Validarea de către vicepreşedintele a.n.r.p. a hotărârii unei comisii judeţene de aplicare a Legii nr. 9/1998. a.n.r.p. nu se poate apăra invocând propria culpă în negăsirea resurselor financiare efectuării plăţii acestor despăgubiri.

Prin sentinţa civilă nr. 1161/CA/09.04.2014 Tribunalul Braşov-secţia a II-a civilă, de contencios administrativ a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta E.M. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. şi în consecinţă:

- a obligat pârâta să plătească reclamantei, în termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentinţe, suma de 245.369,22 lei reprezentând compensaţii şi despăgubiri acordate prin Hotărârea nr.128/21.11.2007 emisă de Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr. 9/1998, validată prin Decizia nr.525/23.02.2009 emisă de Vicepreşedintele A.N.R.P., sumă ce va fi actualizată în raport cu indicele de creştere a preţurilor de consum începând cu data de 21.11.2008 pentru prima tranşă, respectiv 21.11.2009 pentru cea de-a doua tranşă şi până la data plăţii efective.

A respins restul pretenţiilor reclamantei.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5505 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Analizând actele dosarului instanţa a reţinut următoarele:

Prin Hotărârea nr.128/21.11.2007 emisă de Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr. 9/1998 s-a propus acordarea, în favoarea reclamantei, de compensaţii şi despăgubiri în valoare de 245.369,22 lei calculate conform anexei care face parte integrantă din hotărâre.

Hotărârea mai sus identificată a fost validată prin Decizia nr.525/23.02.2009 emisă de Vicepreşedintele A.N.R.P..

Până în prezent, pârâta nu a achitat reclamantei suma stabilită cu titlu de compensaţii şi despăgubiri.

Susţinerile pârâtei referitoare la prematuritatea cererii de chemare în judecată şi modalitatea de actualizare a compensaţiilor acordate, având în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 10/2013, nu au putut fi primite întrucât, prin Decizia nr. 525/12.12.2013 a Curţii Constituţionale, prevederile ordonanţei de urgenţă au fost declarate neconstituţionale.

În ce priveşte cererea reclamantei de actualizare a compensaţiilor şi despăgubirilor acordate cu rata inflaţiei începând cu data de 21.11.2007, instanţa a reţinut că prin decizia de validare s-a stabilit că plata sumei se va face eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, în conformitate cu dispoziţiile art.38 alin.5 lit. c din H.G. nr. 753/1998.

Suma acordată cu titlu de compensaţii şi despăgubiri băneşti a fost aşadar actualizată în raport cu indicele de creştere a preţurilor de consum începând însă cu data scadenţei conform textului legal mai sus evocat şi până la data plăţii. 

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse instanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta E.M. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. dispunând conform dispozitivului sentinţei.

În temeiul art. 451 din Codul de procedură civilă a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, constatând realitatea acestor cheltuieli, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Împotriva acestei soluţii pârâta a declarat recurs, cerând casarea ei în parte în sensul respingerii în tot a acţiunii introductive cu motivaţia că potrivit dispoziţiilor art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 achitarea acestor compensaţii este condiţionată de existenţa în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinaţie. În  acest sens, dispoziţiile legale mai sus amintite, spun că: "compensaţiile se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat"(...).Prin folosirea sintagmelor „în funcţie de disponibilităţile băneşti" sau „în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat", legiuitorul a prevăzut tocmai acea situaţie în care sumele alocate prin bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii. Această interpretare este singura în măsură a da valoare prevederii legale stipulate la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, potrivit căreia „ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate". Ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară şi are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflaţi la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării şi egalităţii de tratament.

Totodată, se susţine că potrivit dispoziţiilor art.2 din O.U.G. nr. 10/2014 „începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014. plata despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. A.N.R.P. datorită numărului foarte mare de popriri dispuse s-a aflat în imposibilitatea de a pune în executare într-un termen rezonabil obligaţiile de plată stabilite în sarcina sa. În absenţa disponibilităţilor băneşti ale statului, s-ar stabili în momentul de faţă în sarcina A.N.R.P. o obligaţie imposibil de realizat şi care este de natură să afecteze principiul egalităţii de tratament recunoscut atât pe plan intern cât şi pe plan european. Din raţiuni financiare, creanţele asupra statului pot fi limitate sau eşalonate la plată şi nu pot fi plătite decât în condiţiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudenţa CEDO.

Referitor la plata cheltuielilor de judecată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Art. 274, alin.(3) din Cod procedură civilă reglementează posibilitatea diminuării cheltuielilor, ori de câte ori judecătorul constată motivat că acestea sunt nepotrivit de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Raportul juridic dintre avocat şi clientul său nu este stânjenit în nici un fel, deoarece activitatea instanţei se limitează doar la reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată şi nu a onorariul propriu-zis. Contractul de asistenţă juridică se menţine în integralitate, clientul plătind avocatului onorariul convenit. Este incontestabil faptul că o asemenea prerogativă a instanţei este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă s-a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Ori, opozabilitatea sa faţă de partea, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

Recurenta consideră că hotărârea pronunţată de prima instanţă este lipsită de temei legal, invocând în acest sens art. 483 şi urm., art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă.

În replică, intimata reclamantă a formulat, prin apărătorul său ales, întâmpinare cu respectarea prescripţiilor legale, solicitând scriptic respingerea ca nefondată a recursului dedus judecăţii, cu cheltuieli de judecată. Susţine că în lipsa unor înscrisuri care să dovedească cele invocate prin declaraţia de recurs, instanţa nu poate ajunge la concluzia că bugetul pârâtei este insuficient pentru a dispune plata compensaţiilor cerute prin acţiune. Blocarea conturilor prin începerea în mod legal a executării silite împotriva recurentei de către alţi creditori nu este de natură să o exonereze de la executarea obligaţiilor către intimată. Faza de executare silită este distinctă de faza judecăţii, încât argumentele recurentei în ceea ce priveşte o eventuală imposibilitate de a executa hotărârea pronunţată în cauză nu pot fi acum analizate. De asemenea, dacă prin Decizia nr. 528/2013 Curtea Constituţională a constatat că O.U.G. nr. 10/2013 privind plata eşalonată a despăgubirilor este neconstituţională în integralitate, Guvernul a adoptat o nouă ordonanţă, respectiv O.U.G. nr. 10/2014 în baza căreia a suspendat plata despăgubirilor până la data de 31.12.2014, dată până la care prezenta cauză oricum nu a fost soluţionată definitiv. Intimata consideră că atitudinea recurentei de a tergiversa plata despăgubirilor este una abuzivă, iar argumentele sale axate pe insuficienţa fondurilor ţin exclusiv de faza de executare silită şi nu pot fi primite în prezenta cauză.

Curtea, cercetând cuprinsul materialului probator existent la dosar, raportând sentinţa atacată la motivele de recurs invocate, a reţinut că reclamanta este titulara unui interes patrimonial recunoscut în dreptul intern, că ea s-a conformat în totalitate prevederilor legale, iar pârâta nu invocă o condiţie a dreptului intern care să nu fie îndeplinită, neputându-se apăra invocând propria culpă în nereformarea legislaţiei în domeniu până la momentul de faţă ori în negăsirea resurselor financiare efectuării plăţii acestor despăgubiri. Aspectele reliefate de recurentă ţin de faza execuţiei însăşi, o fază ulterioară operaţiunilor cerute de reclamantă. Mai exact, prin Hotărârea nr. 128/21.11.2007 Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr. 9/1998 B., apreciind că cererea şi documentaţia anexă prezentate de reclamantă întrunesc condiţiile cerute prin lege,  a propus acordarea către aceasta a unor  compensaţii şi despăgubiri în valoare de 245.369,22 lei.  Prin Decizia nr. 525/23.02.2009 vicepreşedintele A.N.R.P. a validat hotărârea sus-menţionată, statuând ca suma acordată cu titlu de compensaţie să fie eşalonată în conformitate cu art. 38 alin. 5 lit. c din HG nr. 753/1998, respectiv eşalonată în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an şi 60% în anul următor. Până în prezent, pârâta nu a achitat reclamantei suma stabilită cu titlu de compensaţii şi despăgubiri.

Reclamanta prevalându-se de prerogativa conferită prin dispozițiile art. 6 punct 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de efectele principiului disponibilităţii, a declanşat prezenta procedură judiciară, stabilind cadrul procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, axându-se practic pe protecţia proprietăţii bunurilor sale, mai ales că potrivit art. 1 din Primul Protocolul  la C.E.D.O. „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”, prin bunuri înţelegând nu numai bunurile materiale care compun avutul unei persoane ci în general toate drepturile pe care le are acea persoană,  interesându-ne nu atât lucrurile în materialitate lor cât drepturile ce se pot exercita asupra lucrurilor. În speţă, se solicită plata efectivă a despăgubirilor ce i s-au acordat scriptic reclamantei printr-un act administrativ, respectiv Hotărârea  nr. 128 din 21.11.2007 a Comisiei Judeţene pentru Aplicarea Legii 9/1998,  invocându-se astfel o creanţă certă,  lichidă şi exigibilă care în concepţia Curţii Europene a Drepturilor Omului este inclusă în noţiunea de bun. Or, efectivitatea protecţiei europene a dreptului de proprietate este conferită de protecţia acordată oricărui drept care prezintă pentru reclamant un interes  economic, motiv pentru care, în speţă, reclamanta pretinde că deţine speranţa legitimă de a obţine această creanţă certă cu valoare patrimonială. Speranţa legitimă de a obţine un bun reprezintă o extindere a aplicării art. 1 al Protocolului 1 şi asupra unor bunuri care nu se află încă în patrimoniul reclamantului, dar acesta are un drept de a obţine proprietatea asupra lor, drept recunoscut de legislaţia internă. În speţă, dreptul reclamantei de a încasa respectivii bani este incontestabil, însăşi recurenta recunoscând existenţa şi întinderea creanţei însă invocă ca şi motiv de neexecutare lipsa fondurilor băneşti şi nu o condiţie a dreptului intern care nu este îndeplinită. În speţă au trecut mai mult de 7 ani de la data deciziei de restituire, fără ca titulara deciziei să obţină executarea acesteia, ceea ce denotă că justul echilibru între protecţia proprietăţii sale şi cerinţele interesului general impus de CEDO a fost distrus, impunându-se suprimarea obstacolului ivit în exercitarea şi realizarea dreptului său. Reclamanta nu numai că invocă o durată nerezonabilă a procedurii de urmat de către pârâtă dar face dovada că a depus toate diligenţele în vederea derulării normale a acesteia. Întârzierile în derularea procedurii sunt datorate comportamentului autorităţilor investite cu atribuţii în acest sens, iar această imputabilitate este susceptibilă să antreneze încălcarea dispoziţiilor C.E.D.O. Mai mult, în speţă, se pune problema unui act administrativ valabil, conform cu actul normativ în temeiul căruia a fost emis şi pe care urmează să-l aplice, respectiv Legea nr. 9/1998, a unui act emis de autoritatea competentă din punct de vedere material şi teritorial şi în limitele acestei competenţe, autoritate care nu a aplicat o altă dispoziţie legală la raportul social decât cea care trebuia aplicată şi nu a aplicat-o contrar adevăratului ei înţeles, subzistând practic riscul prescripţiei dreptului material la acţiune în ipoteza rămânerii reclamantei în pasivitate. 

Chiar dacă începând cu data intrării în vigoare a  dispoziţiilor O.U.G. nr. 10/2014  s-a suspendat, până la data de 31 decembrie 2014, plata despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor judeţene, în speţă, prima instanţă a dispus ca plata despăgubirilor pretinse de reclamantă să se materializeze în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei, dată survenită ulterior zilei de 31.12.2014, ceea ce denotă că această susţinere a recurentei rămâne lipsită de obiect. De asemenea, obligaţia plăţii acestor despăgubiri necontestate, inclusiv actualizarea sumelor neplătite cu indicele de creştere a preţurilor de consum derivă şi din cuprinsul art. 10 din Legea nr. 164/2014. Acest act normativ se aplică şi cererilor soluţionate până la momentul intrării sale în vigoare, dar pentru care nu s-au efectuat plăţile aprobate, deci şi cererii formulată de reclamantă, legiuitorul neinstituind prin intermediul său o altă suspendare a plăţii despăgubirilor pe care de altfel le recunoaşte. 

Ţinând cont că efectul oricărei obligaţii constă în dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care el este obligat, Curtea, luând act că recurenta nu a probat faptul plăţii, că nu a invocat o ipotetică intervenţie a suspendării ei, în vigoare la momentul de faţă, că executarea nu a devenit imposibilă din punct de vedere obiectiv, dat fiind şi principiul securităţii raporturilor juridice, a respins ca nefondat recursul dedus judecăţii  mai ales că refuzul concursului venit din partea recurentei în realizarea unui drept legal stabilit şi constatat de către un organism statal competent nu reprezintă decât un abuz al său, fiecărui stat revenindu-i sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin.

Spre deosebire de reglementarea anterioară care stabilea de o manieră indirectă în ce constau cheltuielile de judecată, dispoziţiile art. 451 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă reglementează conţinutul acestor cheltuieli care pot fi puse în sarcina părţii care a pierdut procesul, incluzând în cuantumul acestora şi onorariile avocaţilor aflate într-un raport necesar cu judecata pricinii. Faţă de soluţia pronunţată pe fondul cauzei, de prestaţia depusă de apărătorul ales, de aspectul proporţionalităţii onorariului perceput şi cerut cu volumul de muncă presupus de pregătirea şi susţinerea acţiunii dedusă judecăţii, Curtea a apreciat că onorariul acordat la fond nu este nepotrivit de mare, ci dimpotrivă unul rezonabil, probat cu înscrisurile prezentate. Soluţia primei instanţe este conformă şi practicii CEDO reieşită şi din cauzele Croitoru contra României, Iacob contra României unde a statuat că urmează a fi rambursate cheltuielile necesare, făcute în mod real şi în limita unui cuantum rezonabil. În baza principiului disponibilităţii, Curtea a luat act de poziţia intimatei, exprimată oral, de a nu mai solicita cheltuielile de judecată în recurs.

Faţă de considerentele sus expuse, Curtea, făcând aplicaţiunea dispoziţiilor art. 496 din Noul Cod de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul dedus judecăţii, menţinând ca legală şi temeinică soluţia atacată.

Domenii speta

Spete similare