Drept civil. despăgubiri pretinse în baza prevederilor art. 997 din codul civil. drept de retenţie Art. 997 din Codul civil Legea nr. 177/1948 Decretul nr. 358/1948 Decretul Lege nr. 126/1990

DREPT CIVIL. DESPĂGUBIRI PRETINSE ÎN BAZA PREVEDERILOR ART. 997 DIN CODUL CIVIL. DREPT  DE RETENŢIE

Art. 997 din Codul civil

Legea nr. 177/1948

Decretul nr. 358/1948

Decretul Lege nr. 126/1990

O primă cerinţă ce trebuia  dovedită de reclamantă pentru a-i fi aplicabile  prevederile  art. 997 Cod civil, era aceea ca investiţiile  sau lucrările efectuate să fi fost necesare sau utile.

Cu excepţia  lucrărilor de  consolidare a clădirii, care erau într-adevăr necesare, dar care însă nu au fost suportate de  către partea reclamantă, fiind plătite din bugetul de stat, restul lucrărilor nu erau necesare, ele reprezentând cheltuieli voluptorii ce nu se acordă posesorului de rea credinţă.

Articolul 997 din Codul civil negăsindu-şi aplicabilitatea în speţă, iar reclamanta nedovedind că ar fi încercat vreun prejudiciu direct  şi personal pe care pârâta să fie obligată să-l acopere, nici acordarea unui drept de retenţie nu are vreo justificare  legală.

DECIZIA CIVILĂ NR. 12/2013-A

din data de 7 martie 2013

Dosar nr.2354/111/2009

Prin sentinţa civilă nr. 811/C din 4 mai  2012, Tribunalul B a respins acţiunea principală precizată formulată de reclamanta P O S G cu sediul în O, în contradictoriu cu pârâta E R U C R G-C O, ca neîntemeiată.

A admis în parte acţiunea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională E R U c R G-C O în contradictoriu cu pârâta reconvenţională P O S G

A obligat pârâta reconvenţională P O S G în favoarea reclamantei reconventionale E R U c R G-C la plata sumei de 459.900 lei cu titlu de despăgubiri şi la plata sumei de 1500 lei onorariu avocat.

A respins restul capetelor de cerere.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, B S G situată în O , B M nr 11/A, înscris în CF nr. 1800 O, cu nr. top. 537 a fost preluată abuziv de Statul Român , patrimoniul său fiind trecut în proprietatea cultului ortodox, fiind de notorietate faptul că, prin Decretul nr. 348/1945 C G -  C a fost desfiinţat abuziv de către Statul Român iar patrimoniul Bisericilor greco- catolice a fost trecut în proprietatea cultului ortodox, iar caracterul abuziv al acestor măsuri a fost recunoscut de Statul Român , care prin Decretul - Lege nr. 1/1989 a dispus abrogarea Decretului nr. 348/1945 alături de alte acte abuzive emise de Statul comunist.

Prin urmare, s-a constatat că pârâta a acţionat în judecată P O S G O în dosarul nr. 8439/111/2006 al Tribunalului M pentru a se constata că si-au întabulat fără titlu valabil dreptul de proprietate asupra B S G-C, înscrisă în CF nr. 1800 O, cu nr. top. 537, a se anula această înscriere şi obligarea lor să-i predea în deplină posesie şi proprietate lăcaşul de cult.

Prin sentinţa civilă nr. 740 din 22 apr. 2008, Tribunalul M - secţia civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de pârâtă potrivit petitului acţiunii, sentinţă definitivă , aspect confirmat de ambele părţi din prezenta cauză.

Prima instanţă a mai reţinut că în cauză s-au efectuat două expertize - în construcţii şi o expertiză privind refacerea picturilor de către reclamantă şi s-au administrat şi probe testimoniale, iar  din coroborarea cărora s-au reţinut următoarele:

În primul rând reclamanta,  în petitul acţiunii arată că investiţiile s-au efectuat în perioada anilor 2002-2004 ori din probele administrate în cauză, s-a  reţinut că, încălzirea centrală s-a introdus în anul 1974, grupul sanitar în anul 1995 iar refacerea picturilor a avut loc în anul 1981. De altfel, s-a apreciat că  reclamanta nu deţine nici un act ( deviz, factura ) care să ateste valoarea lucrărilor efectuate . Oricum, s-a mai subliniat faptul că reclamanta este cea care a beneficiat de aceste lucrări care în prezent sunt uzate ori unele din acestea nu sunt necesare pârâtei. Astfel în ceea ce priveşte lucrările de artă , picturile, prima instanţă a opinat că acestea nu sunt caracteristice bisericilor catolice şi prin urmare,  nu poate fi obligată pârâta să suporte contravaloarea lor ci dimpotrivă ea va fi nevoită să facă investiţii majore pentru refacerea lor conform cultului greco-catolic, astfel cum s-a arătat , picturile şi celelalte lucrări de artă au fost efectuate în urmă cu 31 de ani , ani în care reclamanta a beneficiat de toate aceste lucrări.

