Nulitatea absolută

Pe rol, examinarea cererii formulate de reclamanţii AE, AR, AT, AR, , AO, CD, …, toţi cu domiciliul ales în B, persoana împuternicită pentru primirea corespondenţei fiind MP şi MP în contradictoriu cu pârâta SC BANCA… SA cu sediul în B şi sediul procesual ales în B la reprezentantul convenţional IK R…, C. C, R. R C. I  având ca obiect acţiune în constatare.

La apelul nominal făcut în cauză nu se prezintă nimeni.

Procedura completă.

S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanţei că dezbaterea cauzei a avut loc la data de 08.04.2015 când partea prezentă a pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre şi când s-a amânat pronunţarea cauzei pentru data de 23.04.2015, iar apoi pentru azi 30.04.2015 când :

TRIBUNALUL

DELIBERÂND:

 Constată că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 02.04.2015, scutită de plata taxei de timbru reclamanţii AE, AR, AT, AR, , AO, CD, … au chemat în judecată pârâta SC BANCA ….. SA solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloanele M şi N din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana G, din actele adiţionale indicate ( acolo unde este cazul ) indicate în coloana H, respectiv a condiţiilor generale ( anexa 4 ), obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în lei, conversia sumei creditului din CHF făcându-se la data contractării fiecărui credit la cursul CHF-LEU indicat în Anexa 1 coloana K, cu cheltuieli de judecată.

În motivare se arată că valoarea cererii de chemare în judecată este indicată în Anexa 1, coloana L pentru fiecare reclamant, ea fiind scutită de plata taxei de timbru. Contractele au fost încheiate în perioada 2007-2008,  moment de la care consumatorul a dobândit un bagaj important de informaţii cu privire la propriile drepturi şi la modul în care se poate ptoteja în raporturile cu profesioniştii. La momentul contractării acesta avea încredere deplină în instituţiile de credit, pe fondul unui boom economic fiind găsite soluţii dintre cele mai ingenioase de prezentare a  creditelor.

Produsul „credit în CHF” era prezentat într-o manieră înşelătoare în aşa fel încât consumatorul să opteze pentru acest produs în detrimentul creditelor în lei şi euro. Produsele de acest fel au beneficiat de o campanie furibundă de promovare în perioada 2007-2008, făcând parte din strategia activă de vânzare a băncii, dar şi a altor instituţii financiare. Consumatorii au fost induşi în eroare în mod deliberat de campaniile publicitare derulate de majoritatea instituţiilor bancare, toţi jucătorii de pe piaţa bancară formând un cartel, o înţelegere profund ilicită prin care au urmărit să îşi împartă piaţa consumatorilor de credite.

Consumatorii care se adresau pârâtei erau direcţionaţi către acest produs prin prezentarea unor avantaje care ulterior s-au dovedit a fi, fără excepţie, înşelătoare. Deşi a fost conştientă de riscurile implicate ( costuri ascunse sau variabile, o pondere mai mare a ratei raportat la veniturile împrumutaţilor, creşterea cursului ) aceasta nu a avertizat consumatorii, plasând întreg riscul valutar în sarcina acestora. Ca şi profesionist al afacerilor banca cunoştea că rata dobânzii aferente creditelor indexate în CHF era mai redusă în considerarea evoluţiei ulterioare a acestei monede. Climatul general era în sensul că cea mai bună alegere la momentul respectiv era contractarea unui credit în CHF, materialele publicitare nerespectând exigenţele impuse de art. 5 din Legea nr. 148/2000.

Impactul larg şi potenţial vătămător al politicilor de creditare au determinat statele europene să manifeste un interes deosebit pentru reglementarea şi monitorizarea comportamentului pe piaţă a instituţiilor de credit, fiind recunoscută în dreptul francez existenţa unei obligaţii de avertizare a consumatorului asupra pericolului implicat de riscul valutar în ipoteza împrumuturilor contractate în monedă străină. Asemenea obligaţii de informare pot fi deduse şi din Regulamentele BNR anterioare anului 2012, băncile ignorând însă riscul valutar la aprecierea riscului de rambursare.

Această obligaţie a fost reţinută expres de redactorii Anteproiectului de Cod european al contratelor în faza precontractuală. Faptul că un debitor nu cere o anumită informaţie nu eliberează creditorul de obligaţia lui de informare, aspect reţinut atât de Tribunalul Comercial Zagreb ( sentinţa pronunţată în data de 4.07.2013 ), cât şi în Concluziile prezentate de Avocatul General Niels Wahl în cauza CJUE C-26/13 Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt.

Riscul cel mai mare implicat de creditele în CHF era variaţia cursului valutar, aspect asupra căruia consumatorii nu au fost avertizaţi în nici un mod. Impresia de stabilitate pentru acest tip de credit era indusă prin diferenţa dobânzii practicate faţă de creditele în euro sau dolari. Punerea în piaţă a unor produse de creditare periculoase este în responsabilitatea exclusivă a instituţiei de credit.

Scopul reglementărilor în domeniu este acela de a asigura un climat de creditare sănătos, clauza valutară prejudiciind însă consumatorii români datorită faptului că indexarea sumei pe care o aveau de rambursat s-a făcut la rata de schimb leu-franc elveţian la un curs care a explodat. Riscurile de indexare nu au fost discutate cu clienţii, produsul fiind calificat drept „toxic” în legislaţia franceză întrucât împrumutatul beneficiază de o dobândă micşorată pe durata primilor ani de rambursare în contrapartida unui risc reportat asupra anuităţilor ulterioare.

Stabilitatea indusă a cursului leu-franc elveţian nu s-a materializat, existând o apreciere de peste 100 % a acestei monede faţă de cea naţională. Banca este întotdeauna la adăpost de suportarea riscului valutar, realizând profituri substanţiale, pe când împrumutatul suportă tot riscul devalorizării monedei. Pârâta avea obligaţia de avertizare asupra riscurilor potenţiale întrucât euro şi leul sunt puternic corelate ca urmare a protecţiei BNR oferite ratei de schimb valutar împotriva euro, în timp ce francul elveţian fluctuează în mod deliberat pe piaţa bancară internaţională.

