În cazul actelor administrativ-fiscale, comunicarea prin publicitate nu s-a realizat în mod corect, câtă vreme comunicarea prin scrisoare recomandată s-a făcut la o adresă greşită.

Într-adevăr, comunicarea prin scrisoare recomandată s-a făcut pur formal la adresa din str. N nr. 23, câtă vreme organul fiscal, deşi avea posibilitatea să se informeze cu privire la  domiciliul contribuabilului în str. P. nr. 3, nu a manifestat o minimă diligenţă în acest sens.

Asupra  recursului de faţă:

Prin sentinţa civilă nr. 268/CA/23.02.2015, aşa cum a fost  îndreptată şi completată prin  sentinţa civilă nr. 415/CA/30.03.2015, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată  formulată de  reclamantul S.M.I. în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P.B. şi în consecinţă a fost anulată în tot Decizia nr. 1332/20.08.2014 emisă de pârâtă şi, în parte, Decizia nr. 725/30.12.2011 cu privire la data  de la care  se pot calcula accesorii şi cu privire la cuantumul accesoriilor, restul pretenţiilor fiind respinse.

A fost obligată pârâta să  plătească reclamantului suma de 550 lei cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut  că prin Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale nr. 725/30.12.2011, D.R.A.O.V. B. a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de plată a sumei de 1.709 lei accesorii aferente sumelor de plată stabilite prin A.C. 101/15.02.2008.

Împotriva acestui act administrativ-fiscal, reclamantul a formulat contestaţia administrativă, conform art. 205 şi următoarele din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, respinsă ca tardivă de pârâtă prin Decizia nr. 1332/20.08.2014, faţă de data când s-a realizat  comunicarea Deciziei nr. 725/2011 prin publicitate şi faţă de imposibilitatea comunicării acestui act prin scrisoare recomandată.

A mai reţinut instanţa că, într-adevăr,  s-a încercat comunicarea Decizie nr. 725/2011 prin scrisoare recomandată, în 08.02.2011, însă la o altă adresă – C., str. N., nr. 23, decât cea la care reclamantul are domiciliul legal din  data de 14.12.2010, respectiv C., str. P., nr. 3, iar în aceste condiţii, comunicarea prin publicitate nu a fost corect realizată, iar soluţia de respingere a contestaţiei administrative ca tardivă, dată prin Decizia nr. 1332/2014, a fost anulată.

În privinţa Deciziei nr. 725/2011 privind  accesorii  calculate pentru perioada 01.01 – 31.12.2011, tribunalul a reţinut că  prin Decizia nr. 1679/R/04.04.2012, Curtea de Apel Braşov a reţinut că accesoriile aferente A.C. 101 pot fi calculate de la data de 06.06.2011, dată la care s-a comunicat o adresă de înfiinţare a popririi,iar  această hotărâre are  putere de lucru judecat,aşa încât  stabilirea, prin Decizia nr. 725/2011, a unor penalităţi şi pentru perioada anterioară datei de 06.06.2011 (respectiv pentru perioada 01.01 – 05.06.2011) este greşită atât sub aspectul datei de la care se pot calcula accesorii, cât şi sub aspectul cuantumului accesoriilor (reducându-se perioada, se vor reduce şi accesoriile).

 Împotriva acestei sentinţe a declarat  recurs pârâta, criticând hotărârea instanţei de fond ca nelegală sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei  administrative. Arată că actul administrativ-fiscal reprezentat de Decizia  nr. 725/30.12.2011 referitoare la obligaţiile de plată  accesorii aferente obligaţiilor fiscale din anul curent a fost comunicată reclamantului prin publicitate, prin emiterea şi afişarea Anunţului colectiv nr. 1147/25.01.2012, ca urmare a imposibilităţii comunicării  acestuia prin poştă, actul administrativ  considerându-se a fi comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului, respectiv 25.01.2012, iar contestaţia a fost depusă la 28.07.2014, deci cu depăşirea termenului legal imperativ  prevăzut de art. 207 alin. 1  din O.G. nr. 92/2003.

Prin contestaţia formulată, reclamantul a indicat domiciliul din C., str. N. nr. 23, adică acelaşi  domiciliu fiscal  la care a fost comunicată prin poştă, decizia menţionată, iar potrivit documentaţiei anexate contestaţiei, domiciliul acestuia la data comunicării prin poştă a deciziei menţionate era în C., str. P. nr. 3 iar nu în C., str. N. nr.23.

Subliniază recurenta că reclamantul nu a făcut dovada  că la data comunicării prin poştă a deciziei nr. 725/30.12.2011 avea schimbat  domiciliul fiscal la adresa din str. P. nr.3, iar extrasul  cărţii de identitate cu domiciliul începând cu data de 14.12.2010 în str. P. nr. 3 nu înseamnă  că acesta a respectat prevederile legale cu privire la schimbarea domiciliului fiscal, iar până la proba contrarie se prezumă că organele fiscale au procedat în mod întemeiat la comunicare la domiciliul fiscal din str. N. nr. 23.

Un alt motiv de recurs este acela că  în condiţiile în care  contestaţia administrativă  a fost respinsă  ca nedepusă în termen şi nu ca pronunţată asupra fondului contestaţiei, instanţa nu putea să procedeze în mod direct la verificarea fondului contestaţie, ci era obligată să  verifice strict legalitatea măsurii luate prin decizia de soluţionare a contestaţiei. Chiar dacă s-a luat la cunoştinţă cu întârziere de decizia nr. 725/30.12.2011, aceasta nu legitimează pe reclamant  să treacă peste procedura  administrativă şi să sesizeze instanţa  direct cu soluţionarea fondului.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli  de judecată, arătând că procedura de comunicare prin publicitate nu produce efecte, întrucât procedura de comunicare  prin scrisoare recomandată  s-a făcut la o adresă greşită, iar cu privire la fondul contestaţiei, instanţa a procedat în mod corect la soluţionarea  acestuia, faţă de puterea de lucru judecat a deciziei  nr. 1679/R/04.04.2012 a Curţii de Apel Braşov.

Intimatul-reclamant formulează şi recurs incident, în care solicită casarea în parte a  sentinţei  în sensul admiterii în tot a cererii de completare  cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, arătând că în mod greşit a fost redus  onorariul de avocat  de la suma de 1.488 lei  la suma de 500 lei, întrucât, deşi procesul s-a finalizat la un singur termen de judecată, munca depusă de avocat  până la acel moment justifică  pe deplin cuantumul onorariului, nefiind  vădit disproporţionat  în raport de complexitatea cauzei.

La recursul incident formulat de intimatul-reclamant, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare în care  a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, faţă de complexitatea redusă a cauzei, soluţionarea la un singur termen de judecată  şi probatoriul administrat  ce a constat numai din proba cu înscrisuri.

În faza procesuală a recursului,s-a administrat proba cu înscrisuri, fiind depuse la solicitarea instanţei  actele care au stat la baza emiterii deciziei nr.  725/2011.

Analizând cele două recursuri prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale în materie, Curtea reţine că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta  D.G.R.F.P. B., acesta se încadrează în motivul prevăzut  de dispoziţiile art. 488 Cod procedură civilă, dar nu este fondat.

Aşa cum rezultă  din Fişa de evidenţă  a intimatului-reclamant, deţinută de D.E.P.A.B.D., acesta a avut domiciliul în localitatea C., str. N. nr. 23 până la data de 14.12.2010, ulterior  fiind eliberată o nouă carte de identitate pentru domiciliul din str. P. nr. 3.

Prin Decizia nr. 725/30.12.2011 s-au stabilit  obligaţii fiscale accesorii  pentru perioada 01.01.2011-31.12.2011, aferente debitelor stabilite prin ACC 101/15.02.2008, domiciliul debitorului fiind indicat în localitatea C., str. N. nr. 23, Judeţul  B.

Analizând  actele care au stat la baza emiterii  deciziei de impunere, de la data de 01.01.2010 şi până la  data emiterii deciziei nr. 725/2011, rezultă că în acest interval de timp, între  reclamant şi  D.R.A.O.V.B.  s-a purtat o corespondenţă în care reclamantul  şi-a indicat  un domiciliu ales la o societate de avocatură, aşadar  nu a existat o manifestare de voinţă  a  acestuia  în sensul de  a-şi preciza domiciliul fiscal.

Organul fiscal a comunicat decizia privind obligaţiile fiscale  accesorii la adresa din str. N. nr. 23, în baza unor  informaţii anterioare anului 2010, fără să verifice dacă acestea mai sunt de actualitate, iar faţă de returnarea corespondenţei, a trecut la comunicarea actului administrativ-fiscal prin publicitate.

Comunicarea prin publicitate  reprezintă una dintre cele patru modalităţi enumerate în art. 44 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, prin care legiuitorul a stabilit că pot fi comunicate actele administrative fiscale.

Procedând la o interpretare teleologică a acestor dispoziţii legale, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 536/2011,  a observat  că enumerarea pe care o conţin nu este întâmplătoare, ci modalităţile  de comunicare a actelor administrative fiscale sunt menţionate într-o ordine de prioritate în ceea ce priveşte aplicarea lor. Astfel, prima dintre acestea, care asigură certitudinea absolută a luării la cunoştinţă a contribuabilului de conţinutul actului administrativ fiscal, este cea de la lit. a), constând în prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent şi primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură. De asemenea, un grad înalt de certitudine îl conferă şi modalitatea prevăzută la lit. b), şi anume remiterea către contribuabil, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal. Urmează, potrivit lit. c), comunicarea prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum şi prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal şi confirmarea primirii acestuia. În fine, la lit. d) se menţionează comunicarea prin publicitate, a cărei descriere se găseşte în textul de lege criticat în decizia menţionată.