Cât priveşte cealaltă grupă de investiţii pretinse de reclamantă , respectiv lucrări de consolidare a zidurilor, reînnoirea instalaţiilor electrice , lucrări de subzidire, Tribunalul a reţinut că , potrivit adresei nr. 50999/ 12.09.2011 eliberată de Ministerul Dezvoltării regionale şi Turismului, B S G din O a fost inclusă în lista obiectivelor de investiţii a Programului de realizare a unor lucrări de intervenţie în primă urgenţă la construcţii vulnerabile şi care prezintă pericol public. Conform aceleiaşi adrese , obiectivul de investiţii menţionat mai sus a făcut obiectul contractului de execuţie lucrări nr. 10/ 15.07.2003 încheiat de SCCNI SA cu societatea SC O SRL a cărui valoare a fost de 2.495000 mii lei. Acestea sunt lucrări efectuate într-adevăr în perioada 2002-2004 însă au fost plătite în baza contractului mai sus menţionat şi nu de către reclamantă, fiind uimitor cum reclamanta care a avut cunoştinţă de acest contract şi care nu a plătit un ban pentru aceste lucrări,  poate să le pretindă prin acţiunea de faţă . Faţă de aceste aspecte, instanţa de fond a reţinut că  reaua credinţă a reclamantei este evidentă şi oricum , s-a apreciat  că şi în situaţia în care nu ar fi existat acest act , folosirea unui imobil timp de peste 60 de ani fără a plăti nici o chirie , cunoscând caracterul abuziv al preluării acestuia , nu te îndreptăţeşte la restituirea contravalorii unor investiţii care la ora actuală nu mai sunt de folos pârâtei.

Alături de cele de mai sus prezentate, instanţa de fond a reţinut şi faptul că în anul 2003,  conform adresei de la dosarul cauzei Primăria Oradea a transferat în contul reclamantei suma de 10.000 lei pentru efectuarea unor lucrări de reparaţii, însă reclamanta nu a prezentat nici un act care să ateste modul în care au fost folosiţi aceşti bani,  pentru a verifica ce lucrări de reparaţii s-au efectuat.

Faţă de considerentele expuse,  instanţa de fond a  apreciat acţiunea reclamantei ca neîntemeiată , motiv pentru care a respins-o ca atare, şi respingând capătul de cerere privind investiţiile, a fost respins şi cel privind stabilirea dreptului dec retenţie,  ca rămas fără obiect.

În ceea ce priveşte acţiunea reconvenţională,  Tribunalul a  admis-o în parte,  reţinând că prin acţiunea reconvenţională s-a solicitat folosul de tras reprezentând lipsa de folosinţă a Bisericii începând din anul 1990 până în prezent, în cauză efectuându-se un raport de expertiză contabilă care a stabilit cuantumul folosului de tras pe o perioadă de 19 ani la suma de 1.546.350.

Instanţa de fond a apreciat  că se impune acordarea folosului de tras pe perioada celor trei ani anterior introducerii acţiunii şi până în prezent,  întrucât şi în prezent biserica se află în folosinţa reclamantei , sumă ce se ridică la cuantumul de 459.900 lei. S-a mai reţinut că pentru perioada anterioară , respectiv din anul 1990 până în anul 2006,  acţiunea este prescrisă fiind supusă termenului general de prescripţie de 3 ani şi totodată,  chiar dacă prima sentinţă prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilului din litigiu s-a pronunţat în anul 2008 , acţiunea a fost înregistrată în anul 2006,  dată de la care reclamanta datorează despăgubiri în forma menţionată mai sus.