Francul elveţian este o monedă puternică, însă foarte instabilă din cauza fluctuaţiilor de capital valutar pe timp de criză, constituind o monedă de refugiu pe timp de criză. El nu a fost şi nu este o monedă curentă de schimb, clienţii băncilor nevăzând nici măcar o singură bancnotă în materialitatea ei înainte de a „beneficia” de creditul în franci elveţieni. Din partea acestora nu exista un interes de a solicita un asemenea credit de vreme ce nu realizau venituri în această monedă, nu o utilizau şi nu ştiau aproape nimic despre ea.

La momentul oferirii împrumuturilor francul elveţian se afla la pragul minim istoric înregistrat, ceea ce înseamnă că urmează o creştere în valoare a acestei monede în comparaţie cu altele. Consumatorii tind să subestimeze riscul deprecierii monedei naţionale sau nu înţeleg riscul unei astfel de deprecieri asupra costurilor asociate rambursării datoriei şi asupra sumei totale datorate. La momentul încheierii contractului consumatorul se află într-o triplă inferioritate faţă de profesionist : tehnică, economică şi juridică. Această situaţie inegală a determinat legiuitorul să intervină prin limitarea libertăţii comerţului profesionistului.

În sarcina instituţiilor de credit au fost plasate obligaţii pozitive de informare, avertizare şi consiliere care sunt plasate anterior încheierii contractului de credit. Nerespectarea acestora reprezintă o încălcare a legii şi circumstanţiază săvârşirea unei fapte ilicite de natură să atragă nulitatea clauzelor referitoare la obligaţia de rambursare a creditului în CHF. Instituirea obligaţiei precontractuale de informare are drept scop asigurarea unui consimţământ valid, neviciat, evitând apariţia unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Ea facilitează consumatorilor posibilitatea de a reflecta cu atenţie înainte de încheierea unui contract şi asigură respectarea deplină a prevederilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Temeiul juridic general al acesteia rezidă în interpretarea extensivă a art. 970 alin. 1 V.c.civ., fiind reluat în concret de art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi art. 8 din Legea nr. 190/1999. Regulamentul BNR nr. 3/2007 impune băncii obligaţia informării fiecărui client în parte cu privire la posibilitatea majorării sumelor pe care le va datora în temeiul contractului de credit determinată de materializarea riscului valutar sau de creşterea costului creditului provenind din comisioane şi alte cheltuieli privind administrarea creditului.

În temeiul obligaţiei de avertizare consacrată în mod expres de art. 48 din Codul consumului consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauţie pe care trebuie să şi le ia anterior de a contracta un serviciu sau de a cumpăra un produs riscant. Scopul acestei protecţii vizează o mai bună informare a consumatorilor şi asigurarea respectării bunei-credinţe şi a legislaţiei speciale din materia protecţiei consumatorilor.

În sarcina profesionistului există o veritabilă obligaţie pozitivă de informare în corelaţie cu obligaţia negativă de a nu înşela. Consumatorii, oricât de bine ar fi informaţi, nu pot să tragă toate concluziile ce se impun din complexitatea tehnică a bunurilor şi serviciilor care constituie obiectul contractelor a căror încheiere este propusă sau din subtilitatea juridică ori economică a clauzelor care alcătuiesc cuprinsul convenţiilor ce le sunt impuse. Obligaţia de informare din partea pârâtei presupune aducerea la cunoştinţa lor a datelor şi informaţiilor necesare în scopul executării întocmai a contractului în aşa fel încât serviciul prestat să fie corespunzător şi potrivit aşteptărilor lor.

În sarcina băncii subzistă şi obligaţia de consiliere şi avertizare ce presupune atragerea atenţiei asupra riscurilor şi pericolelor unei operaţiuni determinate. Ea este cu atât mai conturată întrucât creditul în CHF intră în categoria produselor considerate speculative, impunând sfătuirea, orientarea şi îndrumarea potenţialului contractant în legătură cu oportunitatea încheierii unui anumit contract. Îndeplinirea ei întocmai presupune nu o simplă atenţionare a cumpărătorului asupra aspectelor de ordin tehnic al unui echipament sau altul, ci este necesară asigurarea că a fost achiziţionat de către consumator un bun corespunzător trebuinţelor sale concrete.

Consilierii de credite nu şi-au respectat această obligaţie, predictibilitatea cursului fiind explicabilă prin împrejurarea că la momentul contractării creditelor CHF se afla la un nivel minim istoric. Obligaţia de informare a fost respectată numai unilateral întrucât banca s-a interesat anterior încheierii contractului de situaţia lor patrimonială, fiind injust şi discriminatoriu ca ea să aibă numai un caracter unilateral. Nerespectarea acestei obligaţii consacrate prin norme legislative imperative atrage sancţiunea nulităţii absolute, sancţiunea fiind restituirea creditului în moneda acordării la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. 

Această împrejurare determină reţinerea faptului că produsul ce le-a fost oferit este unul defectuos, fiind protejaţi de lege împotriva riscului de a achiziţiona un serviciu care le aduce atingere drepturilor şi intereselor lor legitime. Produsul achiziţionat le aduce pierderi importante întrucât, deşi a fost prezentat ca unul foarte sigur, în prezent cursul a crescut de două ori. În aceste condiţii se impune înlocuirea produsului prin eliminarea riscului valutar din sarcina lor în temeiul art. 17 din Codul consumului şi art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992.

În situaţia în care banca şi-ar fi îndeplinit corespunzător obligaţiile, consumatorii nu ar fi încheiat aceste contracte, sens în care s-a pronunţat şi CJUE în cauza C –415/11 Mohamed Aziz vs. Caixa D ' Estalvis de Catalunya.

Fapta pârâtei descrisă anterior se circumscrie şi prevederilor Legii nr. 363/2007 ce reglementează practicile comerciale înşelătoare întrucât a promovat un serviciu bancar sigur din punctul de vedere al riscului valutar, aspect care s-a dovedit a fi neadevărat la scurt timp. Spre deosebire de consumatori banca a putut prevedea că evoluţia CHF ca fi în sensul valorizării acestei monede deoarece este un profesionist al riscului. Banca a folosit în interes propriu informaţii pe care le deţinea şi le putea folosi exclusiv şi a anticipat cu ajutorul acestora evoluţia viitoare a CHF.