În mod evident, arată instanţa de contencios constituţional, intenţia legiuitorului a fost de a institui o anumită ordine pentru modalităţile de comunicare a actelor administrative fiscale, prefigurând, prin succesiunea menţionată la lit. a) - d), obligaţia organului fiscal de a proceda la comunicare doar cu respectarea ordinii de utilizare a acestora prevăzută în art. 44 alin. (2), iar art. 4) prevede că dispoziţiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de procedură sunt aplicabile în mod corespunzător şi în materia comunicării actelor administrative fiscale, ceea ce înseamnă că este incident art. 167 alin. 5)  din Codul de procedură civilă, în sensul că, în cazul comunicării cu rea-credinţă prin publicitate a actului administrativ fiscal, vor fi anulate actele săvârşite ulterior acestui moment.

Interesul organelor fiscale de aducere la cunoştinţa contribuabilului a existenţei unei obligaţii fiscale al cărei creditor este însuşi statul implică necesitatea comunicării actului administrativ în care aceasta este consemnată prin modalităţi care să asigure aducerea efectivă la cunoştinţa contribuabilului despre existenţa unor obligaţii fiscale în sarcina sa.

Aşadar, în cazul actelor administrative fiscale, comunicarea acestora se îndeplineşte prin publicitate şi în ipoteza în care se cunoaşte domiciliul fiscal al contribuabilului, dar comunicarea nu s-a putut realiza prin celelalte modalităţi prevăzute de textul amintit.

 Instanţa de fond, examinând  dacă  această comunicare prin publicitate a fost îndeplinită doar ca urmare a imposibilităţii realizării procedurii de comunicare prin modalitatea comunicării prin poştă la domiciliul fiscal al contribuabilului,  în mod corect a reţinut  că  nu s-a realizat în mod corect  comunicarea prin  publicitate câtă vreme  comunicarea prin  scrisoare recomandată s-a făcut la o adresă greşită.

 Într-adevăr, comunicarea prin scrisoare recomandată s-a făcut pur formal la adresa din str. N. nr. 23, câtă vreme organul fiscal, deşi avea posibilitatea să se informeze cu privire la  domiciliul contribuabilului în str. P. nr. 3, nu a manifestat o minimă diligenţă în acest sens.

Argumentul recurentei că şi în contestaţia administrativă reclamantul şi-a indicat domiciliul în str. N. nr. 23 nu poate fi reţinut, întrucât aceasta a fost formulată  după mai mult de doi ani de la efectuarea actului de comunicare a cărui legalitate este analizată.

În consecinţă, nelegalitatea  comunicării  prin publicitate a deciziei referitoare la obligaţiile accesorii atrage  nelegalitatea soluţiei de respingere a contestaţiei administrative  ca fiind tardivă, aşa cum în mod legal a reţinut instanţa de fond.

Nici al doilea motiv de recurs nu este fondat.

Într-adevăr, în principiu, obiectul acţiunii în contenciosul fiscal îl reprezintă Decizia  emisă de organul fiscal în soluţionarea contestaţiei administrative în temeiul art. 216 Cod procedură fiscală, însă în practica judecătorească, această regulă a fost nuanţată, în sensul că, interpretând prevederile din legislaţia naţională într-un mod care să concorde cu garanţiile  dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale  şi  jurisprudenţa CEDO, cu precădere termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative şi judiciare, să nu fie exclusă de plano atribuţia  instanţei de contencios administrativ în rezolvarea fondului  litigiului, ci  impune măsuri  care să înlăture complet  şi efectiv consecinţele  vătămătoare ale conduitei administrative nelegale, în toate situaţiile în care autoritatea fiscală nu a soluţionat contestaţia administrativă  pe fondul său sau nu a emis o decizie  în termenul legal.

Ori, în cauză, au fost emise acte de executare, şi anume titlu executoriu nr. 2124/01.07.2014 şi  somaţia nr. 2125/01.07.2014, aşa încât reluarea procedurii administrative  ar fi lipsită de efectivitate, fiind deturnată finalitatea normelor ce reglementează procedura administrativă, anume posibilitatea autorităţilor emitente ale actelor atacate  sau a autorităţilor ierarhic superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau  de a le redimensiona  în limitele prevăzute de lege.

Pentru aceste considerente, recursul declarat de pârâta D.G.R.F.P. B. va fi respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul incident promovat de reclamant, acesta este nemulţumit de faptul că  instanţa de fond a acordat numai parţial cheltuiala cu onorariul de avocat, şi anume suma de 500 lei faţă de 1488 lei solicitată.

Cu privire la această critică, ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea reţine, în acord cu instanţa de fond, că gradul de complexitate al cauzei nu justifică un onorariu în cuantumul solicitat, dovadă fiind chiar faptul că pricina s-a soluţionat la primul termen de judecată,  suma de 500 lei fiind peste  nivelul onorariului  stabilit prin art. 3 pct. 3 din  Protocolul nr. 113928/2008 încheiat între M.J. şi U.N.B.R. pentru stabilirea onorariilor avocaţilor  pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică  în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă juridică şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, care prevede pentru procesele şi cererile în materia contenciosului administrativ  un onorariu de 300 lei.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 Cod procedură civilă, vor fi respinse atât recursul principal declarat de pârâta D.G.R.F.P. B., cât şi recursul incident declarat de reclamantul S.M.I. împotriva sentinţei civile nr. 268/CA/23.02.2014, pronunţată de Tribunalul Braşov-secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Domenii speta

Spete similare