Prin urmare,  faţă de cele de mai sus reţinute,  în baza dispoziţiilor  art. 998 Cod  civil, s-a admis în parte acţiunea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională E R U cu R G-C O în contradictoriu cu pârâta reconvenţională P O S G şi a obligat pârâta reconvenţională a PO S G în favoarea reclamantei reconvenţionale E R U c R G-C la plata sumei de 459.900 lei cu titlu de despăgubiri

În baza dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, a obligat reclamanta în favoarea pârâtei la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, recalificat în apel, P O S.G O, solicitând admiterea lui, schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii principale, astfel cum a fost precizată, respectiv: să fie obligată pârâta la plata sumei de 246.194 lei, stabilirea unui drept de retenţie în favoarea reclamantei principale, până la plata de către pârâtă a sumei de 246.194 lei şi respingerea cererii reconvenţionale, cu obligarea pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare se arată că, sentinţa pronunţată de prima instanţă, este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv cu încălcarea prevederilor art.997 Cod civil, care stipulează că „acela cărui se face restituirea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea credinţă, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut preţul lui”. Ori, atât din declaraţiile de martori cât şi din cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, rezultă că în perioada 1974-2005 reclamanta a făcut la lăcaşul de cult investiţiile indicate în acţiune, o parte fiind recunoscute chiar de către pârâtă, dar despre care susţine că s-au făcut fără acordul ei, că nu se justificau, că sunt ineficiente ori că nu sunt specifice cultului greco-catolic.

Aceleaşi argumente au fost reţinute şi de instanţa de fond în considerentele hotărârii pronunţate, deşi au fost dovedite că s-au efectuat investiţiile şi au fost evaluate prin expertize de specialitate.

Ceea ce este adevărat că lucrările de consolidare s-au efectuat în perioada 3 decembrie 2003-21 septembrie 2004 şi că au fost plătite de Compania Naţională de Investiţii SA potrivit contractului de execuţie lucrări nr.10 din 15 iulie 2003, încheiat de această companie cu SC O SRL.

Ferestrele din lemn stratificat, ca şi restul lucrărilor de investiţii (cu excepţia celor de cauzalitate), au fost realizate în anul 2005 din banii credincioşilor ortodocşi.

În concluzie, acţiunea principală a fost dovedită pentru suma de 246.194 lei, după scăderea valorii lucrărilor de consolidare a zidurilor.

În privinţa acţiunii reconvenţionale, solicită respingerea întrucât măsura abuzivă a interzicerii cultului greco-catoloc şi a preluării B S G O a fost făcută de către Statul Român în baza Legii nr.177/1948 şi a Decretului nr.358/1948, astfel că de la acesta ar putea pretinde pârâta reclamantă reconvenţională, folosul detras.

Mai mult, din anul 1990 şi până în prezent, posesoare şi proprietară a lăcaşului  de cult este reclamanta, astfel că, nu există nici un temei de drept în baza căruia aceasta să poată fi obligată la plata folosului detras.

În drept, s-au invocat prevederile art.301-304 pct.9 Cod procedură civilă, art.312 alin.1 -3, art.314, art.316 Cod procedură civilă, şi art.997 Cod civil.

Intimata, prin întâmpinare, a solicitat, respingerea căii de atac exercitate de reclamantă, ca fiind nefondată.

Pretinsele investiţii, fie că s-au executat fie că au fost executate necorespunzător sau absolut inutil şi în nici un caz, ele nu au contribuit la conservarea bunului. Astfel, încălzirea centrală a fost introdusă în urmă cu 40 de ani şi „eficienţa ei este discutabilă” adică este ineficientă, astfel încât reclamanta poate să-şi ridice caloriferele şi ţevile, pentru a valorifica eventual ca fier vechi.

Grupul sanitar, despre care în anul 1995 se ştia că biserica se revendică, nu era o investiţie necesară.

Schimbarea ferestrelor metalice, cu ferestre de lemn stratificat, s-a făcut fără nicio aprobare –biserica fiind monument arhitectonic – şi după bunul plac al reclamantei, la fel şi schimbarea acoperişului de ţiglă cu tablă, tot fără nicio aprobare şi în neconcordanţă cu stilul şi caracterul  de monument arhitectonic al bisericii, deci de asemenea, inutil.

Reînnoirea instalaţiilor electrice s-a făcut de o manieră „revoltătoare”, s-au spart pereţi afectând pictura interioară, s-au montat aplici şi corpuri de iluminat nepotrivite stilului arhitectural şi pictural , tot interiorul semănând mai mult cu un bazar.