Cunoaşterea de către consumatori a tuturor acestor aspecte şi a efectelor asupra cursului valutar era esenţială la momentul contractării creditelor, punerea pe piaţă a acestor produse caracterizate printr-un risc inadmisibil de mare de nerambursare reprezentând o practică incorectă. În mod evident reclamanţii nu ar fi contractat un credit care presupunea riscurile amintite, previzibile în condiţiile în care banca l-ar fi promovat într-o manieră adecvată şi transparentă.

Clauzele referitoare la obligaţia de rambursare a creditului acordat şi de suportare a riscului valutar intră sub incidenţa definiţie generale a clauzelor abuzive menţionate în art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, cât şi a alineatului 1 lit. b ) din anexa acesteia. Declararea ca abuzivă a unei clauze presupune întrunirea a trei condiţii : absenţa negocierii, existenţa unui dezechilibru semnificativ şi inserarea ei contrar bunei-credinţe.

Fiind contracte de adeziune, contractele încheiate între părţi nu au fost negociate, consumatorul neavând posibilitatea să influenţeze natura lor. Utilizarea acestora nu este o măsură ilicită în sine, ci constituie premisa pentru verificarea celorlalte condiţii ale clauzelor abuzive.

Între obligaţia băncii de a pune la dispoziţie suma împrumutată şi cea asumată de ei de rambursare ar trebui să existe o relaţie de echilibru, CJUE stabilind în cauza C –415/11 Mohamed Aziz vs. Caixa D ' Estalvis de Catalunya că un dezechilibru este creat contrar bunei-credinţe dacă vânzătorul acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale. Modul în care profesionistul a acţionat l-a pus în situaţia de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaşte riscurile acestuia.

Dezechilibrul semnificativ a fost indus prin raportarea sumei de restituit la o monedă care nu le era cunoscută la momentul încheierii contractelor de credit, nu era utilizată ca instrument de plată sau ca element de referinţă în contractele încheiate pe teritoriul României, a fost prezentată drept cea mai stabilă monedă, la adăpost de orice fluctuaţii, a fost prezentată de către bancă drept element care, la acelaşi rating, le permitea să se împrumute mai mult decât s-ar fi „calificat” în cazul în care moneda creditului ar fi fost leul, euro sau dolarul şi se găsea pe piaţa din România într-o cantitate insuficientă.

Punerea pe piaţă a produselor de creditare în CHF făcea evoluţia cursului valutar perfect previzibilă din perspectiva băncii şi în acelaşi timp imposibili de anticipat de către ei pe baza nivelului de cunoaştere şi de înţelegere. Dovada clară a dezechilibrului decurge din faptul că numai ei sunt obligaţi să suporte riscul valutar.

Dezechilibrul şi buna-credinţă sunt tratate împreună în aquisul comunitar, pârâta putându-se aştepta în mod rezonabil ca în cazul unei negocieri individuale, bazate pe informarea corectă a lor să accepte o clauză care să determine o dublare a costurilor creditului într-un termen scurt după contractarea creditelor. În executarea obligaţiei de administrare eficientă a riscului de credit, banca trebuia să nu comercializeze produsul respectiv sau să avertizeze consumatorii în mod adecvat asupra riscurilor şi să acorde acest tip de credit în mod selectiv, nu unei mase mari de consumatori.

În intervalul 2007-2014 cursul euro-leu a crescut cu 30 %, cursul USD-leu cu 40 %, iar cursul CHF-leu cu 100 %. Neexecutarea obligaţiilor ce reveneau băncii anterior încheierii contractului a făcut imposibilă înţelegerea la acel moment de către ei a riscurilor pe care un credit în CHF le prezenta pentru ei, element ce evidenţiază reaua-credinţă.

Modul în care a acţionat i-a pus în imposibilitatea de a cunoaşte riscurile pe care produsul contractat le presupunea pentru ei, consecinţa firească a calificării clauzelor ca fiind abuzive constând în lipsirea lor de efecte în raporturile cu ei. Întrucât raportarea la CHF a jucat rolul unei clauze asiguratorii împotriva riscurilor valutare, prin înlăturarea faţă de ei a acestei raportări la CHF, contractele urmează să producă efecte în continuare fără a mai conţine o asemenea clauză valutară. Soluţia „îngheţării” cursului la momentul contractării se justifică pe considerentul că acela este singurul curs pe care în putea percepe şi accepta conştient consumatorul.

În dovedire a fost solicitată proba cu înscrisuri.

Prin întâmpinarea depusă pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant susţinând că în cuprinsul cererii nu se indică numele celui care a semnat pentru SCA P... Cererea nu cuprinde denumirea pârâtei conform art. 196 C.pr.civ., denumirea sa corectă fiind Banca …. S.A.- Membră a G….

Indicarea numelui reclamanţilor şi a clauzelor ce se solicită a fi constatate nule prin trimiterea la coloane nu permite judecătorului să pronunţe o soluţie care să fie reflectată în cuprinsul dispozitivului şi care, ulterior, să fie pusă în executare.

Tribunalul Bihor nu este competent teritorial să soluţioneze cererea întrucât art. 107 C.pr.civ. stabileşte competenţa în favoarea instanţei de la sediul pârâtului. Dintre toţi reclamanţii numai d-na C D S locuieşte în Oradea, restul având domiciliile în ţară, astfel încât numai în privinţa acesteia competenţa aparţine Tribunalului Bihor. Competenţa alternativă stabilită cu titlu de excepţie nu poate fi extinsă peste ipoteza avută în vedere, protecţia intereselor colective ale consumatorilor fiind asigurată de Legea nr. 193/2000 care permite ANPC şi asociaţiilor de protecţie a consumatorilor să ceară instanţelor eliminarea clauzelor abuzive. În aceste condiţii nu se poate recunoaşte calitatea de titular al cererii unor grupuri constituite ad hoc din moment ce art. 12 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 prevede expres cine poate formula o asemenea cerere.

Chiar dacă reclamanţii s-ar fi calificat pentru formularea unei acţiuni colective, competenţa jurisdicţională revine instanţei în raza de competenţă a căreia se află sediul profesionistului în cauză, respectiv Tribunalul Bucureşti. Obiectul procesului nu este un drept sau o obligaţie comună, iar drepturile şi obligaţiile părţilor nu au o cauză comună pentru a atrage incidenţa prevederilor art. 59 C.pr.civ.

