate fi calculat acesta. Chiar făcând abstracţie de faptul că mama s-a deplasat la locuinţa bunicului patern, unde s-a mutat pârâta după plecarea de acasă, ca atare contacte între cele două au mai existat, însăşi data de 2-3 iulie nu a fost probată, în condiţiile în care în cauză s-ar pune problema depăşirii termenului de un an cu şapte-opt zile.

Astfel, formal exactitatea acestei date a fost contestată de reclamantă. Martora A.T. a declarat că din luna iulie 2012 pârâta s-a dus la bunici, mutarea pârâtei în aceeaşi lună fiind relevată şi prin depoziţia martorei AI. Martora TA a arătat că pârâta a plecat de acasă la începutul lunii iulie, iar problemele în familie au apărut în luna august. Martora DS s-a referit la o zi de “început de iulie”. Conţinutul mesajului depus la fila 120 faţă şi verso din dosarul primei instanţe nu atestă neapărat producerea în data de 3 iulie a incidentului dintre părţi.

În contextul caracterului vag al declaraţiilor martorilor, al percepţiei variabile individual a perioadei de început al unei luni, se apreciază că nu se poate considera că reclamanta este decăzută din dreptul de a cere revocarea donaţiei pentru ingratitudine, termenul de un an nefiind dovedit că s-a împlinit anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, fără a statua contrar celor evocate, nu este de omis că în conformitate cu dispoziţiile art. 2540 Cod civil (la care fac trimitere şi prevederile art. 2548 alin. 3 Cod civil), prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia, numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Această punere în întârziere întrerupe prescripţia potrivit prevederilor art. 2537 pct. 4 Cod civil „prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere”.

După cum rezultă din dispoziţiile art. 1522 Cod civil, debitorul poate fi pus în întârziere printr-o notificare scrisă, prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, notificare care i se comunică, de principiu prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.

Or se observă că la fila 12 din dosarul primei instanţe reclamanta a depus notificarea nr. 15/N/26.04.2013 comunicată pârâtei prin executor judecătoresc, prin care a pus-o în întârziere şi la care pârâta a răspuns în data de 03.05.2013. Comunicarea notificării a fost urmată de introducerea cererii de chemare în judecată în mai puţin de 6 luni.

Întrucât prima instanţă a soluţionat cauza pe excepţie, rezultă că nu a intrat în judecata fondului, astfel încât hotărârea pronunţată a fost anulată fondul pricinii urmând a fi evocat de către instanţa de control judiciar întrucât nu s-a solicitat nici prin cererea de apel şi nici prin întâmpinare, trimiterea cauzei spre rejudecare conform prevederilor art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă. Sub acest aspect Tribunalul a apreciat că nu este posibilă o soluţie de schimbare în mod direct a hotărârii primei instanţe, aceasta a soluţionat cauza pe excepţie, dar totodată a argumentat-o şi pe fond, considerentele sentinţei fiind vădit contradictorii şi practic excluzându-se reciproc.

De altfel, o contradicţie între considerente şi dispozitiv a fost invocată şi de către reprezentantul apelantei în şedinţa publică din data de 21.05.2015.

Revocarea donaţiei pentru ingratitudine reprezintă, în accepţiunea legiuitorului, sancţiunea civilă ce intervine pentru încălcarea obligaţiei morale de recunoştinţă ce incumbă donatarului.

Analiza gravităţii injuriilor la care se referă dispoziţiile art. 831 pct. 2 Cod civil 1865 trebuie realizată în concret, ţinând seama de o multitudine de factori şi cu observarea caracterului irevocabil al liberalităţii. Cu alte cuvinte, este necesar a se stabili că promovarea unei cererii de revocare a fost în mod real determinată de conduita lipsită de respect şi recunoştinţă a donatarului, fiind complet străină de o „răzgândire” a donatorului, care este incompatibilă cu principiul irevocabilităţii donaţiei.

Aşadar gravitatea concretă a injuriilor (ori a delictului) presupune evaluarea unor factori precum profilul moral general al părţilor, nivelul de limbaj adoptat, relaţiile anterioare, contextul proferării injuriilor, caracterul lor serios şi aptitudinea concretă de a leza onoarea, demnitatea sau reputaţia dispunătorului cu titlu gratuit.

