Pretenţii.Cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată.Situaţia cheltuielilor de judecată efectuate în noul dosar

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Orşova la data de X, sub numărul X, reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâtul O.I., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acestuia din urmă la plata către petentă a sumei de 500 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată datorate ca urmare a desfăşurării cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr. X al Curţii de Apel C., Secţia I Civilă (onorariul plătit avocatului ales), precum şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea prezentului proces.

În motivarea în fapt a cererii, petenta a învederat că prin sentinţa pronunţată de Judecătoria Orşova în dosarul nr. X, instanţa a respins cererea de chemare în judecată introdusă de numitul O.I. şi l-a obligat pe acesta la plata către pârâta din cauza cu pricina, S.I., a sumei de 1.300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Ulterior, Tribunalul M. a respins apelul declarat de către O.I., pe care l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 lei.

Acesta a formulat recurs, motiv pentru care petenta a încheiat contractul de asistenţă juridică nr. X/X cu Cabinetul Individual Avocat M.C., plătind în acest sens un onorariu avocaţial în valoare de 500 lei, conform chitanţei nr. X/X.

În continuare, petenta a mai susţinut că, deşi a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată atât prin întâmpinare, cât şi prin concluziile scrise, iar Curtea de Apel C. a respins ca inadmisibil recursul introdus de către numitul O., aceasta nu s-a pronunţat şi asupra capătului accesoriu de cerere.

A mai arătat reclamanta că, la data de 16.02.2015, l-a notificat pe pârât prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire în vederea stingerii obligaţiilor, însă cel din urmă, fără nicio explicaţie, nu a înţeles să plătească şi cheltuielile aferente recursului.

În drept, petenta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 451 şi urm. C.proc.civ., precum şi pe cele ale art. 194 şi urm. C.proc.civ.

Cererea a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 40 lei, conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum reiese din chitanţa X (f. 4).

În dovedirea acţiunii, reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a probei cu interogatoriul pârâtului (f. 3), depunând la dosar, în copii certificate pentru conformitate cu originalul: decizia nr. X, pronunţată de Curtea de Apel C. - Secţia I Civilă, în dosarul nr. X (f. 5-6); împuternicire avocaţială (f. 7); chitanţă nr. X/X (f. 8); notificare nr. X/X (f. 9).

B. Apărările formulate

Pârâtul nu a formulat întâmpinare, însă la termenul de judecată din 19.05.2015 s-a prezentat în instanţă, arătând că a plătit toate sumele solicitate.

C. Probe şi alte chestiuni relevante

La termenul de judecată din 19.05.2015, pârâtul a solicitat proba cu înscrisuri, depunând, în xerocopii: chitanţa de depunere numerar nr. X/X (f. 18); chitanţa de depunere numerar nr. X/X -f. 19); extras din hotărârile pronunţate în dosarul nr. X (f. 20-22).

Sub aspect probator, la acelaşi termen, instanţa a încuviinţat pentru reclamantă proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul pârâtului, iar pentru pârât proba cu înscrisuri, procedând la administrarea orală a interogatoriului.

Petenta a fost reprezentată convenţional prin avocat M.C., conform împuternicirii avocaţiale aflate, în original, la fila 10, care a depus la termenul din 19.05.2015 chitanţa nr. X/X privind onorariul avocaţial, în original (f. 23).

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa va respinge ca rămasă fără obiect cererea principală, pentru motivele prezentate în rândurile subsecvente:

A. Cererea principală

Potrivit art. 453 alin. (1) C.proc.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească cheltuieli de judecată, această soluţie având la bază răspunderea civilă delictuală a primei părţi.

Astfel, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai uşoară culpă (art. 1357 C.civ.).

În speţă, petenta solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 500 lei, reprezentând cheltuielile de judecată efectuate de către aceasta în dosarul nr. X, în faza recursului.

Având în vedere că pârâtul a achitat în cursul litigiului de faţă debitul datorat, astfel cum reiese din chitanţa de depunere numerar nr. X/X (f. 18), instanţa va respinge ca rămasă fără obiect cererea principală de chemare în judecată.

B. Cheltuielile de judecată efectuate în prezentul dosar

În ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, chiar dacă art. 453 C.proc.civ. dă dreptul părţii ce a avut câştig de cauză să solicite obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată suportate (aceasta fiind îndrituită să le pretindă în cadrul respectivului dosar sau pe cale separată), partea care a căzut în pretenţii nu poate fi obligată, de regulă, şi la plata cheltuielilor solicitate cu acelaşi titlu şi efectuate cu ocazia introducerii, pe cale separată, a cererii de chemare în judecată având ca obiect sumele avansate iniţial.