Reclamanţii se află în situaţii juridice distinct configurate, contracte diferite, unele de credit ipotecar, iar altele nu, soluţia ce urmează a fi pronunţată nu este una cu caracter general, ci urmează să producă efecte cu privire la fiecare caz în parte. În plus, fiecare reclamant trebuia să facă dovada că a participat personal la şedinţa de informare privind avantajele medierii, din certificatul de informare nr. 1/26.02.2014 eliberat de Biroul de mediator S R V rezultând că a participat SCA P.. reprezentată de d-nele avocat L H, I S şi d-l av. A R. În condiţiile în care aceştia au fost informaţi în mod direct cu privire la avantajele medierii, se impune admiterea excepţiei de prematuritate.

În cuprinsul cererii se face referire la incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a răspunderii civile delictuale, însă în mod formal reclamanţii nu şi-au indicat temeiul cererii de chemare în judecată. În măsura în care ar fi invocat primul act normativ acţiunea este inadmisibilă din moment ce alin. 2 lit. a ) din Legea nr. 193/2000 exclude în mod expres din categoria clauzelor abuzive cele care permit modificarea preţului contractului în cazul în care acesta este legat de fluctuaţiile unei rate de schimb. Aceasta nu poate fi controlată de nimeni, tipul de acţiune la care au recurs reclamanţii neîncadrându-se în sistemul de drept românesc reglementat de Codul de procedură civilă.

Evitarea riscului unei jurisprudenţe diferite a determinat legiuitorul să instituie competenţa teritorială exclusivă în favoarea instanţei judecătoreşti de la sediul profesionistului, cererea fiecărui reclamant-consumator avându-şi izvorul în raporturi juridice independente şi diferite. De altfel, prin Recomandarea Comisiei Europene din 11 iunie 2013 s-a instituit principiul potrivit căruia entităţile care reprezintă consumatorii nu trebuie să aibă un caracter lucrativ. SCA Piperea şi Asociaţii are un asemenea caracter, astfel încât nu este în măsură să reprezinte reclamanţii.

Exercitarea drepturilor procesuale trebuie să se facă cu bună-credinţă, normele imperative referitoare la competenţă neputând fi ocolite de cei interesaţi. Folosirea abuzivă a acestora prin recurgerea la o altă instanţă decât cea care ar fi competentă în mod normal constituie o fraudă la lege, astfel încât se impune disjungerea cererilor şi declinarea competenţei de soluţionare a lor în favoarea instanţelor de la domiciliul reclamanţilor.

Fiind în prezenţa unei acţiune individuale ( de fapt 71 de acţiuni ) se impunea ca în cazul fiecăreia dintre acestea să se fac dovada că în cadrul relaţiilor contractuale cu clientul din acel contract a încălcat obligaţiile ce îi reveneau. Afirmaţiile reclamanţilor nu sunt susţinute de nicio dovadă, nemulţumirea lor fiind determinată de fluctuaţiile în ceea ce priveşte cursul de schimb RON-CHF, crescând efortul financiar necesar pentru restituirea creditului.

Înscrisurile depuse privesc activitatea unor alte instituţii bancare, argumentaţia bazându-se pe invocarea unor texte de lege inaplicabile sau prin interpretarea eronată a altora. Contractarea de către un anumit număr de persoane a unor servicii de asistenţă juridică cu acelaşi avocat nu echivalează cu constituirea unui grup. .

Contractele de credit au fost încheiate în condiţii de deplină legalitate cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate impuse de lege la momentul contractării şi cu respectarea normelor de creditare aprobate de bancă şi BNR. Potrivit solicitărilor clienţilor creditul a fost acordat în franci elveţieni, neexistând vreo normă care să interzică acordarea creditelor în valută.

Încă din faza precontractuală a informat potenţialii clienţi cu privire la toate aspectele relevante impuse de către normele legale şi regulamentare, inclusiv cu privire la riscul decurgând din fluctuaţia cursului de schimb pentru clienţii care realizau venituri în lei. Decizia de contractare a fost luată de fiecare împrumutat în cunoştinţă de cauză. Viitorului beneficiar al creditului i s-au prezentat toate informaţiile necesare cu privire la condiţiile de acordare a creditului, răspunzându-i-se la toate întrebările sau nelămuririle exprimate. Nimeni nu putea anticipa variaţia cursului care a apărut la mai mulţi ani de la contractarea creditului datorită evoluţiilor pe plan mondial, existând posibilitatea reală a culegerii informaţiilor asupra pieţelor financiare.

Siguranţa creditului în CHF nu a fost garantată niciodată, fiind de notorietate modificarea cursului. Esenţial nu este dacă reclamanţii puteau prevedea efectiv evoluţia nefavorabilă a cursului de schimb, cu dacă au avut cunoştinţă de faptul că cursul de schimb ar putea cunoaşte evoluţii şi că este posibil să crească. Acest aspect a fost cunoscut de reclamanţi care au sperat însă ca aceasta să nu se mai producă.

Reclamanţii au solicitat să contracteze în CHF datorită avantajelor pe care acest produs le avea la acel moment. Pretinzând că pentru a înţelege semnificaţia unei clauze ar fi fost necesare cunoştinţe de specialitate, însemnă că banca trebuia să acorde credite numai persoanelor care au cunoştinţe de specialitate. Din moment ce e vorba despre situaţia personală a 71 de persoane ar trebui ca în cazul fiecăruia să se demonstreze că se afla în incapacitatea de a înţelege consecinţele semnării unui contract de credit.

Realizarea schimbului valutar din lei în CHF nu aduce băncii nici un profit întrucât banca nu produce CHF pe care să îi vândă în profit, ci trebuie să cumpere CHF pentru acoperirea creditelor contractate în acea monedă. Creditele nu au fost contractate în lei şi trebuia restituite în franci, ci au fost contractate în franci, împrumutatul putând să plătească rata la credit direct în această monedă. Avantajele de la momentul contractării creditului au fost singurele elemente care i-au interesat pe reclamanţi, alegerea fiind făcută în cunoştinţă de cauză, posibil ci o oarecare uşurinţă. Reclamanţii urmăresc transferarea riscului fluctuaţiei de curs valutar asupra băncii şi cere acesteia să acopere toate costurile chiar dacă în acest fel contractul de credit îşi pierde sensul.

Dispoziţiile art. 17, 25, 27 din Codul consumului, art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt aplicabile întrucât nu este incidentă situaţia unei neconformităţi a produsului : acesta a fost solicitat în CHF şi a fost acordat în CHF. Costurile suplimentare au fost determinate de necesitatea cumpărării de CHF în vederea plăţii ratelor de credit, calificarea creditelor în  această valută drept „toxice” fiind făcută în doctrina franceză în anul 2012. Produsul poate fi considerat ca neavantajos datorită creşterii surprinzătoare a cursului de schimb după anul 2011.

Cursul nu s-a aflat la un minim istoric în anii 2006-2007, ci se afla la acel nivel de mulţi ani, fapt ce a permis calificarea francului elveţian ca fiind o monedă stabilă. Datele de care dispunea la acel moment permiteau calificarea monedei ca fiind una stabilă, cu un risc valutar redus. Criza economică care ameninţa Europa a fost o necunoscută pentru toată lumea, în realitate reclamanţii plasându-se la momentul actual.

Instituirea unei clauze prin care se prevede că restituirea sumei se va face în aceeaşi monedă nu poate fi calificată ca fiind abuzivă. Orice operaţiune ulterioară s-a efectuat pe contul clientului şi la cererea sa, clientul alegând din oferta de creditare cea care a corespuns nevoilor sale. Existenţa unor produse predefinite şi a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit produs şi nici nu înlătură reţinerea faptului că au avut loc negocieri.

Există în permanenţă opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu cealaltă parte, având posibilitatea de a negocia clauzele acestuia. În practica bancară nu există contracte în care suma să fi fost acordată într-o monedă, iar rambursarea să se facă în alta. Reclamanţii au negociat clauza referitoare la moneda împrumutului, solicitând acordarea lui în CHF, dar nu au solicitat negocierea clauzei care se referea la restituirea împrumutului în aceeaşi monedă. La data contractării creditelor restituirea lor în CHF era cea mai avantajoasă pentru împrumutaţi.

Condiţia referitoare la existenţa unui dezechilibru semnificativ nu poate fi reţinută întrucât din partea sa a existat bună-credinţă conturată de faptul că din moment ce a acordat un credit în CHF era normal să aştepte ca acesta să fie rambursat în aceeaşi monedă. Susţinerea acestora că nu au cunoscut respectiva monedă nu poate fi primită, mijloacele moderne de comunicare permiţând cunoaşterea ei de către oricine.

Francul elveţian este o valută majoră acceptată şi tranzacţionată masiv pe toate pieţele financiare, acesta întărindu-se faţă de toate valutele ca urmare a evoluţiei de pe piaţa internaţională. Restituirea împrumutului în cantitatea şi calitatea împrumutată este o obligaţie care ţine de esenţa contractului de credit bancar.

Declararea ca fiind abuzivă a unei clauze contractuale este posibilă potrivit practicii CJUE numai în măsura în care acestea nu au fost redactate clar, uşor şi inteligibil. Din moment ce ele întrunesc aceste condiţii, instanţa nu poate interveni unilateral în acordul de voinţă al părţilor. Nicio probă nu poate duce la concluzia că a cunoscut la momentul încheierii contractelor că va avea loc o creştere a cursului de schimb, aprecierile fiind făcute post factum. Raportat la acest moment se poate spune că ele nu sunt avantajoase pentru părţi, însă în sarcina sa nu poate fi reţinută o rea-credinţă.

Clauza referitoare la rambursarea împrumutului în aceeaşi monedă nu a avut un caracter ocult, fiind consecinţa firească a faptului că acesta a fost acordat în CHF. Nulitatea unui act juridic nu poate interveni decât pentru nesocotirea condiţiilor de fond şi de formă impuse de lege la momentul încheierii lui. Riscurile ulterioare reprezintă evenimente survenite care fac imposibil de executat obligaţia. Creditele nu au fost acordate în lei şi legate de cursul de schimb RON-CHF pentru a se considera că există o clauză valutară cu caracter asiguratoriu.

Măsura solicitată referitoare la rambursarea creditului în lei nu poate fi primită întrucât nu are nici un temei legal. În măsura în care se doreşte luarea unei asemenea soluţii, reclamanţii pot solicita transformarea creditului din CHF în RON cu suportarea de la început a tuturor costurilor pe care acesta le implică. Această variantă ar fi mult mai costisitoare datorită evoluţiilor de pe piaţa monetară.

Reţinerea dolului în sarcina sa ar presupune stabilirea unei înşelăciuni intenţionate ce să fie probată mai presus de orice îndoială, raporturile juridice dintre ele fiind guvernate de regulile răspunderii civile contractuale. Riscurile prilejuite de criza financiară sau impreviziunea evoluţiei cursului valutar aparţin deopotrivă băncii şi clientului, neputând fi identificate de un profesionist precum banca.

Obligaţia de rambursare este corelativă obligaţiei băncii de a pune la dispoziţie împrumutul în moneda convenită. Anularea unei obligaţii corelative deja executate ar duce la anularea esenţei contractului de credit şi la crearea unui blocaj pe piaţa de creditare. Nu se poate susţine că la momentul încheierii contractului au fost constrânşi în vreun fel la contractarea acestor credite. Modificarea monedei contractului ar modifica acordul de voinţă format la momentul semnării contractului. De altfel, cea mai mare pondere a contractelor ipotecare au fost acordate în monedă străină.

În dovedire a fost solicitată proba cu înscrisuri, interogatoriul persoanelor fizice şi orice altă probă care s-ar dovedi necesar a fi administrată ca urmare a dezbaterilor.