Cât despre „valoarea” picturii decorative, pârâta intimată susţine că este necorespunzătoare calitativ, iar la modul în care se prezintă la momentul de faţă, este grav deteriorată de intervenţiile brutale, cu ocazia lucrărilor la instalaţiile electrice, de încălzire şi a altor improvizaţii executate de „meşteri ocazionali” şi nu de specialişti.

Aşa zisele vitralii,  sunt de fapt sticlă vopsită, care de asemenea reliefează scene ce nu sunt caracteristice bisericilor catolice şi nu armonizează cu specificul lăcaşului de cult. Montarea unei uşi de acces  de lemn, sculptarea nu era necesară, fiind un act excesiv al reclamantei.

Concluzionând, reclamanta a dat dovadă de nesinceritate cu privire la cele pretinse şi la cheltuielile efectuate cu unele lucrări –care s-au dovedit a fi suportate de la bugetul de stat şi nu din bugetul bisericii.

Cu privire la dreptul de retenţie, asupra lăcaşului de cult, câtă vreme nu se poate statua că au de plată ceva legat de acest imobil, nu se poate admite nici acest capăt de cerere, el fiind fără obiect. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar stabili în sarcina intimatei vreo obligaţie de plată, câtă vreme biserica ortodoxă a intrat în posesia imobilului în baza unui titlu nul, acordarea dreptului de retenţie ar duce pe cale ocolită la menţinerea unor efecte ale unui act juridic lovit de nulitate (Decizia nr.1648 din 11 septembrie 1990 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În privinţa acţiunii reconvenţionale, câtă vreme s-a stabilit irevocabil nelegalitatea trecerii lăcaşului de cult în proprietatea reclamantei pârâtă reconvenţionale şi refuzul restituirii de bună voie, este pe deplin justificată cererea de acordare despăgubiri, pentru folosul detras.

Susţinerile recurentei, că din 1990 a devenit proprietarul şi posesorul de drept al imobilului, este contrazisă de hotărârea judecătorească irevocabilă, care a constatat că intabularea dreptului este nulă şi că deţinerea este abuzivă, mai ales că partea ortodoxă – beneficiara şi complicea măsurilor abuzive, nelegale – a făcut propagandă în sensul adoptat prin Decretul nr.358/1948 de desfiinţare a cultului greco-catolic, majoritar absolut printre românii din Transilvania – şi înglobarea lui cultului ortodox.

Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, instanţa constată următoarele:

O primă cerinţă ce trebuia dovedită de reclamantă pentru a-i fi aplicabile prevederile art.997 Cod civil, era aceea ca investiţiile sau lucrările efectuate să fi fost necesare şi utile. Ori, cu excepţia lucrărilor de consolidare a clădirii, care erau într-adevăr necesare, dar care nu au fost suportate de către partea reclamantă, ci s-au plătit din bugetul de stat,  restul lucrărilor nu erau necesare ci au reprezentat cheltuieli voluptorii ce nu se acordă posesorului de rea credinţă.

Reaua credinţă a reclamantei reiese nu doar din atitudinea avută faţă de cultul catolic şi din manoperele şi propaganda săvârşită şi încheiată cu desfiinţarea cultului greco-catolic şi preluarea abuzivă şi a bunurilor ce au format proprietatea acestuia – cum este şi cazul lăcaşului bisericesc din speţa de faţă – consfinţită prin adoptarea Legii nr.177/1948 şi a Decretului nr.358/1948, ci şi după 1990, când cultul greco-catolic s-a reînfiinţat şi şi-a revendicat drepturile încălcate. Deşi prin adoptarea Decretului Lege nr.126/1990 s-a considerat că o rezolvare amiabilă în spiritul moralei creştine era soluţia cea mai bună, sens în care s-a convenit constituirea unei comisii paritare care să rezolve cu discreţie şi bună înţelegere situaţia existentă, partea ortodoxă s-a dovedit necooperantă şi cu o atitudine care a căutat să lungească cât mai mult perpetuarea şi chiar îngreunarea situaţiei, decât dezamorsarea ei.