Astfel, cheltuielile suportate cu această din urmă cerere nu se mai datorează culpei părţii ce a pierdut procesul, fiind, din contră, expresia libertăţii de alegere a căii de recuperare a cheltuielilor de judecată iniţiale. Or, dacă legea conferă părţii care a avut câştig de cauză dreptul de alegere a modalităţii de a solicita cheltuielile avansate, nu înseamnă că instituie şi obligaţia părţii adverse de a suporta cheltuieli de judecată pe care nu le-a determinat, prin atitudinea sa culpabilă (a se vedea, în acelaşi sens, şi sentinţa civilă nr. 6898/21.05.2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti).

Deşi reclamanta a solicitat în procesul primar, în faza de recurs, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, iar Curtea de Apel C. a omis să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere, pârâtul nu ar putea fi ţinut, în principiu, nici în această ipoteză la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de cel de-al doilea dosar, câtă vreme omisiunea este imputabilă în mod exclusiv instanţei de judecată. Această opinie este împărtăşită şi de către legiuitor, care, acordând petentului posibilitatea de a cere completarea hotărârii (art. 444 C.proc.civ.), statuează că, dacă cererea de completare ar fi admisă, cheltuielile făcute de parte în cea din urmă cerere ar fi suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii (art. 447 C.proc.civ.), iar nu de către partea adversă.

Cu toate acestea, având în vedere că petenta a comunicat pârâtului o notificare ulterior pronunţării instanţei de recurs, dar anterior înregistrării prezentului dosar, iar acesta din urmă a recunoscut pretenţiile reclamantei, achitând suma solicitată pe parcursul litigiului de faţă, instanţa apreciază că devin aplicabile dispoziţiile art. 454 C.proc.civ., conform cărora „pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere”.

Aşadar, pentru ca pârâtul să poată fi scutit de la plata cheltuielilor, nu este suficient ca acesta să recunoască pretenţiile cel târziu la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, ci mai trebuie să nu fi fost pus în întârziere de drept ori la cererea creditorului.

Cum, în speţă, nu este incident niciun caz în care debitorul să fie de drept în întârziere, se impune a se cerceta dacă, prin notificarea primită, pârâtul a fost pus în întârziere în mod valabil.

Astfel, „debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată. Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării. Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări” [art. 1522 alin. (1) - (2) C.civ.].

Cu alte cuvinte, pentru ca debitorul să fie pus în întârziere de către creditor, trebuie îndeplinite două condiţii: [1] să existe o notificare scrisă, realizată într-un mod care să permită probarea comunicării, şi [2] creditorul să-i acorde debitorului un termen rezonabil de executare a obligaţiei, calculat în funcţie de „natura obligaţiei” şi de „împrejurări”. În ipoteza în care acest termen nu a fost acordat, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării [art. 1522 alin. (3) teza a II-a C.civ.]. Cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului în situaţia în care obligaţia este executată în acest termen [art. 1522 alin. (5) C.civ., aplicabil, pentru identitate de raţiune, şi în cazul reglementat de art. 1522 alin. (3) teza a II-a C.civ.].

Dacă petenta a făcut dovada primei cerinţe, în contextul în care pârâtul a recunoscut primirea notificării scrise, nu acelaşi lucru se întâmplă în privinţa condiţiei de a fi acordat un termen rezonabil.

În acest sens, instanţa observă că pârâtul este pensionar (după cum rezultă din vârsta sa, 67 ani, şi din susţinerile făcute în faţa instanţei la singurul termen de judecată), iar prin notificarea din 16.02.2015 i s-a cerut să achite suma de 2.400 lei în termen de 10 zile de la primirea acesteia.

Or, luând în considerare faptul că, potrivit celor mai recente statistici, pensia medie lunară pentru limită de vârstă în România este de 960 lei, a pretinde pârâtului să plătească echivalentul a două pensii şi jumătate într-un interval de timp atât de scurt înseamnă a ignora împrejurările ce ţin de persoana pârâtului, ceea ce ar contraveni în mod flagrant scopului urmărit de către legiuitor prin instituirea normelor menţionate în rândurile precedente, respectiv protejarea debitorului împotriva exercitării abuzive a drepturilor de către creditor.

Pe cale de consecinţă, constatând că pârâtului nu i s-a acordat un termen rezonabil pentru a-şi executa obligaţiile, se vor aplica în mod corespunzător prevederile art. 1522 alin. (3) teza a II-a C.civ., acesta fiind îndrituit să plătească într-un termen rezonabil, calculat de la data comunicării notificării.

Cum, în cauză, pârâtul s-a achitat de toate obligaţiile la mai puţin de două luni din ziua în care s-a emis notificarea (16.02.2015, f. 9 - 09.04.2015, f. 18), instanţa conchide că acesta şi-a îndeplinit obligaţiile într-un termen rezonabil, înainte de primul termen de judecată, motiv pentru care va respinge ca neîntemeiată cererea accesorie.

Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea apelului ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare