Constatare nulitate clauze abuzive

Dosar nr. 860/308/2014

Operator de date cu caracter personal 3192

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA SIGHIŞOARA

CIVIL

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 1349/2014

Şedinţa publică  din 21 Octombrie 2014

Completul compus din:

PREŞEDINTE Liliana Misirgic

Grefier Maria Hosu

Pe rol  pronunţarea în  cauza civilă  privind pe reclamanţii  B.A.M.  şi B.L.I.  şi pe pârâta SC V.R. SA PRIN REPREZENTANT LEGAL, având ca obiect anulare act clauze abuzive.

Procedura legal îndeplinită, fără citarea părţilor.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier , după care :

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 16 octombrie 2014 , susţinerile şi concluziile părţilor fiind consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată şi când instanţa având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunţarea pentru azi  21  octombrie 2014, în şedinţă publică.

INSTANŢA

Asupra cauzei de faţă deliberând constată următoarele:

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sighişoara, aleatoriu în sistem informatic, sub nr. 860/308/2014, la data de 24.04.2014, reclamaţii Bujor Adela-Margareta şi Bujor Lucian- Ioan au formulat cerere de chemare în judecată împotriva debitoarei S.C. V.R. S.A., solicitând ca instanţa , în ceea ce priveşte Convenţia de credit nr. 0140723/30.01.2008 să constate că pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi pct. 3.5 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr. 0140723/30.01.2008, constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000 şi să dispună anularea acestora; să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5 lit. c) din Condiţiile speciale şi pct. 3.7 din Condiţiile generale din Convenţia de credit nr. 0163648/10.09.2008, privind comisionul de rambursare în avans şi să dispună anularea acestora; să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi să oblige pârâta la restituirea în integralitate a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc şi, respectiv, comision de rambursare anticipată, începând cu data încheierii contractului şi până la data pronunţării prezentei hotărâri; să dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate conform art. 3 alin 1 din O.G. nr. 9/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru fiecare sumă în parte, plătită pârâtei cu titlu de comision de risc, şi, respectiv, comision de rambursare în avans, începând cu data plăţii şi până la data restituirii efective de către pârâtă a acestor sume şi să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;

În ceea ce priveşte Convenţia de credit nr. 0163648/10.09.2008 reclamanta a solicitat să se constate că pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi pct. 3.5 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr. 0163648/10.09.2008 constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000 şi să dispună anularea acestora; că pct. 5.1 lit. a) din Actul adiţional Convenţiei de credit nr. 0163648/10.09.2008 prin care s-a introdus comisionul de administrare aplicat soldului creditului constituie clauză abuzivă în sensul art. 4 alin 1 din Legea 193/2000 şi să dispună anularea acestora; să se  dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea în integralitate a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc (redenumit comision de administrare), începând cu data încheierii contractului şi până la data pronunţării prezentei hotărâri; să se  dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin 1 din O.G. nr. 9/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru fiecare sumă în parte, plătită pârâtei cu titlu de comision de risc (redenumit comision de administrare), începând cu data plăţii şi până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume şi să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, reclamanţii au solicitat să se constate că acţiunea este scutită de la plata taxei de timbru şi sunt incidente prevederile art. 15 alin 1 lit. j) din Legea nr. 146/1997.

În fapt, reclamanţii au arătat că au încheiat la data de 30.01.2008 cu SC V.R. SA- Sucursala Sighişoara, Convenţia de credit nr. 0140723, aceştia având calitatea de împrumutaţi, pentru suma de 15000 EUR pe o perioadă de 348 luni, instituindu-se în favoarea băncii, pentru garantarea acestui împrumut, ipoteca de rangul I asupra imobilului descris la pct. 7 din Convenţia de credit. Potrivit  pct. 5 lit. a) din această Convenţie de credit, reclamanţilor li s-a perceput un de comision de risc de 0,165% aplicat soldului creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă.

Reclamanţii au mai învederat că au semnat la data de 10.09.2008  cu aceeaşi bancă  Convenţia de credit nr. 0163648 în scopul refinanţării creditului contractat anterior cu pârâta .

În calitate de împrumutaţi pentru suma de 29000 EUR, pe o perioadă de 348 luni, reclamanţii au instituit în favoarea băncii spre garantarea acestui împrumut o ipotecă de rangul I asupra imobilului, astfel cum reiese din pct. 7 din Convenţia de credit nr. 0163648. 

Potrivit art.5 lit.a din această Convenţie de credit, reclamanţilor li s-a perceput un titlu de comision de risc de 0,165% aplicat soldului creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă.

Cu suma împrumutată în baza Convenţiei de credit nr. 0163648 din 10.09.2008, reclamaţii au rambursat împrumutul contractat prin Convenţia de credit nr. 0140723 din 30.01.2008, fiindu-le perceput un comision de rambursare anticipată de 2%, calculat la valoarea sumei rambursate în avans, sumă achitată integral la data efectuării rambursării.

Reclamanţii au arătat că, în anul 2010, au primit din partea băncii o propunere de a semna un act adiţional la Convenţia de credit iniţială, fiind informaţi că, prin semnarea acestui act, va fi doar redenumit comisionul de risc în comision de administrare, dar că au refuzat expres semnarea acestui act adiţional, aducând la cunoştinţa reprezentanţilor băncii acest aspect, însă, contrar acestei manifestări de voinţă, banca a considerat că reclamanţii au acceptat tacit implementarea actului adiţionat nr. 1. Cu privire la acest aspect, reclamanţii consideră că banca a implementat unilateral şi abuziv acest act adiţional, fără a-i notifica în vreun fel cu privire la schimbarea intervenită.

Referitor la caracterul abuziv al clauzelor, respectiv a celor de la pct.5 lit. a) din Condiţiile speciale şi pct. 3.5 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr. 0140723/30.01.2008, precum şi pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi pct. 3.5. din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr. 163648/10.09.2008, reclamanţii au arătat că prin pct. 5.1 lit. a) din Convenţia de Credit nr. 0140723/30.01.2008, s-a stabilit un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de Credit ,de 0,165% aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de Credit. Prin pct. 5.1 lit.a) din Convenţia de Credit nr. 0163648/10.09.2008 s-a stabilit un comision de risc de 0,165% aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de Credit, iar prin pct.3.5 din Condiţiile generale ale Convenţiei de Credit, se  prevede că „Pentru punerea la dispoziţie a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în condiţiile Speciale”. Din cuprinsul acestor dispoziţii nu rezultă în mod inechivoc rolul acestui comision, nefiind suficientă inserarea formulei „pentru punerea la dispoziţie a creditului”. Având în vedere limbajul criptic utilizat, se poate afirma că în atare situaţie consumatorului îi este ascunsă atât raţiunea instituirii unei asemenea obligaţii, cât şi neexistenţa contraserviciului prestat, cu atât mai mult cu cât consumatorul se supune unei serii de obligaţii (dobânzi penalizatoare, comisioane) în scopul asigurării profitului proiectat de bancă.

Reclamanţii au susţinut că acest comision de risc, este şi reprezintă o clauză abuzivă, întrucât a fost inserat în contract cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000, a dispoziţiilor legale de drept comun prevăzute de vechiul Cod civil, precum şi a reglementărilor prevăzute de OUG nr. 50/2010.

Referitor la calificarea unei clauze ca fiind abuzivă, reclamaţii susţin că trebuie îndeplinite următoarele condiţii: clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului, această condiţie fiind îndeplinită  întrucât obiectul principal al contractului îl reprezintă restituirea sumei împrumutate şi a dobânzii aferente; clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, să fie creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor iar dezechilibrul să fie în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe.

Referitor la condiţia  negocierii directe a clauzei s-a învederat că , prin intermediul convenţiei de credit, care este un contract de adeziune cu caracter pre-formulat, această clauză a fost impusă în mod unilateral de către bancă, astfel că şi această condiţie este îndeplinită. În acest sens s-a constatat de către practica judecătorească, în repetate rânduri, raportat la conduita SC V.R. SA (Tribunalul Comercial Mureş, dosar nr. 12348/320/2010, Sentinţa nr. 1692/23.11.2011, pag. 4 a hotărârii :”Instanţa reţine că în cauză contractul de credit a fost transformat tacit într-unul de adeziune, el constând într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanţi, astfel că întregul contract a fost impus în forma respectivă de către bancă”)

În perioada 2007-2010, s-a mai arătat că pârâta a încheiat convenţii care au luat fiinţă prin acelaşi tip de contracte pre-formulate, prin acestea fiind instituită aceeaşi clauză abuzivă cu privire la perceperea comisionului de risc raportat la soldul creditor. Această împrejurare a fost constatată în mod repetat de către jurisprudenţă, (Judecătoria Tg. Mureş – dosar nr. 18345/320/2010, Sentinţa nr. 4887/01.06.2011, pag.4- nepublicată „Pârâta susţine în fapt că această clauză fiind inserată în cadrul condiţiilor speciale ale convenţiei a fost negociată cu clienţii. Instanţa reţine din susţinerile pârâtei că în privinţa condiţiilor generale din contract părţile  nu au purtat nici o negociere. Pe cale de consecinţă, de vreme ce existenţa acestui comision este prevăzută în această parte a contractului care nu suportă intervenţii, este evidentă lipsa unei negocieri reale în privinţa comisionului de risc. Faptul că în cuprinsul condiţiilor speciale se detaliază procentul şi modul de calcul al acestui comision, a cărei achitare este de la debutul relaţiei impusă, nu acoperă lipsa negocierii”).