Instanţa a procedat la administrarea probei cu înscrisuri şi interogatoriul unei părţi a reclamanţilor.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine în fapt că între părţi s-au încheiat în perioada 2007-2008 contractele de credit prin intermediul cărora s-a urmărit achiziţionarea unor imobile, refinanţarea unor credite contractate anterior de la alte instituţii bancare sau satisfacerea unor nevoi personale. Indiferent de destinaţia dată sumei acordate, în contract au fost prevăzute următoarele clauze : „creditul va fi restituit în aceeaşi valută”, „în limita sumelor datorate, Împrumutatul/codebitorul autorizează Banca să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat/codebitor în conturile sale de disponibilităţi în moneda prezentului contract, la cursul practicat de bancă în ziua operării. Eventualele diferenţe de schimb valutar sunt în sarcina împrumutatului”, „ banca este de asemenea autorizată să efectueze schimbul valutar în numele Împrumutatului, dacă este necesar, la cursul de schimb practicat de bancă la data debitării contului”.

Ca orice acţiune umană încheierea unui act juridic este determinată de nevoile materiale şi culturale ale autorului său. Aceste nevoi, reflectate în conştiinţa persoanei, generează motivele acţiunii asupra cărora autorul să reflecteze mai mult ori mai puţin, pentru a selecta dintre ele pe cel determinant în funcţie de reprezentarea scopului principal urmărit şi a lua apoi hotărârea de a încheia actul juridic. Voinţa juridică presupune că persoana care acţionează îşi dă seama de semnificaţia şi consecinţele faptei pe care o săvârşeşte şi are intenţia de a o îndeplini.

Exprimarea sa validă presupune însă ca întreg procesul psihologic de formare să nu fie afectat de vicii care îi pot altera luciditatea sau libertatea. Aceasta deoarece consimţământul este o voinţă la baza căreia se află procesul de reflexie şi deliberare a autorului său. Fiind expresia nevoilor individuale ale fiecăruia şi personalităţii sale, capacitatea de înţelegere, diseminare şi decizie cu privire la luarea unei anumite decizii variază de la o persoană la alta.

Experienţa personală anterioară, mediul în care persoana respectivă îşi desfăşoară activitatea, precum şi comportamentul partenerului contractual în etapa precontractuală pot influenţa în mod direct modul de formare şi exteriorizare a consimţământului. Comunicarea de către partenerul contractual a elementelor esenţiale necesare realizării acordului de voinţă reprezintă neîndoielnic o obligaţie sancţionabilă din punct de vedere juridic în condiţiile în care complexitatea tehnică a bunurilor şi serviciilor care constituie obiectul contractului poate fi greu de înţeles chiar de o persoană bine informată.

Proliferarea consumerismului şi folosirea unor tehnici de promovare agresivă a produselor financiare influenţează capacitatea consumatorului de a decide încheierea sau nu a unui contract de credit. Alterarea ei impune însă reţinerea, dincolo de orice dubiu rezonabil, a unor împrejurări determinate sau nu de partenerul contractual de natură să afecteze înţelegerea efectelor pe care încheierea contractului le va produce asupra patrimoniului său.

Din această perspectivă instanţa reţine că reclamanţii au încheiat contractele într-o perioadă în care creditarea în general şi creditul imobiliar în special au cunoscut o creştere exponenţială în raport cu anii anteriori. Această tendinţă a fost susţinută nu numai printr-o publicitate intensă şi larg răspândită din partea instituţiilor financiare, ci şi de o serie de declaraţii făcut în spaţiul public de către persoane implicate în actul decizional la nivel central sau local,

Folosirea unor asemenea tehnici de promovare a produselor este interzisă de lege lata atâta timp cât este contrară cerinţelor diligenţei profesionale sau nu deformează ori este susceptibilă să deformeze în mod esenţial comportamentul economic al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia i se adresează ( art. 4 alin. 1 din Legea nr. 363/2007). Probele administrate în cauză nu pot conduce însă la reţinerea unui asemenea comportament în sarcina pârâtei, înscrisurile depuse de către reclamanţi vizând activităţi desfăşurate de alte instituţii bancare.

De altfel, în răspunsurile la interogatorii reclamanţii au arătat aproape fără excepţie că doreau să încheie un contract de credit, astfel încât nu se poate considera că prin practicile utilizate a fost deformat comportamentul economic al acestora. Alegerea produsului de creditare în franci elveţieni a fost neîndoielnic determinată de dobânda mai mică practicată atât de pârâtă, cât şi de celelalte societăţi bancare, de faptul că la acel moment cursul de schimb era la un nivel scăzut, precum şi de împrejurarea că numai un asemenea tip de contract le permitea să se încadreze în normele de eligibilitate.

Prezentarea francului elveţian ca fiind o monedă foarte stabilă, cu variaţii aproape nesemnificative de curs, reprezenta reflectarea unor date statistice pe care nimeni nu le poate ignora. Anterior momentului încheierii contractelor pentru o perioadă îndelungată de timp cursul nu a suferit modificări importante, creşterea explozivă a acestuia ulterior anului 2011 fiind determinată de o serie de împrejurări exterioare comportamentului pârâtei.

Elocventă în acest sens este decizia luată de Banca Centrală a Elveţiei la începutul anului 2015 de renunţare la plafonul maxim de schimb între francul elveţian şi euro ce a surprins în mod neplăcut şi cetăţenii Confederaţiei elveţiene. Nicio probă administrată în cauză nu poate duce însă la concluzia că la momentul încheierii contractelor pârâta a cunoscut că va urma în viitor o dublare a cursului de schimb. Nivelul relativ constant al ratei de schimb pentru perioada anterioară poate fi un element necesar, nu însă şi suficient pentru a anticipa o creştere viitoare a cursului, acesta fiind influenţat inclusiv de o serie de factori psihologici precum încrederea, apetitul investitorilor.

La nivelul anilor 2007-2008 creşterea accelerată a cursului de schimb în viitor nu constituia o împrejurare cunoscută cu certitudine în mediul financiar în general şi de reprezentanţii pârâtei în special, după cum la acel moment în mod neîndoielnic nici tăierile salariale din sectorul bugetar ce au afectat în mod profund o parte dintre reclamanţi nu puteau fi concepute. Tocmai de aceea, nu se poate reţine în sarcina pârâtei că ar fi cunoscut şi ascuns reclamanţilor creşterea în viitor a cursului de schimb.

