Indemnizaţie prilejuită de ieşirea din pensie. Neacordare. Discriminare

Legea nr. 285/2010: art. 13 alin. 1  ;

 Legea nr. 283/2012: art. 9 ;

O.U.G. nr. 84/2012 : art. 2;

O.U.G. nr. 103/2013: art. 10 alin. 1;

O.U.G. nr. 83/2014: art. 9 alin. 1.

Indemnizaţia acordată cu prilejul ieşirii la pensie a magistraţilor reprezintă un beneficiu acordat acestora în virtutea statutului special pe care îl au, fără a avea un temei constituţional, beneficiul menţionat fiind distinct de dreptul la pensie de serviciu.

Această indemnizaţie nu se identifică cu drepturile salariale cuvenite personalului aflat în funcţie, având o natură juridică diferită.

Măsura suspendării acordării acestui beneficiu nu afectează sub nicio formă dreptul la pensie de serviciu şi vizează toate categoriile pentru care legea prevedea un atare beneficiu, neexistând categorii de persoane care să primească indemnizaţia cu prilejul ieşirii la pensie.

Instanţa a constatat că pensionarii prin raportare la dreptul lor de a primi o indemnizaţie cu prilejul ieşirii la pensie se află intr-o situaţie obiectiv diferită de salariaţi, prin raportare la drepturile salariale cuvenite acestora, motiv pentru care legiuitorul a procedat în mod diferit în privinţa suspendării drepturilor băneşti menţionate.

Nu se poate reţine incidenţa raportului de analogie sau comparabilitate între cele două categorii arătate anterior, neexistând o situaţie discriminatorie între acestea şi, prin urmare, nicio încălcare a legislaţiei naţionale sau europene referitoare la discriminare.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 836 din 30 iunie 2015 pronunţată în dosarul nr. xxx, Tribunalul Mureş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta M.M., în contradictoriu cu acesta.

De asemenea, prima instanţă a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta  M.M. în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureș.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă în cauză, întrucât prin Decizia nr. 10/19.09.2011, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 1-4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi interpretate în sensul că reprezintă temeiul legal al existenţei unei obligaţii de despăgubire ce revine Ministerului Finanţelor Publice în cazul obligaţiilor de plată stabilite în sarcina instituţiilor publice, cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar.

Pe fond, prima instanţă a reţinut că reclamanta a îndeplinit până la data de 13.11.2013 funcţia de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş, iar începând cu data de 07.10.2013 în favoarea acesteia a fost stabilită o pensie de serviciu, însă, prin mai multe acte normative succesive s-a dispus neacordarea indemnizaţiilor prilejuite de ieşirea la pensie, respectiv prin art. 13 alin. 1  din Legea nr. 285/2010, art. 9 din Legea nr. 283/2012, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 10 alin. 1 din O.U.G. nr. 103/2013 şi art. 9 alin. 1 din O.U.G. nr. 83/2014.

În ceea ce priveşte situaţia discriminatorie invocată de reclamantă, Tribunalul a reţinut că  aceasta nu se află într-o situaţie comparabilă cu categoriile de beneficiari ai prevederilor O.U.G. nr. 74/2014, astfel că nu este discriminată în sensul O.G. nr. 137/2000.  Totodată, a făcut referire la  Decizia nr. 821/2008 a  Curţii Constituţionale.

Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat apel  reclamanta, solicitând schimbarea sentinţei atacate şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că prima instanţă a apreciat în mod greşit faptul că nu s-ar afla într-o situaţie discriminatorie, ignorând faptul că măsura cuprinsă în actele normative prin care s-a menţinut amânarea la plată a indemnizaţiei de ieşire la pensie este discriminatorie, în contextul în care această amânare este înlăturată pentru largi categorii de salariaţi plătiţi din fonduri publice.

Apelanta a arătat că în felul acesta s-au încălcat toate prevederile legale referitoare la interzicerea discriminării, legislaţia europeană având prioritate faţă de dreptul naţional.

În drept, apelanta a invocat dispoziţiile art. 16 din Constituţia României, art. 2 din OUG nr. 137/2000, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art.1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Intimaţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a apelului promovat de reclamantă şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii atacate, arătând că legea privind suspendarea plăţii drepturilor reprezentând indemnizaţiile la ieşirea la pensie nu încalcă prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, făcându-se referire la cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, precum şi la cauza Kechko împotriva Ucrainei.

În acest sens, s-a arătat că situaţia de criză economică este un element suficient pentru a determina astfel de măsuri, statul având o marjă de apreciere.

În plus, s-a arătat că şi Curtea Constituţională a statuat asupra constituţionalităţii acestor măsuri.

De asemenea, s-a subliniat faptul că natura indemnizaţiei acordate cu prilejul ieşirii la pensie nu are un temei constituţional, astfel că acţiunea reclamantei se impune a fi respinsă şi prin raportare la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Examinând apelul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, Curtea a constatat următoarele:

În fapt, reclamanta a îndeplinit funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg.-Mureş, iar în anul 2013  s-a pensionat, beneficiind de pensie de serviciu.

Cu toate că potrivit prevederilor art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, procurorii cu vechime continuă în magistratură de 20 de ani beneficiază, la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile, de o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii, indemnizaţia acordându-se  o singură dată în decursul carierei, reclamanta nu a beneficiat de aceste drepturi, întrucât, prin mai multe acte normative succesive, s-a dispus neacordarea indemnizaţiilor în discuţie.

Criticile apelantei vizează modul de soluţionare a cererii sale din perspectiva motivului de discriminare invocat.

Astfel, apelanta a arătat că deşi amânarea la plata  unor drepturi băneşti, începând cu anul 2012, a avut în vedere întregul personal bugetar, situaţia discriminatorie a apărut la sfârşitul anului 2014,  prin art. 9 alin. 1 din OUG nr. 83/2014, moment la care cea mai mare parte dintre salariaţi şi-au primit drepturile băneşti, cu excepţia celor aflaţi în situaţia reclamantei, pentru care măsurile de amânare au fost menţinute, fără a exista o justificare rezonabilă pentru această diferenţiere.

Susţinerile apelantei nu pot fi primite, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

În acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, atunci când se induc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Instanţa europeană a decis în mod constant că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă (hotărârile Fredin împotriva Suediei, Hoffman împotriva Austriei, Spadea şi Scalambrino împotriva Italiei).

Prin urmare, pentru a fi în prezenţa unei fapte de discriminare, trebuie să existe două situaţii comparabile, la care tratamentul aplicat să fi fost diferit. Subsecvent, tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat prin jurisprudenţa sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (Hotărârea Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit).

În analiza îndeplinirii condiţiilor menţionate anterior, Curtea a pornit de la natura juridică a drepturilor băneşti ce fac obiectul cererii reclamantei.

Astfel, indemnizaţia acordată cu prilejul ieşirii la pensie magistraţilor reprezintă un beneficiu acordat acestora în virtutea statutului special pe care îl au, fără a avea un temei constituţional, beneficiul menţionat fiind distinct de dreptul la pensie de serviciu.

Prin urmare, această indemnizaţie nu se identifică cu drepturile salariale cuvenite personalului aflat în funcţie, având o natură juridică diferită.

Măsura suspendării acordării acestui beneficiu nu afectează sub nicio formă dreptul la pensie de serviciu şi vizează toate categoriile pentru care legea prevedea un atare beneficiu, neexistând categorii de persoane care să primească indemnizaţia cu prilejul ieşirii la pensie.

Aşadar, sub aspectul particular analizat, Curtea a constatat că pensionarii prin raportare la dreptul lor de a primi o indemnizaţie cu prilejul ieşirii la pensie se află intr-o situaţie obiectiv diferită de salariaţi, prin raportare la drepturile salariale cuvenite acestora, motiv pentru care legiuitorul a procedat în mod diferit în privinţa suspendării drepturilor băneşti menţionate.

Sub acest aspect, instanţa va înlătura argumentele apelantei referitoare la încălcarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, menţionând, în acest context că, potrivit  hotărârii pronunţate de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în cauza Kechko contra Ucrainei, statul este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, putând dispune suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare, aşa cum s-a întâmplat în situaţia reclamantei.

Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa raportului de analogie sau comparabilitate intre cele două categorii arătate anterior, neexistând o situaţie discriminatorie între acestea şi, prin urmare, nicio încălcare a legislaţiei naţionale sau europene referitoare la discriminare. Din această perspectivă, Curtea a constatat că  prima instanţă a făcut o analiză corectă a  motivului de discriminare invocat.

În consecinţă, în baza art. 480 alin. 1 din C. pr. civ., Curtea a păstrat hotărârea atacată şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Domenii speta

Spete similare