Caracterul pre-formulat al contractului reiese din modalitatea în care a fost redactat, acesta fiind structurat în condiţii generale şi condiţii speciale. Condiţiile generale au fost folosite în mod identic în contractele încheiate de către bancă în acea perioadă. Nici condiţiile speciale nu au fost negociate, singurele aspecte ce variază de la un contract la altul fiind cele privitoare la datele de identificare a părţilor, valoarea împrumutată şi respectiv datele de identificare a imobilului obiect al ipotecii.

Reclamanţii au  susţinut că nu au avut posibilitatea de a negocia cu instituţia bancară referitor la instituirea sau neinstituirea unei asemenea clauze. De altfel, nu au putut negocia nici cu privire la cuantumul respectivului comision, aceasta fiind impus pe cale unilaterală, conform strategiei de vânzare practicate la acel moment faţă de bancă.

Referitor la cea de-a treia condiţie , s-a arătat că dezechilibrul pe care-l generează aceste clauze, este dat de faptul că , comisionul de risc nu reprezintă un cost actual al creditului;

În acest caz, reclamanţii au arătat că un asemenea cost nu poate fi considerat actual (cert), ci doar eventual. Banca încasează lunar comisionul de risc şi nu îl returnează consumatorului bun-platnic după unul sau mai mulţi ani de derulare a contractului fără incidente de plată.

Reclamanţii au apreciat că perceperea comisionului de risc nu mai are nici o justificare, având în vedere că în sarcina lor au fost stabilite o serie de obligaţii în vederea garantării executării obligaţiei de rambursare.

S-a considerat de către reclamanţi  că a fost încălcat caracterul sinalagmatic al contractului de împrumut.

Datorită faptului că şi-au asumat riscul devalorizării monedei naţionale (în raport cu moneda EUR), în acord cu principiul echilibrului contractual, şi pârâta, conform aceluiaşi principiu, era  ţinută să suporte riscul derivat din propriul obiect de activitate.

Referitor la dezechilibrul creat în detrimentul reclamanţilor, în calitate de consumatori, precum şi a bunei-credinţe a băncii, s-a învederat că disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă irefutabilă a relei credinţe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere  în eroare a clienţilor, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acţionau pe aceeaşi piaţă relevantă cu banca respectivă (dar care, în realitate, datorita adăugării la DAE a comisionului de risc, nu mai erau chiar atât de avantajoase) şi, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite ale comercianţilor.

Totodată, ambele părţi  ar fi trebuit să respecte echilibrul contractual, astfel încât nici una dintre părţi să nu încerce să obţină o valoare mai mare decât aceea la care s-a obligat cealaltă parte. Per a contrario, reaua credinţă intervine prin ruperea echilibrului contractual de către una din părţi, în scopul obţinerii unor beneficii sau a protejării propriilor interese, în detrimentul celorlalte părţi contractante.

Reaua credinţă reiese şi din faptul că respectivul comision de risc nu este definit şi nu sunt precizate cazurile acoperite prin reglementarea acestui comision şi nici criteriile în funcţie de care s-a stabilit procentul comisionului.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5 lit. c) din Condiţiile speciale şi pct. 3.7 din Condiţiile generale din Convenţia de credit nr. 0163648/10.09.2008 privind comisionul de rambursare în avans s-au învederat următoarele :

Clauza cuprinsă la pct. 5 lit.c din secţiunea Condiţii speciale a convenţiei de credit în discuţie are următorul conţinut: „Comision de rambursare în avans: 2% calculat la valoarea sumei rambursate în avans pe parcursul primilor 5 ani din durata creditului (…) 1% calculat la valoarea sumei rambursate în avans ulterior primilor 5 ani din durata creditului”. Această clauză contractuală pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, atât prin ea însăşi, cât şi apreciată împreună cu prevederile art. 3.7 din secţiunea condiţii generale a convenţiilor de credit în discuţie.

Conform art. 4 lit. a din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă şi în ipoteza în care împreună cu alte prevederi din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, prin procentul stabilit în mod unilateral în favoarea băncii, în cazul unei rambursări s-a creat un dezechilibru semnificativ, având în vedere valoarea împrumuturilor contractate şi faptul că procentul este diferenţiat pe perioade de timp fără vreun temei.

Întrucât perceperea comisionului de rambursare în avans nu are nici un temei juridic şi mai ales având în vedere faptul că natura comisionului nu s-a schimbat prin simpla sa denumire, reclamanţii consideră că toate argumentele relative la comisionul de risc sunt valabile şi în cazul comisionului de administrare.

Cu privire la comisionul de administrare şi caracterul abuziv al clauzei de la pct. 5.1 lit. a) din Actul adiţional Convenţiei de credit nr. 0163648/10.09.2008 s-a susţinut că reclamanţii au refuzat în mod expres semnarea acestui prim act adiţional, iar banca în mod contrar manifestării lor de voinţă a considerat că au acceptat tacit condiţiile impuse şi au implementat în mod unilateral şi abuziv prevederile acestui act adiţional.

Art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 prevede în mod expres şi limitativ care sunt comisioanele care pot fi percepute legal, respectiv: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor, costuri aferente asigurărilor şi penalităţi. Potrivit art. 95 din O.U. G. nr. 50/2010, instituţiile bancare erau obligate să asigure conformitatea contractelor încheiate cu dispoziţiile ordonanţei de urgenţă  prin încheierea unor acte adiţionale între acestea şi clienţi.

Clauzele actului adiţional nr. 1 nu au fost negociate, iar obligaţia de a face dovada contrarie îi incumbă pârâtei. Clauzele acestui act adiţional au creat un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe. Mai mult, clauza privind comisionul de administrare nu se referă la obiectul principal al contractului.

Pârâta, prin act adiţional, a modificat în mod abuziv şi unilateral contractul de credit, înlocuind comisionul de risc cu comision de administrare, contrar manifestării exprese de voinţă a reclamanţilor.

Manifestarea de voinţă poate avea loc expres sau tacit, iar în legătură cu exteriorizarea consimţământului, se ridică problema valorii juridice a tăcerii. În principiu, tăcerea nu valorează consimţământ exteriorizat decât în trei cazuri: când legea prevede expres aceasta, dacă prin voinţa expresă a părţilor se atribuie tăcerii o anumită semnificaţie juridică şi atunci când tăcerea are valoare de consimţământ, potrivit obiceiului.

Mai mult, art. 13.1 din Convenţia de credit prevede că „orice modificare a clauzelor convenţiei se va efectua exclusiv în baza acordului părţilor, urmând a fi consemnată prin act adiţional”.

Cu privire la nulitatea absolută a clauzelor abuzive şi repunerea părţilor în situaţia anterioară , reclamanţii au susţinut că , având în vedere prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori raportate la dispoziţiile OG 21/1992 privind protecţia consumatorilor, clauza privind comisionul de risc este lovită de nulitate absolută. Aceste prevederi normative sunt imperative, trebuind respectate întocmai şi necondiţionat de persoanele cărora i se adresează. Nerespectarea acestora atrage nulitatea absolută a clauzelor încheiate cu nesocotirea lor.

Deoarece aceste clauze contractuale abuzive sunt lovite de nulitate absolută, se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu consecinţă obligării pârâtei la restituirea, în integralitate, a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc.

Cu privire la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate conform art. 3 alin 1 din O.G. nr. 9/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru fiecare sumă în parte, plătită pârâtei cu titlu de comision de risc, s-a învederat că, prin plăţile periodice ale comisionului de risc şi ulterior de administrare abuziv impuse ,reclamanţii au suferit şi o sărăcire cauzată de lipsa folosirii acelor sume de bani, de la momentul respectivelor plăţi a fiecărei sume de bani achitate cu titlu de comision de risc/administrare, sărăcire care se întinde până la momentul restituirii efective de către bancă a respectivelor sume de bani, iar banca a beneficiat de o îmbogăţire fără justă cauză prin faptul că s-a folosit şi va folosi respectivele sume de bani începând cu momentul fiecărei plăţi a consumatorilor, cu titlu de comision de risc/administrare şi până în momentul în care banca va restitui în mod efectiv consumatorilor fiecare sumă de bani în parte încasată cu titlu de comision de risc/administrare. Valoarea însărăcirii, respectiv îmbogăţirii fără just temei, în speţă, pentru intervalul de timp marcat dintre momentul fiecărei plăţi efectuate de consumatori, cu titlu de comision de risc/administrare şi momentul restituirii efective de către bană a fiecărei sume de bani în parte, este evaluabilă în bani în mod exact. Astfel, echivalentul bănesc al acestei însărăciri, respectiv îmbogăţiri fără justă cauză îl reprezintă dobânda legală calculată asupra fiecărei sume de bani plătite cu titlu de comision de risc/de administrare, de la data plăţii de către reclamanţi a fiecărei sume de bani în parte şi până la data restituirii efective de către bancă a fiecărei sume de bani în parte.

Cu titlu de despăgubiri, în temeiul art. 13 alin. 1, teza finală din Legea nr. 193/2000, ca echivalent al lipsei de folosinţă a sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare, reclamanţii  au susţinut că pârâta trebuia să plătească dobânda legală calculată potrivit art. 3 alin 1 din O.G. nr. 9/2000, cu modificările şi completările ulterioare, asupra fiecărei sume de bani plătite pârâtei cu titlu de comision de risc/administrare la data plăţii fiecărei sume de ani în parte şi până la data restituirii efective de către pârâtă a fiecărei sume de bani în parte.

S-a mai arătat că între reclamanţi şi bancă sunt stabilite raporturi comerciale, iar în materie comercială, cuantumul dobânzii legale este reglementat de prevederile art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000, cu modificările şi completările ulterioare, text de lege care statuează „Dobânda legală se stabileşte, în materie comercială, la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României”.

Pentru toate aceste motive reclamaţii au solicitat admiterea acţiunii.

În drept  s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi Lista anexă a Legii 193/2000 republicată, Legea nr. 21/1992, Codul civil de la 1864, O.G. nr. 9/2000 şi O.U.G. nr. 50/2010 .

La acţiune reclamanţii au anexat următoarele înscrisuri, în copie : împuternicire avocaţială, proces verbal de informare gratuită privind avantajele medierii nr.3/15.04.2014, Convenţia de credit nr.0140723/30.01.2008, Plan rambursare credit, proces verbal de informare gratuită privind avantajele medierii nr.4/15.04.2014, Convenţia de credit nr.0163648/10.09.2008, Plan rambursare Credit,(f.15-58 din dosar).

Ulterior cu data de 30 mai 2014, reclamanţii au depus în copie , în dublu exemplar, următoarele înscrisuri :  cererile nr.469841/24.04.2014 adresate pârâtei, actele de identitate, solicitarea nr.1122/20.09.2010 prin care au cerut încetarea încasării comisionului de risc, răspunsul băncii nr.327/13.10.2010 , contract de garanţie reală imobiliară, Contractul de asigurare din 30.01.2008, Poliţa de asigurare nr. 1100000214782/ 30.01.2008 , scrisoarea de cesiune a poliţei de asigurare, în favoarea pârâtei; cererile de eliberare a documentelor şi extraselor de cont nr. 459669/11.04.2014 şi cererile nr. 469841/24,04,2014, răspunsul pârâtei nr. 496556/ 23.05.2014(f.64-82 din dosar).

Cu data de 30 mai 2014, pârâta SC V.R. SA  a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat să se dispună anularea petitului nr. 4, în baza art. 196 alin. 1CPC; admiterea  excepţiei prescripţiei  dreptului material la  acţiune pentru petitul 4 privind cererea de restituire a sumelor achitate cu titlul de comision de risc, comision de rambursare în avans şi administrare , anterior datei de 24.04.2011; admiterea excepţiei lipsei de interes în întregime în privinţa petitelor referitoare la convenţia de  credit nr. 0140723/30.01.2008 şi în privinţa petitelor 1 şi 3 ale acţiunii în privinţa convenţiei de credit nr. 0163648/10.09.2008 iar în subsidiar respingerea acestora ca nefondate; respingerea petitelor 2, 4 (privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare începând din 24.04.2011), 5 şi 6 ale acţiunii ,ca nefondate; obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt,  pârâta a arătat că reclamanţii prin cererea de chemare în judecată formulată,  au susţinut  că prevederile contractuale din convenţia de credit nr. 0140723/ 30.01.2008 vizând comisionul de risc şi comisionul de rambursare  anticipată, respectiv prevederile contractuale din convenţia de credit nr. 0163648 /10.09.2008 vizând comisionul de risc, precum şi prevederea din actul adiţional din 2010 privind comisionul de administrare, ar fi clauze abuzive raportat la art. 4 din Legea 193/2000.

S-a mai învederat că prin petitul 3 , reclamanţii au solicitat anularea clauzelor iar prin petitul 4, obligarea la plata sumelor încasate cu aplicarea clauzelor abuzive, fără a se indica sumele pretinse. S-a  solicitat şi plata de dobânzi legale aferente pretenţiilor şi cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte petitul 4 al acţiunii, întrucât obiectul cererii nu este individualizat, pârâta a arătat că se impune a fi anulat având în vedere prevederile art. 196 alin, 1 C.p.civ.S-a mai învederat că potrivit prevederilor art. 200 Cod Procedură civilă, raportat la prevederile art. 194 lit.c şi 196 alin. 1 CPC, se impune anularea cererii în privinţa petitelor sus menţionate.

Deşi au formulat acest petit de pretenţii, reclamanţii nu au individualizat cuantumul acestora, mărginindu-se a indica generic o perioadă (de la data încheierii contractului şi până la data pronunţării hotărârii), astfel că nu se poate stabili cuantumul fiecărui comision achitat.

Pârâta a susţinut sancţiunea anulării cererii este incidentă, nefiind indicat un cuantum concret al pretenţiilor materiale ale reclamanţilor constând în sumele încasate cu  pretinsa aplicare a clauzelor abuzive.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru petitul 4, pârâta a arătat următoarele :

In privinţa petitului de restabilire a situaţiei anterioare, ca aplicare a principiului efectelor nulităţii actului juridic civil, s-a susţinut  că orice pretenţie care ar decurge din contract şi care excede termenului general de prescripţie de 3 ani anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată , se impune a fi respinsă ca urmare a intervenirii prescripţiei.

Cu privire la contractele cu executare succesivă s-a arătat că intervine prescripţia extinctivă în modalitatea reglementată de art. 12 din Decretul Lege 167/1958. Această chestiune este reglementată cât se poate de clar chiar şi în Noul Cod Civil, art. 2526. Contractul de credit este o variantă a contractului de împrumut, fiind fără dubii un contract cu executare succesivă, cel puţin în privinţa obligaţiilor de rambursare ale împrumutaţilor. Aceasta înseamnă că pentru fiecare sumă achitată cu titlu de comision de risc, în flecare lună începea un termen de prescripţie distinct de 3 ani pentru o eventuală acţiune în restituire. Dacă ulterior intervine nulitatea clauzei ce reglementa această obligaţie cu caracter succesiv, acţiunea în restituirea acestei prestaţii este admisibilă doar dacă nu se împlinise termenul de prescripţie reglementat de art. 12. În caz contrar se admite imprescriptibilitatea cererii de restituire a unei prestaţii succesive, raportat la imprescriptibilitatea acţiunii în constatarea nulităţii absolute, ceea ce este nelegal.

Pârâta a menţionat că nu contestă  faptul că dreptul la restituire se naşte la momentul prezumtivei anulări a clauzei,  dar această restituire este la rându-i limitată în timp de termenul de prescripţie reglementat de art. 12 din Decretul Lege 167/I958, care priveşte efectul prescripţiei extinctive în funcţie de natura prestaţiei stipulate prin actul juridic.

S-a mai menţionat că trebuie evitată confuzia între termenul de la care începe să curgă prescripţia dreptului de a cere restabilirea situaţiei anterioare şi termenul de prescripţie al cererii de restituire a prestaţiilor succesive care se împlineşte periodic.

S-a învederat că potrivit convenţiei de credit nr. 0140723/ 30.01.2008 s-a perceput comision de risc doar până în septembrie 2008, când creditul a fost rambursat în integralitate prin refinanţarea acestuia cu cel de-al doilea credit. Drept urmare ultima plată cu acest titlu a fost realizată în septembrie 2008, fiind evident prescrisă orice cerere de restituire în privinţa acestei convenţii. Ultima lună în care s-a perceput comision de risc potrivit convenţiei de credit nr. 0163648/10.09.2008 este august. Ultimul termen de prescripţie pentru cererea de restituire a plăţilor efectuate cu acest titlu s-a  împlinit  astfel în august 2013. Drept urmare pretenţiile reclamanţilor vizând comisionul de risc (septembrie 2008 - august 2010), sunt în întregime afectate de termenul de prescripţie. În privinţa pretenţiilor vizând restituirea comisionului de administrare, prescripţia operează pentru perioada septembrie 2010 - aprilie 2011.

S-a apreciat de către pârâtă că se impune respingerea ca prescrise şi a pretenţiilor vizând plata comisionului de rambursare anticipată aferent convenţiei de credit 0140723/30.01.2008 precum şi a dobânzii legale ca accesoriu al pretenţiei principale , prin coroborarea art. 12 cu art.1 alin.2 din Decretul Lege nr.167/1958.

Cu privire la excepţia lipsei de interes, pârâta a învederat că petitele formulate în legătură cu convenţia de credit nr. 0140723/30.01.2008 sunt lipsite de interes, acesta nemaifiind actual întrucât prevederile convenţiei de credit au încetat de drept, prin rambursarea integrală a creditului, în septembrie 2008. In consecinţă, în baza art. 32 lit. d şi 33, art. 40 CPC , pârâta a invocat lipsa de interes în promovarea acţiunii în privinţa acestor petite ale acţiunii întrucât vizează clauze contractuale inexistente la momentul promovării cererii, interesul nemaifiind actual.

S-a menţionat de către pârâtă că ,cererea de chemare în judecată fondată pe prevederile Legii 193/2000, promovată la 6 ani de la rezilierea contractului, care lipseşte de orice efecte clauzele acestuia, este în mod vădit lipsită de interes prin prisma petitelor principale.

Referitor la convenţia de credit 0163648/10.09.2008 s-a arătat că petitele vizând constatarea caracterului abuziv şi eliminarea clauzelor privind comisionul de risc, sunt lipsite de interes, având în vedere că prin actul adiţional implementat în conformitate cu prevederile OUG 50/2010 a fost înlăturată această clauză. Odată cu luna septembrie 2010,  s-a stipulat un alt comision, denumit „de administrare", în mod detaliat explicat prin actul adiţional.

În consecinţă, în baza art. 32 lit. d şi 33, art. 40 CPC s-a invocat lipsa de interes în promovarea acţiunii în privinţa comisionului de risc, întrucât vizează o clauză contractuală inexistentă la momentul promovării cererii, interesul nefiind actual.

In privinţa constatării caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare , s-a arătat de către pârâtă că  acţiunea este nefondată, în subsidiar faţă de excepţia lipsei de interes invocată, având în vedere că acest comision a fost stipulat prin act adiţional care a fost implementat în conformitate cu prevederile OUG 50/2010.

Prevederile contractuale au fost adaptate la OUG 50/2010 prin acest act adiţional între părţi fiind astfel aplicabile prevederile de drept tranzitoriu reglementate de art. 40 alin. 3 şi art. 95  alin. 5 din OUG 50/2010 (forma în vigoare înainte de intrarea în vigoare a Legii 288/2010) şi art. II alin. 2 din Legea 288/2010. Aceste prevederi răstoarnă prezumţia lipsei de negociere în cazul contractului de credit de adeziune, reglementată de art. 4 din Legea 193/2000.

Practic OUG 50/2010 reglementează o întreagă procedură menită a asigura protecţia consumatorului în relaţia cu băncile, procedură care a fost parcursă şi s-a concretizat prin implementarea actului adiţional în conformitate cu prevederile art. 40 alin. 3 din OUG 50/2010, modificare contractuală fiind impusă legislativ prin art. 95 alin. 5 din OUG 50/2010.

In consecinţă , pârâta a susţinut că a notificat reclamaţilor actul adiţional întocmit în conformitate cu prevederile OUG 50/2010, însă aceştia nu şi-au exprimat vreun punct de vedere ferm în privinţa actului adiţional care, în considerarea art. 40 alin. 3 şi art. 95 alin. 5 din OUG 50/2010, a fost implementat tacit, tăcerea reclamanţilor valorând consimţământ în baza acestor prevederi. În plus, reclamanţii au avut din nou posibilitatea, pe o perioadă de 60 de zile, în baza art. II din Legea 288/2010, să notifice expres refuzul de implementare a actului adiţional şi să revină la condiţiile contractuale anterioare OUG 50/2010 , însă nu au uzat nici de acest drept astfel că au devenit aplicabile prevederile de drept tranzitoriu ale art. II alin 2 din Legea 288/2010, care, de asemenea răstoarnă prezumţia reglementată de art. 4 al Legii 193/2000.

Actul adiţional a fost implementat avându-se în vedere prevederile OUG 50/2010, astfel încât reclamanţii nu pot solicita anularea clauzei privind comisionul de administrare, întrucât aceasta a fost introdusă în conformitate cu prevederile art. 36 alin. 1 şi 3 din OUG 50/2010, fiind exclusă de la aplicabilitatea Legii 193/2000, raportat la prevederile art. 3 alin. 2 din acest act normativ. În consecinţă , pârâta a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000 în esenţă clauza fiind prezumat negociată şi asumată de reclamanţi prin implementarea actului adiţional, cu observarea prevederilor art. 36, 40 alin. 3 şi art. 95 alin. 5 din OUG 50/2010, respectiv art. II alin. 2 din Legea 288/2010.

În fapt,  legiuitorul este cel care a impus modificarea contractuală ca atare, s-a procedat la înlăturarea comisionului de risc şi perceperea unui alt comision, în deplină concordanţă cu prevederile OUG 50/2010.

Cu privire la  clauza privind comisionul de risc s-a menţionat că,  în situaţia în care se apreciază că reclamanţii pot solicita la acest moment eliminarea clauzei anterior înlăturării acesteia prin actul adiţional, atunci acţiunea se impune a fi respinsă ca fiind lipsită de interes , întrucât vizează o clauză care nu mai exista la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

În subsidiar, la primul petit, dacă se apreciază de către instanţă că există un interes în promovarea acestei acţiuni vizând clauza anterior existentă privind comisionul de risc şi restituirea sumelor încasate cu acest titlu, având în vedere fundamentarea în drept a cererii, s-a învederat că apariţia noţiunii de clauză abuzivă în legislaţia românească s-a produs odată cu implementarea aquis-ului comunitar, în concret Directiva 93/13/CEE. Directiva a fost transpusă prin Legea 193/2000 pe un teren juridic construit pe principiul autonomiei de voinţă, principiu unic al tuturor legilor morale şi al îndatoririlor conforme acestor legi, consacrat prin dispoziţiile art. 969 Cod Civil, care se justifică prin facultatea unui subiect de drept de a intra într-un raport contractual sau nu, de a a-şi alege co-contractantul şi de a stabili liber cu acesta conţinutul contractului.

Prin apariţia în dreptul românesc a Legii 193/2000 i-a fost conferită judecătorului puterea de a interveni să corecteze eventualele dezechilibre excesive în defavoarea consumatorului dar în mod evident fără a distruge conceptul libertăţii contractuale şi a forţei juridice a unui contract semnat şi asumat între părţi.

Astfel , art. 1 al Legii 193/2000 stabileşte obligaţiile principale în sarcina comercianţilor: obligaţia pozitivă de transparenţă (alin. 1) şi obligaţia negativă de a nu stipula clauze abuzive (alin. 3).

Se poate observa că în cauză, contractul de credit şi actul adiţional încheiat cu reclamanţii cuprinde două secţiuni : Condiţii generale şi Condiţii speciale. În Condiţiile Speciale sunt cuprinse în limbaj clar şi explicit clauzele principale referitoare la obiectul contractului, respectiv preţul creditului format din dobânda anuală şi spezele contractuale, tipurile de comisioane şi cuantumul acestora. Comprehensibilitatea clauzelor contractuale urmează a fi raportată la posibilitatea de înţelegere a omului obişnuit, astfel încât comerciantul în general să fie la rându-i la adăpost de abuzuri din partea consumatorului oportunist.

Obligaţia de a nu stipula clauze abuzive este pe larg explicată în cuprinsul art. 4 din Legea 193/2000, din care se pot desprinde condiţiile cumulative pe care o clauză contractuală trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerată abuzivă. Pornind de la acest condiţii s-a afirmat că,  clauza contractuală care îi  reglementa dreptul de a percepe comisionul de risc, respectiv de administrare, nu era o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea 193/2000.

În primul rând comisionul de risc făcea parte din preţul contractului iar acesta este o componentă a obiectului principal al contractului. Comisionul de risc se regăsea identificat în mod expres inclusiv în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale preţului creditului, fiind asumat ca atare de către clienţii băncii prin semnarea graficului de rambursare pe fiecare pagină. Fiind un element al preţului contractului, este evident că perceperea acestuia nu poate fi analizată drept clauză abuzivă având în vedere art. 4 alin. 6.

S-a învederat că, legiuitorul român a preluat greşit prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE care stipulează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului ori a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil".

Clauza contractuală privind dreptul pârâtei de a percepe comisionul de risc, reprezentând parte integrantă a preţului contractului,nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanţa de judecată ca fiind clauză abuzivă , în lipsa unui temei legal care să îi confere instanţei de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.

În al doilea rând s-a arătat că ,clauza reglementată de art. 5 lit. a din Convenţia de Credit nu a creat un dezechilibru semnificativ, contrar bunei credinţe, între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În temeiul art. 4 din Directiva 93/13/CEE,  aprecierea ca abuzivă a unei clauze contractuale trebuie să ţină seama de natura bunurilor sau serviciilor care  fac obiectul contractului, de toate circumstanţele care privesc încheierea sa şi de toate celelalte clauze ale contractului. Prin urmare, în materia clauzelor abuzive,  ceea ce se urmăreşte este înlăturarea dezechilibrului contractual, din perspectivă statică, surprins în secvenţa de timp a încheierii contractului şi a împrejurărilor  ce o preced. Pe de altă parte o clauză poate fi declarată abuzivă în caz de disproporţie considerabilă şi nejustificată între drepturile şi obligaţiile părţilor.

S-a susţinut că s-a învederat de către reclamanţi că  au încheiat convenţia de credit în anul 2008, înainte de criza economică şi financiară şi au învestit instanţa cu o cerere în care reclamă un dezechilibru contractual în cursul anului 2014. Între aceste două momente reclamanţii nu şi-au arătat cu nici un prilej nemulţumirea în legătură cu presupusul dezechilibru semnificativ care să afecteze utilitatea contractului, cauzat de clauzele indicate ca abuzive în prezent. De fapt reclamanţii susţin în continuare utilitatea contractului în ceea ce îi priveşte dar încearcă să îşi reducă contraprestaţia.

Aşadar,  dacă se analizează drepturile şi obligaţiile părţilor la data formării contractului nu se pot identifica disproporţii considerabile şi nejustificate care să îl facă lipsit de interes pentru reclamanţi. Dimpotrivă, aceştia au preferat oferta  pârâtei la momentul contractării tocmai în considerarea condiţiilor avantajoase de creditare.

S-a susţinut că nu  se poate reţine afirmaţia reclamanţilor conform căreia toate riscurile sunt acoperite de garanţia reală imobiliară şi de clauzele penalizatoare, deoarece noţiunea de risc în înţelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit este mai complexă şi cu incidenţe diverse. Raţiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligaţiile părţilor,  ci mai degrabă o modalitate de a asigura echilibrul contractual la evoluţia stării financiare a împrumutaţilor. În esenţă a achitat o sumă pe care a sperat să o recupereze într-un interval îndelungat de timp. Din partea împrumutaţilor nu mai exista nici un risc de a nu obţine plata sumelor împrumutate, însă subzistă  riscul  pentru pârâtă de a nu mai primi sumele acordate şi costurile sau profitul preconizat de această prestaţie.

Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziţie sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unor dobânzi sau altor cheltuieli legate dc această sumă.

Debitorul băncii, suportând preţul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv dobânda şi comisioanele.

În ceea ce priveşte soliditatea garanţiei, aceasta nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordate de către bancă. În procesul de analiză trebuie avut în vedere că garanţiile reprezintă ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv acumularea de proprietăţi imobiliare în contul creanţelor neîncasate. Garanţia, de cele mai multe ori, este menită să acopere exclusiv valoarea sumei împrumutate, din aceasta scăzându-se costurile pe care banca le înregistrează cu executarea acesteia.

Criza pieţei imobiliare este cel mai grăitor exemplu , deoarece garanţiile oferite în urmă cu 6-7 ani nu mai sunt în măsură să acopere în acest moment creditele acordate în acea perioadă, cu atât mai mult în condiţiile în care riscul nu ar fi asigurat şi prin alte comisioane, de a obţine profitul scontat. Acest fapt trebuie coroborat şi cu perioada îndelungată pentru care se acordă de obicei un astfel de credit, între 20 şi 30 de ani.

În privinţa cerinţei negocierii, s-a argumentat că unele  clauze contractuale sunt preformulate, în fapt toate contractele pe care încheie o persoană fizică au clauze preformulate  dar aceasta nu înseamnă că ele sunt abuzive. De aceea este necesară o analiză concretă a condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000.

Prevederile Legii 193/2000 conferă caracterul de contract standard preformulat unui contract de credit clasic.

În privinţa contractelor încheiate ,această prezumţie legală se aplică doar în privinţa condiţiilor generale ale convenţiei, întrucât condiţiile speciale, sub aspectul obiectului contractului - dobândă, comisioane, perioadele  de rambursare, pot fi în esenţă diferite de la un client la altul. Astfel,  prezumţia de nenegociere reglementată de art. 4 din Legea 193/2000 nu operează în privinţa condiţiilor speciale iar lipsa negocierii trebuie dovedită de reclamant, în analiza condiţiei privind lipsa negocierii trebuind să se evite confuzia între lipsa negocierii ca şi condiţie legală şi lipsa intenţiei de a negocia. Posibilitatea de negociere exista în mod real la momentul încheierii contractului. Faptul că nu s-a dorit negocierea din partea reclamanţilor nu echivalează cu lipsa în totalitate a posibilităţii acestei negocieri, pentru ca prezumţia lipsei negocierii să opereze.

Reclamanţii nu şi-au manifestat în nici un mod intenţia de a negocia, deşi aveau această posibilitate, puteau să ceară o dobândă sau un comision mai favorabil. Dacă ar fi fost refuzaţi, puteau să nu mai încheie un contract de credit cu S.C. Volksbank România S.A. şi să aleagă o altă instituţie de credit. Reclamanţilor le-a fost pus la dispoziţie contractul spre studiu, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 5 din Legea 193/2000, a existat posibilitatea reală de a discuta clauzele sub aspectul cuantumului valoric al dobânzii şi comisioanelor însă aceştia nu şi-au manifestat opţiunea de a negocia. În consecinţă  perceperea comisionului de risc a fost reglementată şi consimţită contractual  de părţile convenţiei de credit,  fără existenţa vreunei constrângeri şi se realizează potrivit principiului consfinţit de art. 969 Cod civil.

S-a învederat că analiza condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000 şi aprecierea asupra caracterului abuziv nu trebuie realizată prin raportare la evoluţia în timp a contractului,  ci trebuie realizată prin raportare la momentul unic al încheierii contractului, iar dacă se analizează din această perspectivă se poate concluziona în mod evident că nu a existat un dezechilibru contractual la momentul încheierii contractului şi a existat totodată o posibilitate reală de negociere.

Referitor la netemeinicia solicitării de anulare a clauzelor şi de restabilire a situaţiei anterioare în cazul contractelor cu executare succesivă s-a susţinut de către pârâtă că,  Legea 193/2000 nu prevede nicăieri în cuprinsul acesteia nulitatea ca sancţiune juridică. Singura sancţiune care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze în baza Legii 193/2000 este inopozabilitatea clauzei  conform art. 6 coroborat cu art. 13 al Legii 193/2000.

În consecinţă s-a învederat că nu este fondată cererea de restabilire a situaţiei anterioare.

Pretenţiile de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc şi o parte din cele achitate cu titlu de comision de administrare sunt afectate de termenul de prescripţie de 3 ani, iar în privinţa sumelor încasate cu titlu de comision de administrare începând cu 28.03.2011 s-a arătat că acestea  nu sunt fondate nici dacă s-ar accepta nulitatea .

În cazul în care cererea formulată de reclamanţi ar viza , teoretic, restabilirea situaţiei anterioare, în urma intervenţiei nulităţii actului juridic civil , s-a învederat de către pârâtă că  nu se poate face abstracţie de caracterul contractului dintre părţi, fiind vorba despre un contract cu executare succesivă, căruia nu i se aplică aceleaşi efecte ale nulităţii precum unui contract cu executare uno ictu, efectele nulităţii unui contract cu executare succesivă operând  numai pentru viitor.

Prin întâmpinare, pârâta a susţinut că prestaţiile executate în baza unui contract cu executare succesivă nu sunt supuse restituirii şi că singurul efect al eventualei anulări a clauzei privind comisionul de risc este imposibilitatea perceperii acestuia pentru viitor.

S-a mai arătat că reclamanţii nu au achitat din septembrie  2010 nici o sumă cu titlul de comision, întrucât au beneficiat de o perioadă de graţie între septembrie 2010 şi septembrie 2012 iar prin actul adiţional  3/19.09.2012 comisionul de  administrare a  fost  eliminat  din contract.

Referitor la clauza privind comisionul de rambursare în avans din convenţia 0140723/30.01.2008, s-a învederat de către pârâtă că nu se indică nicăieri de ce această clauză ar fi abuzivă, singura menţiune în privinţa acestui comision fiind inserată într-un paragraf al acţiunii, concluzionându-se că perceperea unui comision de 2% la rambursarea anticipată a creditului creează dezechilibru contractual.

S-a  susţinut că acest comision nu este abuziv prin prisma Legii 193/2000 nefiind împlinite condiţiile prevăzute de art. 4 din legea 193/2000.

Comisionul a fost acceptat de reclamanţi, nu creează nici un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind o clauză uzuală în cvasi-majoritatea contractelor de credit existente pe piaţa de profil, iar redactarea acestei clauze,  prin coroborarea cu alte prevederi din convenţia de credit , este cât se poate de inteligibilă pentru consumatori. Clauza a fost acceptată de reclamanţi, mai mult,  aceştia au semnat o cerere prin care au  acceptat plata comisionului  cu prilejul rambursării creditului  în septembrie 2008.

De asemenea s-a învederat că reclamanţii nu au criticat clauza înserată în convenţia 0163648/10.09.2008 , ceea ce denotă faptul că în opinia acestora clauza este abuzivă doar în măsura în care aceştia au achitat sume în temeiul acesteia.

În  drept pârâta a invocat disp.art. 32 lit. d, art. 33, art. 40, art.148, 193, 194, 196, 200, 204, 205, 245-248, 249, 250, 254, 260, 265, 273, 277, 292, 327-329, 351-352 Cod Procedură Civilă, art. 4 alin. 2 al Directivei 93/13/CEE, art. 3-5, 6, 12-13 din Legea 193/2000, art. 1, 7. şi 12 din Decretul Lege 167/1958, art. 969, 977 Cod civil, art. 11, 14, 36, 40 alin. 3, 95 din OUG 50/2010, art. II alin. 2 din Legea 288/2010.

La data de 5 iunie 2014, reclamanţii au depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care au solicitat admiterea acţiunii introductive , respingerea solicitării pârâtei de anulare a petitului 4 al acţiunii introductive, respingerea excepţiei  prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea excepţiei lipsei de interes.

Referitor la nulitatea parţială a acţiunii s-a învederat că restituirea prestaţiilor reprezintă o cerere accesorie cererii principale, având ca obiect constatarea ca abuzivă a clauzelor şi anularea acestora.

Pe lângă cererile principale de constatare a nulităţii clauzelor şi pe care reclamanţii au învederat că le-au argumentat in extenso în cererea introductivă , s-au formulat de către aceştia şi cereri accesorii ale căror soluţionare se învederează că depinde de soluţia dată în cererile principale.

Conform prevederilor art.204 C.pr.civ., obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să fie determinat sau determinabil.

S-a susţinut că obiectul principal al cauzei este determinat, fiind vorba de constatarea nulităţii absolute a clauzelor .

Referitor la obiectul accesoriu , s-a învederat că nu poate fi determinat , însă acesta este determinabil.

În temeiul principiului restitutio in integrum se impune ca tot ce s-a reţinut în baza unui act juridic / unei clauze inexistente sau lovite de nulitate absolută să fie restituit, astfel că se impune restituirea tuturor sumelor , de la data încheierii contractului şi respectiv a actului adiţional , până la data pronunţării hotărârii .

Referitor la anularea parţială a cererii nu poate fi făcută la solicitarea vreunei părţi,  ci este prerogativa instanţei şi nu poate fi aplicată reclamanţilor fără a le da posibilitatea să completeze lipsurile.

Referitor la excepţia  prescripţiei  dreptului material la acţiune s-a susţinut de către reclamanţi că pentru soluţionarea acestei excepţii trebuie pornit de la calificarea nulităţii clauzelor abuzive ca fiind nulitate relativă sau absolută.

Nulitatea absolută conferă acţiunii caracter de imprescriptibilitate.

Caracterul absolut al nulităţii absolute a unei clauze abuzive , rezultă din reglementarea legală oferitor în plan european de Directiva nr.13/93/CEE, iar pe plan naţional de Legea 193/2000.

De asemenea caracterul absolut al nulităţii clauzei abuzive rezultă  şi din împrejurarea că o eventuală clauză abuzivă poate fi invocată şi din oficiu de către judecător , acest lucru fiind posibil doar în cazul nulităţii absolute.

S-au invocat disp.art.11  NCC în conformitate cu care nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, iar contractul de credit şi actele adiţionale au  fost încheiate cu încălcarea normelor privind ordinea publică şi au fost încălcate prevederile legale în materia protecţiei consumatorilor,  norme care protejează ordinea publică.

S-a menţionat că, nerespectarea prevederilor art. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate atrage nulitatea absolută a clauzelor încheiate cu nesocotirea lor. Nulitatea absolută ca şi sancţiune juridică îndeplineşte funcţia preventivă, represivă şi reparatorie , aceasta din urmă asigurându-se restabilirea ordinii de  drept încălcate ,  repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea sancţionată, iar uneori, adaptarea sau refacerea actului  juridic prin înlocuirea de drept a clauzei ilegale cu clauza conformă dispoziţiei legale imperative. Având în vedere că aceste clauze contractuale abuzive sunt lovite de nulitate absolută, se impune  repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea către  reclamanţi a sumelor plătite nedatorat.

Conform principiului restitutio in integrum, se impune ca tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate absolută să fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivităţii  efectelor nulităţii.

S-a mai învederat că nu poate fi considerat prescris dreptul de a solicita restituirea sumelor de bani încasat de către pârâtă cu titlu de  comision risc .

Cu privire la excepţia lipsei de interes ,  s-a arătat că interesul reclamanţilor este legitim întrucât urmăresc un drept subiectiv recunoscut de lege şi  de asemenea este personal  întrucât interesul aparţine reclamanţilor.

Referitor la Convenţia de credit nr. 0140723/30.01.2008 s-au susţinut  de către reclamanţi  că, chiar dacă contractul a încetat prin modalitatea executării sale integrale, ar fi absurd să fie nesocotit principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, cu atât mai mult cu cât este vorba de nulitatea absolută, acţiunea  în anularea unor clauze lovite de nulitate absolută fiind imprescriptibilă. S-a stabilit faptul că dacă actul juridic a fost executat în parte până la momentul declarării nulităţii, aplicarea nulităţii înseamnă desfiinţarea retroactivă a actului juridic.

S-a învederat că principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, consacrat de art. 1254, alin. 1, C.civ., este unul general valabil şi aplicabil, excepţiile de la acest principiu fiind strict prevăzute de lege şi de strictă  interpretare. Clauzele lovite de nulitate absolută sunt considerare a nu fi existat vreodată, iar prestaţiile executate în baza acestora se impun a fi restituite.

S-a arătat că odată cu încetarea aşa zisului „risc" (nedefinit) pârâta nu a restituit sumele cu titlu de comision de risc, a avut loc îmbogăţirea fără just temei a acesteia.

Cu privire la Convenţia  nr.0163648/10.09.2008 s-a arătat că în temeiul disp.art.4 din L.193/2000 , pot fi supuse analizei sub aspectul determinării caracterului abuziv  orice clauze contractuale care au produs efecte juridice  între părţi până la un moment dat.

S-a mai susţinut de către reclamanţi că prin cererea introductivă au solicitat constatarea caracterului abuziv  al acestor clauze şi respectiv anularea acestora cu efect retroactiv, respectiv a clauzei conform căreia comisionul de risc este aplicat la soldul creditului şi este plătibil lunar pe  toată perioada creditului (clauza se regăseşte la pct. 5, lit. a) din Condiţiile speciale ale Contractului de credit nr. 0140723/30.01.2008 şi respectiv pct. 5.1., lit. a) din Condiţiile speciale ale Convenţiei  de credit nr. 0163648/10.09.2008) şi a obligaţiei împrumutatului de a plăti băncii pentru punerea la dispoziţie a creditului a  comisionului de risc care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului (clauza regăsindu-se  la art. 3.5 din Condiţii ale Convenţiilor de credit)

La o comparaţie atentă a definiţiilor din Condiţiile generale ale Convenţiei,  se constată că,atât  comisionul de risc , cât şi dobânda, sunt percepute pentru acordarea creditului. Acestea sunt pentru unul şi acelaşi lucru, comisionul de risc nefiind altceva decât o dobândă mascată. Aceasta este evidentă mai ales analizând situaţiile financiare ale pârâtei pe anul 2009, care îşi înregistrează comisionul de risc ca venit din dobânzi.

Pârâta a  încercat o justificare a perceperii comisionului de risc prin necesitatea acoperirii riscului de credit şi a riscului de piaţă.

Comportamentul contractual al împrumutatului nu este cunoscut de la început de  către bancă , iar a încasa un comision de la o persoană care, ulterior verificărilor făcute de către evidenţele incidenţelor de plăţi, nu oferă nici o suspiciune cu privire la seriozitatea sa ,este abuziv.

Întrucât nu are nici o justificare economică, reclamanţii au considerat că comisionul  de risc este necuvenit.