De altfel, variaţiile de curs sunt inerente oricărui împrumut acordat în valută, posibilitatea modificării acestuia fiind cu atât mai mare cu cât perioada de rambursare se întinde pe un interval mai mare de ani. Acest aspect era cunoscut reclamanţilor chiar anterior încheierii contractelor a căror desfiinţare parţială se solicită din moment ce opţiunea lor cvasigenerală ce se desprinde din răspunsurile date la interogatorii era pentru un contract în valută.

Fluctuarea liberă de facto  a principalelor monede între ele reprezintă o realitate din martie 1973, libertate ce a fost oficializată în ianuarie 1976 prin acordurile din Jamaica, dar limitată pe alocuri de anumite practici cum ar fi ancorarea în altă monedă, într-un coş de monede sau participarea la un bloc monetar. Francul elveţian s-a întărit din perioada 2007-2008 nu numai în raport cu moneda naţională, ci şi cu celelalte valute tranzacţionate mai intens pe piaţa românească ( euro şi dolarul american ).

Pe de altă parte, la momentul încheierii oricărui contract părţile urmăresc satisfacerea unor interese proprii, acestea constituind elementul primordial ce stă la baza iniţierii demersurilor contractuale. Dându-şi consimţământul la încheierea contractului, fiecare parte caută să-şi satisfacă interesele, însă prin conţinutul său contractul urmăreşte şi concilierea lor pentru ca ele să fie compatibile. Cu toate acestea, nici una dintre părţi nu se poate substitui celeilalte în luarea deciziei asupra încheierii contractului şi nici nu i se poate impune să-şi asume rolul de consilier în faza precontractuală.

Raportat la specificul clauzelor contractuale a căror legalitate este pusă în discuţie obligaţia pârâtei consta în explicarea posibilităţii de modificare în viitor a cursului de schimb. Impunerea unor obligaţii de avertizate ar putea fi reţinută numai în măsura în care s-ar fi putut stabili cu certitudine că la nivelul anilor 2007-2008 pârâta ar fi cunoscut că în viitor cursul de schimb franc elveţian- leu va suferi o modificare cu consecinţe dramatice asupra patrimoniului reclamanţilor. Or, din probele administrate în cauză o asemenea concluzie nu poate fi trasă, astfel încât, lipsind situaţia premisă, nu poate fi impusă nicio obligaţie subsecventă.

În plus, răspândirea largă în viaţa cotidiană a încheierii contractelor, faptul că o parte dintre reclamanţi au mai avut raporturi anterioare cu alte instituţii bancare recurgând la mecanismul refinanţării, culegerea de către aceştia a informaţiilor privind condiţiile de creditare oferite de alte bănci, precum şi importanţa bunului achiziţionat impun în mod firesc parcurgerea unei perioade de reflexie în care să fie analizate avantajele şi dezavantajele încheierii contractelor.

Temporizarea perfectării acestora a depins în mod exclusiv de voinţa reclamanţilor, recunoscând cvasiunanim la interogatoriu că au înţeles faptul că au primit un împrumut în franci elveţieni şi că trebuie să restituie suma în aceeaşi monedă. Susţinerea unei alte ipoteze este imposibil de acceptat din moment ce, raportat la condiţiile de creditare de la acel moment, acordarea unui credit într-o altă monedă la valoarea urmărită de reclamanţi era exclusă.

Deprecierea monedei naţionale ulterior încheierii contractelor nu poate duce la aneantizarea acestora întrucât reprezintă o împrejurare ulterioară perfectării lor şi necunoscută de către pârâtă. Solidarismul contractual cu rădăcini în jurisprudenţa şi doctrina franceză justificat prin prisma principiului executării cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate pune în sarcina reciprocă a fiecărei părţi contractante realizarea interesului celeilalte. Legătura de solidaritate dintre părţi impune ca în cazul unui contract de împrumut ambele părţi să aibă în vedere situaţia patrimonială a împrumutatului şi să nu acorde sau să nu contracteze un credit excesiv ştiind că în viitor nu va mai avea capacitatea de a-l rambursa.

Modificarea resurselor financiare pe care în prezent reclamanţii trebuie să le aloce în vederea plăţii ratelor lunare reprezintă un element pe care pârâta ar trebui prin prisma acestui principiu să îl aibă în vedere pentru reamenajarea contractului. Plasarea în sarcina exclusivă a reclamanţilor a riscului valutar nu este de natură să asigure concilierea intereselor ambelor părţi şi echilibrul contractual.

Reprezentând elementul obiectiv al esenţei contractului, interesul părţilor trebuie să se regăsească şi în faza de executare a acestuia, astfel încât, în măsura în care acesta a fost înlăturat în detrimentul uneia dintre părţi, se impune reechilibrarea prestaţiilor. O asemenea intervenţie nu afectează însă valabilitatea iniţială a acordului de voinţă întrucât este vorba de împrejurări ulterioare ce nu au fost şi nici nu puteau fi prevăzute de părţi.

Adaptarea contractului nu înlătură valabilitatea sa iniţială, ci presupune modificarea clauzelor sale în vederea restaurării intereselor părţilor. Tocmai de aceea, instanţa consideră că motivele invocate sub acest aspect ar putea pune în discuţie aplicarea impreviziunii contractuale ce nu este de natură să atragă incidenţa vreunei cauze de nulitate absolută.

În plus, nu trebuie omis că prin inserarea clauzei potrivit căreia „creditul va fi restituit în aceeaşi valută” părţile nu au făcut decât să reia principiul nominalismului consacrat de art. 1578 V.c.civ. Acesta urmăreşte asigurarea unei egalităţi  cantitative în sensul că suma unităţilor transmise trebuie restituită întocmai. Legiuitorul nu face nicio distincţie în funcţie de împrejurarea că moneda este folosită în mod curent în relaţiile de schimb sau preponderent pentru tezaurizare, nici de banca centrală emitentă.

Regula nu a fost instituită, aşadar, de către părţi, ci de legiuitor, astfel încât analiza pretinsului caracter abuziv al acestora trebuie să aibă în vedere şi acest aspect. În materia contractelor de consum legiuitorul naţional şi cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanţei de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenţie nu este de natură să înfrângă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta. Un contract are putere de lege între părţi întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credinţă şi utilitate pentru părţile contractante. Forţa juridică deplină este recunoscută numai acelor convenţii care nu intră în conflict cu principiul constituţional al bunei-credinţe şi cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părţilor, terţilor sau instanţei de judecată.

Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. nu are o existenţă de sine stătătoare în ansamblul dispoziţiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor fiind rezultatul firesc al obligativităţii contractului. Un contract rămâne legea părţilor numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună ştiinţă îndatoririle care îi revin potrivit asumării şi executării cu bună-credinţă a prestaţiilor. Principiul forţei obligatorii a contractului trebuie examinat şi interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esenţa contractului este alcătuită nu numai din voinţa părţilor contractante, ci şi din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.

De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecţia acestui act normativ conferă judecătorului naţional de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a şi produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată.

Raţiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecţie preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziţie de inferioritate în raport cu profesionistul în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare. Această situaţie îl pune în postura de a adera la condiţiile redactate în prealabil de către profesionist fără a avea puterea de a influenţa conţinutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conţinut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esenţial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înţelege, negocia şi accepta conţinutul său.

Declararea ca abuzivă a unei clauze contractuale presupune prin prisma prevederilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 întrunirea cumulativă a două condiţii : ea să nu fi fost negociată, să fi fost inserată în detrimentul consumatorului şi cu încălcarea bunei-credinţe şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Diluarea principiului autonomiei de voinţă consacrat de Vechiul Cod civil după modelul Codului Napoleonian ca urmare a accelerării procedurilor de negociere şi a extinderii produselor oferite de către profesionişti consumatorilor nu exclude posibilitatea negocierii dintre părţi. Raportat la realităţile prezentului majoritatea contractelor încheiate de o persoană fizică intră în categoria contractelor de adeziune, fapt ce nu atrage caracterul lor nul sau abuziv atâta timp cât de lege lata ele sunt permise.

Reluarea în cuprinsul tuturor contractelor a clauzelor referitoare la cursul valutar coroborată cu recunoaşterea expresă făcută de pârâtă prin întâmpinare în sensul că nu ar fi fost de acord ca rambursarea sumei să se facă într-o altă monedă conduce la concluzia că respectivele clauze nu au fost negociate, astfel încât prima condiţie este îndeplinită.

Referitor la cea de-a doua conturarea ei impune luarea în considerare a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care a statuat în cauza C –415/11 Mohamed Aziz versus  Caixa d'Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive. Pentru a şti dacă dezechilibrul este creat "în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale.

Analiza impusă de instanţa europeană vizează compararea clauzei stabilite de părţi cu  norma legală aplicabilă în măsura în care o reglementare pe cale convenţională raportului dintre părţi nu ar fi fost făcută. Or, după cum s-a arătat părţile au reluat în cuprinsul contractelor de credit principiul nominalismului, astfel încât comparaţia între cele două conduce la acelaşi rezultat, astfel încât esenţială este stabilirea împrejurării dacă pârâta a acţionat sau nu cu bună-credinţă.

Trecând peste faptul că buna-credinţă se prezumă, ea trebuie stabilită în raport de comportamentul pârâtei la momentul încheierii contractelor. Clauzele considerate ca fiind abuzive de către reclamanţi au fost inserate în toate contractele încheiate, restituirea sumei acordate în orice tip de valută în aceeaşi monedă fiind o practică aproape unanimă în mediul bancar. Imposibilitatea reţinerii unui comportament dolosiv din partea reprezentanţilor pârâtei coroborată cu caracterul tradiţional al clauzei permite tragerea concluziei că pârâta se putea aştepta în mod rezonabil ca reclamanţii să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale. Tocmai de aceea, instanţa consideră că nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzelor întrucât nu pârâta a instituit regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul.

De altfel, chiar CJUE s-a pronunţat în sensul că n intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu şi dispoziţiile legale. În acest sens prin hotărârea din 30 aprilie 2014 în cauza C –280/13 Barclays Bank versus Sara Sanchez Garcia şi Alejandro Chacon Barrera Curtea a stabilit că Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare a acestora.

Or, cererea formulată de către reclamanţi prin care se solicită eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractelor se urmăreşte, practic, înlăturarea principiului nominalismului, cerere ce nu poate fi admisă.

Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât la nivel european a fost adoptată Directiva nr. 17/2014 care impune statelor membre să adopte un cadru legislativ care să permită eliminarea riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit prin convertirea creditului într-o monedă alternativă sau instituirea unui alt mecanism de adaptare a contractului. Adoptarea directivei a avut ca şi premisă aplicarea principiului nominalismului, însă ea obligă statele membre să adopte o reglementare specială, derogatorie, de natură să asigure protecţia consumatorilor.

Cursul de schimb la care se efectuează conversia ca urmare a opţiunii exprimate de consumator este rata de schimb a pieţei aplicabilă în ziua aplicării conversiei, dacă în contractul de credit nu se prevede altfel ( art. 23 alin. 3 din Directivă ). Conversia la nivelul ratei de schimb din momentul încheierii contractelor este exclusă, aşadar, printr-un act normativ ce trebuie transpus în dreptul intern până la data de 21 martie 2016, astfel încât instanţa consideră cererea nefondată şi o va respinge ca atare.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate, ele constau în cheltuielile de deplasare şi onorariu avocaţial. Ţinând seama că cererea a fost respinsă consideră că se află în culpă procesuală reclamanţii, astfel încât, faţă de împrejurarea că raporturile dintre ei şi pârâtă sunt conjuncte, în baza art. 453 C.pr.civ. îi va obliga pe fiecare la plata sumei de 582, 73 lei cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge ca nefondată cererea formulată de reclamanţii AE, AR, AT, AR, , AO, CD, …, toţi cu domiciliul ales în B, persoana împuternicită pentru primirea corespondenţei fiind M P şi M P în contradictoriu cu pârâta SC BANCA … SA cu sediul în B. şi sediul procesual ales în B la reprezentantul convenţional IK R…, C. C.., R. R…I.

Obligă fiecare reclamant să plătească în favoarea pârâtei suma de 582, 73 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu apel în 30 zile de la comunicare ce se va depune la Tribunalul Bihor.

Pronunţată în condiţiile art. 396 alin. 2 C.pr.civ., azi 30.04.2015.

Domenii speta

Spete similare