Ordonanţa preşedinţială- stabilire legaturi personale cu minorul

Prin sentinţa civila 5347 din 10.04.2014, instanţa a admis actiunea formulata pe cale de ordonanţă preşedinţială , a dispus ca reclamanta  să aibă dreptul la legături personale cu minorul, pentru două săptămani, , prin luarea de la domiciliul actual.

Pentru a pronunţa această sentinţa, instanţa a reţinut că prin sent.civ.nr. xx pronuntata de Judecătoria Iasi, s-a dispus desfacerea casatoriei părtilor din culpa exclusivă a pârâtului, s-a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti să fie exercitată în comun, de către ambii părinţi, s-a stabilit locuinţa minorului GC la tată, reclamanta a fost obligată la pensie de întreţinere în favoarea minorului. În considerenţele sentinţei s-a reţinut culpa pârâtului în destrămarea căsătoriei prin actele de violentă fizică asupra reclamantei, acte care au determinat fuga acesteia de la locuinţa comună împreună cu minorul, initial la o rudă din Romania si ulterior in Italia, la muncă.  În ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti şi stabilirea domiciliului minorului, instanţa  a ţinut cont de afecţiunea  copilului pentru fiecare din părinţi, de locuinţa statornică a minorului, dar şi de concluziile referatului de anchetă psihologică efectuat în cauză de DGASPC Iaşi ,aspecte care au vizat interesul superior al minorului. Părţile nu au solicitat in dosarul de divort un program de vizitare sau de legături personale, motiv pentru care reclamanta a sesizat instanţa cu prezentul dosar solicitând să i se acorde dreptul la legături personale cu minorul pe perioada de două săptămâni în vacanta de Paste, prin luarea de la domiciliul tatălui la domiciliul nasei de cununie a părţilor.

Analizând admisibilitatea cererii de ordonanţă preşedinţială, instanţa a  constatat că sunt îndeplinite cumulativ cele patru cerinţe legale, respectiv aparenţa dreptului, caracterul provizoriu al măsurilor, existenţa unui caz grabnic şi neprejudecarea fondului.

Aparenta de drept afirmată de reclamantă în urma unei sumare analize a situaţiei de fapt s-a confirmat prin probele administrate în cauză . Astfel, s-a creat convingerea instantei ca este posibil ca paratul sa se opuna la dreptul  reclamantei de a avea legaturi personale cu minorul, iar modalitatea de exercitare a acestora propusa de parat ar putea avea consecinte negative atat  asupra interesului minorului cat si asupra integritatii fizice a reclamantei.

Din declaratia martorei IM, şi din sentinţa de divort, instanta a  retinut  că relatia de căsătorie dintre cele două părţi s-a destrămat datorită actelor de violenţă fizică ale părătului faţă de soţia sa. Reşedinţa reclamantei in Italia precum şi ataşamentul minorului faţă de tatăl său şi locuinţa statornică a acestuia au determinat instanţa de divorţ să stabilească domiciliul minorului la tatăl său, fără ca acest aspect să poată aduce atingere dreptului mamei de vizitare a minorului şi de a păstra legăturile personale cu acesta.

S-a stabilit că în ceea ce priveste dreptul parintelui de a avea legaturi personale cu minorul, art. 401 C.civ, contine o dispozitie de principiu, potrivit careia părintele separat de copilul său are dreptul de a avea legături personale cu acesta. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Din corelarea acestor dispoziţii legale, se deduce că nu numai părintele este îndreptăţit la a avea legături personale cu copilul său ci şi copilului îi este recunoscut dreptul de a menţine legături cu ambii părinţi, atâta timp cât aceste legături nu sunt contrare interesului său.

Instanţa a apreciat că este atât dreptul copilului cât şi al reclamantei de a avea o viaţă de familie, deziderat ce se poate realiza numai prin menţinerea legăturilor personale în mod efectiv, însă acest drept trebuie să se exercite între anumite limite, fără a perturba copilul.

De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, recunoscând dreptul de vizitare al părintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul şi obligaţia pozitivă a statelor de a lua măsuri pentru exercitarea efectivă a acestui drept (cauza Keegan c. Irlandei, hotărârea din 26 mai 1994), a statuat totuşi că autorităţile trebuie să ţină seama de interesele, de drepturile şi libertăţile minorilor, în special de interesul superior al copilului, iar in ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate între ele (cauza Ignaccolo-Zenide c. României, hotărârea din 11.01.2000). Obligaţia autorităţilor nu este absolută, chiar dacă este vorba despre relaţii de familie având la bază filiaţia naturală. Natura şi întinderea acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze în parte (cauza Pini,  Bertani, Manera şi Atripaldi c. României ).

Aşadar, în aprecierea cererii reclamantei, instanţa a avut în vedere în primul rând interesul superior al minorului , prin raportare la vârsta şi starea emoţională a acestuia, precum şi la situaţia conflictuala dintre cei doi soti.

Instanţa a mai reţinut că  minorul prezintă simptome de alienare parinteasca fata de mama sa (este dezamagit de mama, figura materna pare sa se contureze in bunica sa , disconfort psihic provocat de absenta mamei, )  şi aceste efecte trebuie contracarate printr-o buna colaborare intre parinti si printr-un program adecvat de exercitare a legaturilor parentale. In ceea ce priveste parintii, s-a constatat că  cei doi fosti soti nu pot separa conflictul lor de minor si involuntar agraveaza sentimentul de alienare (declaratiile martorilor audiati in cauza au fost ambele in mod clar partinitoare incercand sa induca instantei ideea ca celalalt parinte are un comportament inadecvat, impropriu pentru un parinte, punand in pericol minorul, cu toate ca analiza psihologica sustine contrariul). S-a apreciat ca nu se poate admite un program de vizitare al minorului la domiciliul acestuia, în varianta propusă de părăt , urmand ca in aceasta maniera minorul sa fie prezent la conflictele dintre cei doi fosti parteneri de viata, adancind afectarea emotionala a copilului. De altfel, din raportul de ancheta sociala a rezultat ca in prezent imobilul unde locuieste minorul are doar doua camere, numarul persoanelor rezidente fiind de 4, iar vizita la domiciliu ar presupune un contact permanent intre  o victima si un agresor, astfel cum rezulta din sentinta de divort, ipoteza exclusa de completul de judecată.

Nu s-a reţinut  apararea paratului in ceea ce priveste refuzul ca minorul sa locuiasca la familia I. Raportul de ancheta sociala a relevat existenta unui numar suficient de incaperi, iar raportul de analiza psihologica nu a indicat in nici un caz ca minorul ar fi fost supus vreunui abuz sau ar fi fost afectat psihic pe perioada de o saptamana in cursul anului 2012 cat a locuit acolo. Si cu privire la aceste aspecte instanta a cenzurat declaratia martorei GA, fiind contrazisa de analiza unui specialist psiholog.

Caracterul provizoriu al masurilor  solicitate a fost evidentiat de reclamanta prin cererea ca instanta sa admita programul de vizitare al minorului pentru doua saptamani, indeplinind de asemenea si condiţia reversibilităţii masurilor luate..

Urgenţa cauzei s-a confirmat, dat fiind perioada scurta de concediu a reclamantei  si efectele negative pe care respingerea solicitarii le-ar produce asupra minorului, respectiv agravarea alienarii fata de mama sa. Doctrina in materie stabileste caracterul urgent al cauzei prin raportare la scopul luarii acestor masuri, si anume, prevenirea unei pagube iminente si care nu s-ar putea repara. În speţa de faţă paguba iminenta  care nu s-ar putea repara o reprezinta in ansamblu interesul superior al minorului şi in concret dreptul acestuia de a menţine legatura cu mama sa.

Neprejudecarea asupra fondului a fost dovedita prin introducerea unei actiuni pe cale principala privind stabilirea domiciliului minorului si a modului de exercitare a legaturilor personale precum şi prin calea de ataca a apelului exercitată în acţiunea de divorţ, fiind însa în strânsa legatura si cu caracterul temporar al măsurilor, în acţiunea de fată solicitându-se stabilirea unui program de vizitare temporar, pntru doua saptămâni, pe perioada sarbatorilor pascale.

Apreciind astfel ca fiind indeplinite conditile unei astfel de cereri pe calea ordonantei presedintiale, instanta a admis-o  in modalitatea solicitata de reclamanta.

S-a subliniat in final,  necesitatea înţelegerii şi cooperării ambilor părinţi, ca factor esenţial pentru evoluţia şi dezvoltarea minorului, la o vârstă caracterizată de instabilitate afectivă şi emoţională, imaturitate psihică şi lipsa experienţei de viaţă, in scopul unic al protejarii minorului.

Domenii speta

Spete similare