S-a mai susţinut că riscul deprecierii garanţiilor şi al neîncasării valorilor în cazul vânzării  este suportat de împrumutat care în situaţia aceasta va răspunde cu toate bunurile sale. Dreptul băncii de a-şi recupera creanţa se întinde asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare, iar deprecierea garanţiei afectează exclusiv patrimoniul împrumutatului.

Riscul ca banca să nu-şi recupereze creanţa este practic inexistent, întrucât bunurile sunt asigurate , despăgubirile urmând a fi recuperate de la asigurător.

Reclamanţii au mai susţinut că riscul de piaţă trebuie suportat de către ambele părţi în egală măsură, însă toate aceste riscuri au fost suportate de către consumator prin intermediul unor clauze abuzive  impuse de bancă printr-un contract de adeziune, fapt care întăreşte ideea că banca a încasat abuziv acest comision.

Odată cu apariţia OUG 50/2010, a redenumit acest comision de risc , în comision de administrare, în scopul de a crea aparenţa dreptului de a-l încasa în continuare , însă acest comision a fost confuz definit la art.3.5 din Condiţiile generale.

S-a învederat că toate neclarităţile cuprinse în convenţia de credit sunt interpretate în favoarea pârâtei, iar modul de calcul al acestui comision a fost prezentat de aşa manieră încât să inducă în eroare consumatorul cu privire la cuantumul costului efectiv.

Contrar afirmaţilor pârâtei,  art.4, alin. 2, din Directiva nr. 13/93 stabileşte că  aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea  preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau mărfurile furnizate în schimbul acestora  de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Aşadar, pentru a putea face obiectul controlului, clauza în discuţie ar trebui să fie exprimată în mod clar si inteligibil,însă  modul în care pârâta a înţeles să definească  acest comision de risc  este confuz.

S-a menţionat că pârâta nu a definit  riscul pentru care a perceput comision , comisionul de risc şi dobânda fiind percepute pentru acelaşi lucru , nefiind altceva decât o dobândă mascată.

Modul în care este definit comisionul de nici o legătură cu modul în care îl percepe pârâta.

S-a susţinut că această clauză nu a fost negociată, iar reclamanţii nu au criticat cuantumul comisionului , ci însăşi existenţa sa, şi că pârâta nu a făcut dovada faptului că reclamanţii au avut posibilitatea de a influenţa clauza.

S-a mai menţionat că apărarea pârâtei în sensul că reclamanţii au refinanţat un credit contractat anterior nu poate fi luată în considerare, considerând că  în cauză nu sunt aplicabile disp. art. 3, lit. m din Legea nr. 363/2007, referitoare la consumatorul mediu.

Reclamanţii au arătat că, prin întâmpinare,  pârâta s-a  apărat şi a susţinut că simpla lor  opţiune faţă de Volksbank este o „puternică prezumţie menită a o contracara pe cea prevăzută de art. 4 din  Legea  193/2000".

Într-adevăr, art. 4 din Legea nr. 193/2000 instituie în favoarea reclamanţilor o prezumţie legală relativă cu privire la faptul că aceste clauze nu au fost negociate în mod direct cu ei în calitate de consumatori .Situaţia la care face trimitere pârâta prin întâmpinare nu poate fi considerată  nici măcar o prezumţie judiciară având în vedere că disp.art. 329 NCPC prevăd că prezumţiile judiciare sunt susceptibile să întregească sau să întărească ceea ce a fost dovedit prin mijloacele de probă directe. Ori, aspectul învederat de către pârâtă nu are greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului  pretins.

Comisionul de risc, calculat şi perceput lunar, disimulează un procent consistent de dobândă  mărind artificial costul efectiv al creditului. Cuantumul comisionului de risc reprezintă 37 % din valoarea creditului acordat şi aproape 33% din dobânda totală, aşa cum reiese din Planul de rambursare aferent Convenţiei de credit nr. 0140723/30.01.2009. Nici în ceea ce priveşte  comisionul de risc încasat în baza convenţiei de credit nr. 0163648/10.09.2008 lucrurile nu diferă,  comisionul de risc încasat fiind unul substanţial şi în acest caz, respectiv de peste 37% din valoarea  creditului acordat şi aproape 33% din dobânda totală.

Dezechilibrul contractual se regăseşte aşadar în caracterul oneros şi împovărător al comisionului aflat în sarcina reclamanţilor , cărora le-au fost stabilite o serie de obligaţii în vederea garantării  executării obligaţiei de rambursare, în aşa măsură încât perceperea comisionului de risc nu mai are nicio  justificare.

Convenţia stipulează exclusiv în favoarea pârâtei o serie de drepturi foarte importante precum : dreptul de a modifica rata dobânzii şi a diferitelor comisioane stabilite în contract, fără a fi prevăzute în contract motivele obiective care determină o asemenea modificare; dreptul de a aplica cea mai gravă sancţiune împrumutatului; dreptul de a alege asigurătorul cu care trebuie să  contracteze împrumutatul; dreptul de a debita depozitele împrumutatului, chiar neajunse la termen în cazul întârzierii plăţii ratelor de către împrumutat, etc.

Mai mult, pârâta a transferat întregul risc contractual în sarcina împrumutatului prin comisionul  ce  i-a impus, prin garanţiile constituite, prin răspunderea cu întreg patrimoniul, prin contractelor de asigurare în favoarea băncii la societăţile de asigurare impuse de aceasta şi prin suportarea  riscului valutar. Astfel că, prin instituirea comisionului de risc, reclamanţii au fost nevoiţi să suporte  riscul derivat din obiectul de activitate al băncii, contrar principiului echilibrului contractual.

S-a considerat de către reclamanţi că a fost încălcat caracterul sinalagmatic al contractului de împrumut şi că această clauză nu respectă exigentele bunei credinţe având în vedere faptul că inserarea comisionului de risc a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamaţilor  prin majorarea considerabilă a ratei lunare. Prin inserarea comisionului de risc, pârâta a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul părţii vătămate, astfel încât s-a rupt echilibrul contractual, nefiind îndeplinită cerinţa bunei credinţe.

S-a susţinut de către reclamanţi referitor la clauza privind comisionul de risc , că este lipsită de cauză juridică în condiţiile art. 948 şi 966 C.civ., neexistând nici o contraprestaţie a societăţii bancare ce ar putea să justifice perceperea acestui comision. Mai mult, banca a luat o serie de măsuri concrete şi destinate garantării restituirii, astfel că perceperea unui astfel de comision nu-şi mai are nici o justificare în fapt sau în drept. Această clauză a fost impusă de către creditoare profitând de poziţia de superioritate de care dispune şi contravine principiului egalităţii părţilor în contracte.

De asemenea s-a susţinut că s-a încălcat principiul interdependenţei dintre prestaţiile reciproce ale părţilor din cadrul actului juridic bilateral.

S-a învederat că aceste clauze referitoare la comisionul de risc sunt lipsite de cauză juridică în condiţiile art. 948 şi 966 C.civ. de la 1864, neexistând nici o contraprestaţie a societăţii bancare ce ar putea să justifice în vreun mod perceperea acestui comision.

Cu privire la netemeinicia invocată de pârâtă cu privire la anularea clauzelor şi restabilirea situaţiei anterioare în cazul contractelor cu executare succesivă  s-a susţinut că sancţiunea ce se impune încălcărilor prevederilor legale care protejează valori ce interesează ordinea publică este nulitatea absolută. Caracterul absolut rezultă şi din împrejurarea că o eventuală clauză abuzivă poate fi invocată chiar şi din oficiu de către judecătorul naţional, aşa cum în repetate rânduri s-a pronunţat CJUE.

S-a susţinut că nu trebuie confundată  acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic anulat cu acţiunea în nulitate,  şi că reclamanţii nu pot fi  împiedicaţi ca prin acţiunea promovată să  formuleze două capete de cerere: unul principal , prin care să solicite  declararea nulităţii clauzelor abuzive ,şi un capăt de cerere accesoriu, prin care  să solicite restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul clauzelor respective, situaţie în care această din urmă cerere va fi soluţionată pe fond numai dacă se va admite capătul de cerere principal.

S-a menţionat că , prin întâmpinare , pârâta a afirmat  că Legea nr. 193/2000 nu prevede în mod expres nulitatea ca şi sancţiune însă reclamanţii  arată că aceasta nu prevede nicăieri nici inopozablitatea ca sancţiune în cazul intervenirii constatării caracterului abuziv.

Se arată că există diferenţă între nulitate şi inopozabilitate, aceasta din urmă fiind o sancţiune ce intervine în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi prevăzute de lege pentru anumite acte juridice sau al lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta, în vreme ce nulitatea presupune un act/o clauză nevalabil(ă), inopozabilitatea presupune un act/o cauză încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate, în vreme ce cauzele de nulitate există la momentul încheierii actului juridic, inopozabilitatea presupune de regulă neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii actului juridic. Este evident aşadar faptul că nu se poate vorbi de inopozabilitate.