Drept dovadă şi în cazul de faţă, după ce au aflat că urmează a fi retrocedate proprietăţile către greco-catolici, reclamanta a început să facă investiţii, fără autorizaţii şi fără respectarea regimului clădirilor de patrimoniu. Astfel, pentru nicio investiţie efectuată reclamanta nu a prezentat autorizaţii, avize din partea autorităţilor abilitate şi nici facturi de plată a lucrărilor, fapt ce conduce la ideea susţinută de pârâtă, că lucrările s-au făcut abuziv, cu personal neprofesionist şi de o calitate precară, mai mult apropiată de provizorat decât de ceva temeinic şi cu respectarea cerinţelor legale, nu doar a celor general valabile dar mai ales a celor speciale, impuse în cazul monumentelor istorice şi arhitecturale ori culturale.

Doar pentru lucrările de consolidare şi reînnoire a instalaţiilor electrice, s-a întocmit  ceva expertiză tehnică şi s-a obţinut un aviz, dar aceste lucrări nu au fost suportate din bugetul reclamantei ci din bugetul de stat, mai exact de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului prin SC C SA potrivit contractului nr.10/15.07.2003 încheiat cu SC O SRL.

Pentru restul lucrărilor de investiţii pretinse, nu s-a prezentat de către reclamantă nicio factură, chitanţă, bon de plată care să ateste că patrimoniul ei s-a „sărăcit”, şi nici că restul investiţiilor erau necesare şi utile şi din acest motiv le-a făcut, dat fiind şi momentul la care s-au făcut, după 2003, când deja imobilul era revendicat în instanţă, făcând obiectul dosarului nr.8439/111/2006*.

Singura investiţie care ar fi putut fi încadrată la capitolul „utilă” ar fi introducerea încălzirii centrale, dar nici la aceasta nu s-a prezentat nici expertului şi nici în instanţă vreun act care să ateste că s-a plătit de către biserică efectuarea acestei lucrări. Ba mai mult, s-a efectuat montându-se corpuri de încălzire recuperate de la o altă construcţie (corpurile de acest gen nemaifiind fabricate în ţară după al –II-lea război mondial) –după cum se arată în raportul de expertiză – reţinând totodată expertul că eficienţa instalaţiei este discutabilă.

Deci, chiar dacă s-a făcut această investiţie, necontestată de pârâtă, de vreme ce nu s-a plătit de către biserică, aceasta nu o poate solicita.

Construirea unui WC, cu o suprafaţă utilă de 5,5 m.p., schimbarea ferestrelor de sticlă, a ţiglelor de pe acoperiş, a uşii de la intrare, refacerea instalaţiei electrice, s-au făcut în anul 2005, fără a fi fost necesar şi util, fără avize, autorizaţii, când deja imobilul era revendicat de către pârâtă, deci cu rea credinţă, situaţii în care, toate aceste investiţii le-a efectuat pe riscul propriu, dar aşa cum s-a arătat deja, nu s-a făcut dovada plăţii acestor investiţii de către biserica ortodoxă, ba chiar s-a recunoscut că unele investiţii s-au suportat de către enoriaşii bisericii.

Aşa fiind, criticile apelantei sunt nefondate, art.997 Cod civil nu-şi găseşte aplicabilitate în speţă. Ori, câtă vreme, nu se poate stabili în sarcina pârâtei plata vreunei sume de bani cu titlu de despăgubiri, nici dreptul de retenţie nu putea fi admis şi în mod corect au fost respinse de către instanţa de fond.

Privitor la folosul detras solicitat de reclamanta reconvenţională, în mod corect s-a acordat de instanţa de fond, începând cu anul 2006 la zi,deci cu 3 ani anteriori introducerii acţiunii de faţă şi dat fiind că acţiunea în revendicare s-a finalizat cu admiterea acţiunii şi reaua credinţă a pârâtei reconvenţionale, este pe deplin dovedită, iar acordarea folosului detras, pe deplin justificată.

Concluzionând, investiţiile pretinse de reclamanta principală, în primul rând nu s-au dovedit a fi necesare, utile, nu s-au dovedit că s-au plătit de către biserica ortodoxă, ci de către stat sau de către enoriaşi (conform propriilor recunoaşteri din motivele de apel), deci, nu a încercat vreun prejudiciu direct şi personal pe care pârâta să fie obligată să-l acopere, situaţie în care, nici acordarea unui drept de retenţie, n-are vreo justificare legală.

Aşa fiind şi cum folosul detras a fost dovedit şi evaluat prin expertiza judiciară efectuată în cauză şi justificat pentru considerentele expuse anterior, apelul s-a dovedit a fi nefondat şi a fost respins, în baza prevederilor art.296 Cod procedură civilă,  fiind menţinută în întregime hotărârea instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.

Domenii speta

Spete similare