Părțile s-au căsătorit la data de … si căsătoria a fost înregistrată în registrul stării civile al com. T, jud. Constanţa sub nr. …. (certificat de căsătorie aflat la fila 7) iar din căsătorie au rezultat N, născută la data de … şi N, născută la data de …, potrivit certificatelor de naștere nr. …. și …. depuse la filele 9 și 10 din dosar.
În drept, potrivit art. 373 lit. a din Codul civil, „Divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ”.
În conformitate cu prevederile art. 374 alin. 1 din Codul civil, „Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa judecătorească indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie” iar potrivit alin. 3 „Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ”.
Conform art. 930, alin. 1 C.pr.civ.: La termenul de judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va pronunţa divorţul, fără a face menţiune despre culpa soţilor. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa va lua act de învoiala soţilor cu privire la cererile accesorii, în condiţiile legii.
Având în vedere acordul soților la desfacerea căsătoriei, instanța va dispune desfacerea prin acord a căsătoriei încheiate la data de 02.05.1998 şi înregistrată în registrul stării civile al com. Topraisar, jud. Constanţa sub nr. …, fără a mai face referire la motivele de divorţ invocate de părţi prin cererea de chemare în judecată şi prin întâmpinare.
Potrivit dispoziţiilor art. 397 Cod civil, „după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel” iar potrivit art. 506 Cod civil, cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, dacă este respectat interesul superior al acestuia.
În conformitate cu dispoziţiile art. 400 alin. 1 Cod civil, în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic.
În conformitate cu prevederile potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2002, în toate măsurile care privesc copiii, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti trebuie să prevaleze interesul superior al copilului, principiu impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor.
În speță, potrivit anchetelor sociale depuse la dosar (filele 52 și 68) nu au rezultat date din care să rezulte că vreunul dintre părinți a avut un comportament necorespunzător cu privire la creșterea și educarea copiilor.
Din coroborarea răspunsurilor la interogatoriu cu cele relatate de minore în camera de consiliu și cu declarațiile martorelor M și P, instanța reține că de la momentul despărțirii în fapt relațiile dintre soți sunt tensionate, fiecare dintre aceștia întreținând câte o relație extraconjugală. Referitor la relația dintre ambii părinți și cele două minore, instanța reține în primul rând că minora N a avut câteva probleme comportamentale manifestate în cadrul școlar încă dinainte de despărțirea în fapt a părinților, ambii părinți fiind deci în culpă pentru aceste derapaje (bătăi cu o altă colegă de școală).
Cu privire la lipsa de comunicare dintre minore și pârât ulterior despărțirii în fapt a soților, instanța este de părere că aceasta nu este de natură să conducă la ideea că exercitarea autorității părintești trebuie acordată exclusiv reclamantei, aceasta fiind o măsură excepțională. Aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtul insistă prin apărările formulate prin întâmpinare ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun, prin pe cale reconvenţională solicită încuviinţarea unui program de vizitare la care chiar reclamanta a achiesat în parte.
Chiar dacă minorele au arătat că nu mai doresc să aibă legătură cu tatăl lor, instanța apreciază că această stare este doar una de moment, cauzată în principal de faptul că pârâtul are o relație extraconjugală coroborată cu vârsta fragedă a minorelor, din declarațiile minorelor, din referatele de anchetă socială, din declarațiile martorelor și din împrejurarea că reclamanta înseși este de acord cu stabilirea unui program de vizitare, rezultând că nu i se pot imputa pârâtului fapte de natură să îl excludă din exercitarea autorității părintești, în ciuda răcirii relațiilor cu minorele cauzată, în opinia instanței, în primul rând de deteriorarea relațiilor dintre soți.
În acest context, instanța apreciază că ambii părinți manifestă interes pentru îngrijirea minorelor, că aceștia prezintă garanţii îndestulătoare că le pot asigura şi pentru viitor condiţii bune pentru o dezvoltare armonioasă şi pentru o bună educaţie.
În acelaşi sens, faptul că pârâtul este o persoană integrată social, cu un domiciliu şi un loc de muncă stabile, fiind astfel uşor de contactat, exclud posibilitatea de a nu se putea obţine acordul tatălui în situaţii în care acesta se impune a fi acordat, pentru diverse aspecte ce ţin de viaţa socială a minorelor.
Pentru aceste motive, instanţa va dispune ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra la minorelor N şi N, să se efectueze în comun de către ambii părinţi.
Având în vedere că minorele locuiesc la mamă iar, potrivit rezultatului anchetei sociale aceasta le oferă un spațiu de locuit corespunzător, având în vedere și acordul părților, precum și dorința minorelor, instanța va stabili locuinţa minorelor N şi N la domiciliul reclamantei.
Potrivit art. 499 Cod civil, tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională iar potrivit prevederilor art. 402 alin. 1 din Codul civil, instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
În conformitate cu prevederile art. 529 alin. 1 Cod civil, întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti, iar potrivit alin. 2, când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.
În acest context instanţa reţine că, potrivit adeverinţei de la fila 27, pârâtul este încadrat în muncă pe perioadă nedeterminată, având un venit stabil.