Contractul de donaţie generează o obligaţie de recunoştinţă, dar nu impune menţinerea unei relaţii cordiale cu dispunătorul, al cărui comportament trebuie evaluat la rândul său atunci când se pune problema revocării donaţiei. Asttfel, dacă faptele sunt consecinţa atitudinii provocatoare a donatorului ori dacă o conduită necorespunzătoare a fost, dincolo de materialitatea faptelor, o consecinţă a presiunilor morale la care donatarul a fost supus de către gratificant, sancţiunea revocării nu poate opera.

Încheierea contractului de donaţie pur şi simplu, neafectat de modalitatea sarcinii, nu naşte obligaţii legale propriu – zise pentru beneficiarul liberalităţii; o dată exprimată în formă autentică prevăzută de lege, voinţa liberală este principial irevocabilă.

Donatarul în acest context (al donaţiei simple) este ţinut de a fi recunoscător pentru liberalitatea acceptată, dar nu poate fi obligat la prestaţii pozitive precum: a locui împreună cu donatorul, a-şi alege anturajul ori partenerul din cuplu în funcţie de perspectivele acestuia, a face opţiuni şcolare ori de altă natură conform voinţei dispunătorului, sub sancţiunea revocării donaţiei pentru ingratitudine (nu pentru neexecutarea sarcinii).

Probaţiunea administrată a relevat în esenţă că disputa decisivă dintre părţi a fost determinată de refuzul pârâtei de a renunţa la relaţia pe care o avea cu numitul George, legătură cu care reclamanta nu mai era de acord. Diferenţa de opinie a părţilor asupra acestui subiect a degenerat, practic reclamanta oferind pârâtei alternativa plecării din familie ori a renunţării la respectiva relaţie.

Desigur că finalmente intenţia reclamantei putea fi interpretată într-un sens favorabil acesteia, ţinând seama de calitatea sa de mamă a pârâtei, dar intimata nu a perceput ca atare diferendul creat, care s-a acutizat, părţile nemaipăstrând legătura.

Prin răspunsul la întrebările 7, 11, 12, 13 din interogatoriu pârâta a susţinut că mama a dat-o afară din casă, motivul fiind acel băiat, mama nu a încercat concilierea, dar a venit acasă la bunicul patern (la care s-a mutat pârâta), a acuzat-o că a consumat droguri.

Depoziţia martorei AT relevă doar că pârâta nu mai dorea să se întoarcă acasă, martora nu a asistat la situaţii în care pârâta să fi adresat injurii reclamantei, plecarea pârâtei fiind determinată de discuţiile purtate cu mama sa, care i-a cerut să aleagă între a rămâne cu ea sau a-şi păstra prietenul de la acea dată, relaţie cu care reclamanta nu era de acord.

De asemenea, martora DS a relatat că a reţinut un mesaj pe care reclamanta i l-a trimis fiicei sale pe telefonul mobil în care afirma la adresa acesteia că „ai murit la naştere sau la operaţie”. Atitudinea relevată de martoră poate fi susţinută şi de fotocopia postării depuse la fila 123 din dosarul primei instanţe (mesaj expediat de sora pârâtei).

Depoziţia martorului ZB confirmă împrejurarea că intimata a trimis reclamantei (după ceartă) un mesaj de felicitare cu ocazia zilei de naştere, la care mama a răspuns printr-un mesaj cu un conţinut de reproş.

Din depoziţia martorei TA, audiată la instanţa de apel, rezultă că în contextul diferendului, ambele părţi şi-au aruncat vorbe urâte, în declaraţia martorei fiind relevat nivelul de limbaj adoptat cu acea ocazie. Este doar o presupunere a martorei că intimata şi-ar fi determinat prietenii să adreseze injurii apelantei. De asemenea, aspectele relevate în sensul că fiica ar mai fi spus alte cuvinte urâte la adresa mamei nu au fost plasate temporal (”în decursul anilor”), fără a exista certitudinea comiterii actelor de ingratitudine în sensul legii de către intimată. Expresia “nu ai decât să mori” trebuie interpretată în context, donatara practic afirmând că îi sunt indiferente cele primite de la donatară şi tot ce are aceasta, oricum va pleca.

Se reţine că exteriorizarea comportamentală a intimatei a fost poate determinant cauzată de diferenţa de opinie dintre mamă şi fiică în ce priveşte alegerile în viaţă ale acesteia din urmă, care însă exced controlului donatoarei, că părţile reciproc au adoptat un limbaj neadecvat relaţiei fireşti pe care ar fi trebuit să o păstreze, iar în considerarea acestor aspecte, pe fond acţiunea reclamantei urmează a fi respinsă