Având în vedere aceste dispoziţii legale precum şi hotărârea instanţei privind stabilirea locuinţei minorelor la mamă, care îşi va îndeplini astfel în natură obligaţia de întreţinere, vârsta minorilor, nevoile crescute impuse de necesitatea asigurării celor mai bune condiţii pentru o dezvoltare armonioasă şi pentru o bună educaţie, instanţa apreciază că minorele N şi N se află în nevoie şi se impune obligarea pârâtului la plata, în favoarea acestora, a unei pensii lunare de întreţinere în cuantum de 33% din salariul lunar net realizat de pârât, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 15.04.2014, şi până la împlinirea de către minore a vârstei de 18 ani.
Pe cale de consecinţă, instanţa îl va obliga pe pârât la plata unei pensii lunare de întreţinere în favoarea minorelor în cuantum de 33% din salariul lunar net realizat, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 15.04.2014, şi până la împlinirea de către minore a vârstei de 18 ani.
Potrivit dispoziţiilor art. 383 alin. 3 din Codul civil, „Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie”.
Faţă de aceste dispoziţii legale şi, văzând solicitarea formulată de reclamantă de a reveni la numele anterior (prin cererea modificatoare a acţiunii de la fila 40), instanţa va dispune ca reclamanta să revină la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv „M”.
Cu privire la solicitarea pârâtului ca, în cazul în care se va fixa locuința minorelor la reclamantă, solicită să i se încuviințeze dreptul de a avea legături personale cu minorele, instanța reține că, potrivit prevederilor art. 401 din Codul civil, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta iar în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept.
Textul de lege anterior menţionat utilizează termenul de drepturi ale părintelui separat de copil şi care păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, în opoziţie cu terţele persoane şi, în special, cu celălalt părinte, la care s-a stabilit locuinţa copilului şi care este debitorul obligaţiilor corelative, fiind ţinut să-i asigure fostului său soţ, care şi-a păstrat calitatea de părinte, realizarea efectivă a drepturilor conferite de lege.
O atare conduită cooperantă este impusă de împrejurarea că dreptul menţionat constituie, în realitate, un mijloc pentru îndeplinirea obligaţiilor pe care le are orice părinte faţă de copilul său şi care subzistă atâta timp cât părintele nu este decăzut din drepturile părinteşti.
Astfel, prin derogare de la regula potrivit căreia orice drept dă expresie unui interes legitim, dreptul părintelui de a avea legături personale cu minorul este recunoscut în considerarea interesului exclusiv al copilului.
Potrivit art. 17 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care a dezvoltat legături de ataşament iar potrivit alin. 3, părinţii nu pot împiedica relaţiile personale ale copilului cu bunicii, fraţii ori cu alte persoane alături de care acesta se poate bucura de viaţa de familie decât în cazul în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.
Potrivit art. 18 alin. 1 lit. a-e din Legea nr. 272/2004, în sensul prezentei legi, relaţiile personale se pot realiza prin:întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relaţii personale cu copilul; vizitarea copilului la domiciliul acestuia; găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuieşte în mod obişnuit; corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul.
În speță, chiar dacă minorele au arătat că nu mai doresc să aibă legătură cu tatăl lor, instanța apreciază că starea lor este doar una de moment cauzată în special de neînțelegerile dintre soți și de faptul că pârâtul are o relație extraconjugală, stabilirea unui program de vizitare cu posibilitatea luării minorelor la domiciliul pârâtului fiind subsumată interesului lor superior de a relua relațiile de normalitate dintre un părinte și copii după normalizarea situației dintre aceștia prin divorț.
Faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate şi având în vedere situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate în cauză, instanța va admite în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul N în contradictoriu cu reclamanta N și va obligă reclamanta să permită pârâtului să aibă legături personale cu minorele N şi N, după cum urmează:
- în a doua şi a patra săptămână a fiecărei luni, în ziua de duminică de la orele 09:00 până la orele 18:00, cu posibilitatea luării minorelor N şi N la domiciliul pârâtului şi obligaţia în sarcina pârâtului de a readuce minorele la domiciliul reclamantei la sfârşitul programului.
- a doua zi de sărbătoarea Crăciunului şi a doua zi de sărbătoarea Paştelui, de la orele 09:00 până la orele 18:00, cu posibilitatea luării minorelor N şi N la domiciliul pârâtului şi obligaţia în sarcina pârâtului de a readuce minorele la domiciliul reclamantei la sfârşitul programului.
- în perioada vacanţei de vară în luna august de la data de 01.08 până la data de 31.08, în fiecare zi, de la orele 09:00 până la orele 18:00, cu posibilitatea luării minorelor N şi N la domiciliul pârâtului şi obligaţia în sarcina pârâtului de a readuce minorele la domiciliul reclamantei la sfârşitul programului.
Cu privire la cheltuielile de judecată, având în vedere prevederile art. 453, alin. 2 C.pr.civ., precum și împrejurarea că cererea reclamantei a fost admisă în parte, instanța va admite în parte și cheltuielile de judecată efectuate de aceasta, astfel încât va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (100 lei – taxă judiciară de timbru şi 400 lei onorariul redus avocatului ales al reclamantei).