S-a mai învederat că , comisionul de administrare, perceput în prezent, nu reprezintă altceva decât acelaşi comision de risc, cu o altă denumire. Acesta este motivul pentru care reclamanţii au criticat comisionul de administrare prin cererea introductivă.

Dacă  comisionul de risc era perceput în mod ilegal anterior apariţiei O.U.G. nr. 50/2010, faptul că în prezent ar purta o denumire permisă de lege, nu înseamnă că acesta a intrat în legalitate, deoarece  numai denumirea este permisă de lege, comisionul fiind în continuare unul ilegal.

Redenumirea comisioanelor nu este permisă în scopul alinierii condiţiilor contractuale cu O.U.G. nr. 50/2010. Mai mult, prin Comunicatul pentru informarea consumatorilor nr. 961/15.09.2010 emis de ANPC, se arată expres că băncile nu au voie să redenumească comisioanele nepermise de O.U.G., fiind obligată să le elimine.

Odată constatat caracterul abuziv al comisionului de risc anterior apariţiei O.U.G. nr. 50/2010, nu se poate susţine că odată redenumit conform modificărilor legislative acesta intra în legalitate.

S-a susţinut că apariţia O.U.G. nr. 50/2010 nu a limitat dreptul împrumutătorilor de a-şi stabili costurile şi marja de profit şi nu influenţează, aşa cum în mod eronat s-a susţinut, nivelul dobânzilor , ci stabileşte în sarcina instituţiilor de credit obligaţia de a fixa sau asigura predictibilitatea costurilor creditării, pe care aceştia trebuie să Ie exprime în forme inteligibile şi de a-şi calcula marja de profit.

Pârâta, prin act adiţional, a modificat în mod abuziv şi unilateral contractul de credit, înlocuind comisionul de risc cu comision de administrare. Manifestarea de voinţă poate avea loc expres sau tacit, iar în legătură cu exteriorizarea consimţământului, se mai ridică problema valorii juridice a tăcerii.

În principiu, tăcerea nu valorează consimţământ exteriorizat decât în trei cazuri: când legea prevede expres aceasta, dacă prin voinţa expresă a părţilor se atribuie tăcerii o anumită semnificaţie juridică şi atunci când tăcerea are valoare de consimţământ, potrivit obiceiului. Astfel, nu se poate considera că actul adiţional ar fi fost acceptat tacit.

Clauza cuprinsă la pct. 5, lit. c. din secţiunea condiţii speciale a convenţiei de Credit nr. 0140723/30.01.2008 pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, atât prin ea însăşi,  cât şi apreciată împreună cu prevederile art. 3.7. din secţiunea condiţii generale a convenţiei în discuţie. Conform art. 4, lit. a din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă şi în ipoteza în care împreună cu alte prevederi din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Ori, prin procentul stabilit în mod unilateral în favoarea băncii, cu ocazia rambursării anticipate s-a creat un dezechilibru semnificativ având în vedere valoarea împrumuturilor contractate şi faptul că procentul este nesemnificativ diferenţiat în timp.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

La data 30.01.2008  între părţi respectiv între reclamanţii B.A.M. şi B.L.I. în calitate de împrumutaţi şi SC V.R. SA în calitate de creditoare împrumutătoare,  s-a  încheiat Convenţia de credit nr. 0140723, iar ulterior la data de 10.09.2008 Convenţia de Credit nr.0163648, ambele  alcătuite din Condiţii Speciale şi Condiţii Generale.

Reclamanţii au solicitat să se constate ca fiind abuzive două din clauzele acestei convenţii, respectiv că pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi pct. 3.5 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr. 0140723/30.01.2008, referitoare la comisionul de risc , constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000 şi să dispună anularea acestora şi  să se constate caracterul abuziv şi  al clauzelor prevăzute la pct. 5 lit. a, c din Condiţiile speciale şi pct. 3.5 şi 3.7 din Condiţiile generale  ale Convenţia de credit nr. 0163648/10.09.2008, privind comisionul de risc şi de rambursare în avans şi să dispună anularea acestora; să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi să oblige pârâta la restituirea în integralitate a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc şi, respectiv, comision de rambursare anticipată, începând cu data încheierii contractului şi până la data pronunţării prezentei hotărâri; să dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate conform art. 3 alin 1 din O.G. nr. 9/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru fiecare sumă în parte, plătită pârâtei cu titlu de comision de risc, şi, respectiv, comision de rambursare în avans, începând cu data plăţii şi până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume şi să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit pct.5 lit.a din Condiţiile speciale ale Convenţiei de Credit nr.0140723/30.01.2008 s-a prevăzut un comision de risc de 0,165 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit, iar prin pct.3.5 din Condiţiile generale ale aceleiaşi convenţii s-a prevăzut comision de risc pentru punerea la dispoziţie a creditului, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului, iar modul de calcul şi scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale.

Şi în Convenţia de credit nr.0163648/10.09.2008 se regăsesc în Condiţiile generale ale convenţiei ,la punctul 3.5 menţiuni privind comisionul de risc, acesta reprezentând , conform Convenţiei, un cost pentru punerea la dispoziţie a creditului, fiind aplicat la soldul creditului şi plătindu-se lunar pentru toată perioada creditului, modul de calcul şi scadenţele plăţii acestuia stabilindu-se în Condiţiile speciale, ca şi comisionul de rambursare în avans care este definit la pct.3.7 din aceleaşi condiţii generale ale convenţiei ca fiind datorat băncii ca un comision calculat la valoarea sumei rambursate în avans, fiind datorat integral la data efectuării rambursării, în cazul rambursării parţiale sau totale în avans a sumei principale, prevederi corespunzătoare regăsindu-se şi la pct.5 lit.a şi c din Condiţiile speciale ale aceleiaşi convenţii prin care s-au prevăzut un comision de risc de 0,165 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de credit, ca şi comision de rambursare în avans de 2%, calculat la valoarea sumei rambursate în avans pe parcursul primilor cinci ani din durata creditului, plătibil integral la data efectuării rambursării şi în cuantum de 1%, calculat la valoarea sumei rambursate în avans ulterior primilor cinci ani din durata creditului, plătibil integral la data efectuării rambursării.

De asemenea, prevederi similare s-au cuprins în actul adiţional la contractul de credit nr.0163648/10.09.2008 transmis reclamanţilor prin adresa nr.242/17.09.2010(f.163 din dosar) , prin pct.5.1 lit.a referitor la comision de administrare credit de 0,165% pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat şi plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data de scadenţă stabilită la pct.6 ”Rambusări şi Plăţi” din Condiţiile speciale ale convenţiei, pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziţia împrumutatului, în termenii şi condiţiile prevăzute în convenţie. Comisionul de administrare credit s-a mai prevăzut că vizează administrarea riscului de credit, implicat de situaţii precum: comportamentul contractual al împrumutatului, codebitorilor, garanţilor, pe toată durata convenţiei, a tuturor obligaţiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire şi de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanţie, în orice moment , pe toată durata convenţiei; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin poliţa de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat şi a riscului de piaţă, implicat de situaţii precum : variaţia condiţiilor de piaţă privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanţie şi la valorificarea acestora în orice moment pe durata convenţiei, dacă va fi cazul, variaţii ale condiţiilor pieţei valutare, prevăzându-se că acest comision de administrare credit este calculat lunar împrumutatului, luându-se în calcul un număr de 30 de zile raportat la un an de 360 de zile, după următoarea formulă : (soldul creditului x comisionul de administrare credit x 12 x 30) : 360 , cu menţiunea că acest act adiţional se regăseşte la filele 164 – 170 din dosar.

În conformitate cu prev.art.248 al.1 NCPC, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe, ori , după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Legea 193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit acestei directive sunt definite la art. 2 noţiunile de  consumator şi profesionist.

Prin art. 4 se prevede că o clauză  contractuală care nu s-a negociat direct,  individual, se consideră ca fiind abuzivă, inechitabilă dacă, în contradicţie cu condiţia de bună credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Se consideră întotdeauna că o condiţie care nu s-a negociat individual este condiţia care a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul condiţiei, în special în cazul unui contract standard formulat în avans.

Astfel, în ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general şi nu unul individual, aşa cum susţine pârâta.

De altfel este evident faptul că legea ocroteşte o categorie generică, aceea a  consumatorilor, şi nu o persoană particulară, strict determinată.

În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA / Jose M. Sanchez Alcon Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii  Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesul colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.

În jurisprudenţa sa , Curtea de Justiţie a U.E a consfinţit dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil(Hotărârea din 3.06.2010, Cauza C 484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), paragrafele 28-29, 40-44).

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat în repetate rânduri asupra interpretării Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ( Hotărârea pronunţată la data de 27.07.2000 în cauza Océano Grupo Editorial SA v Roció Murciano Quintero,  Hotararea pronunţată la 26.10.2006 în cauza Elisa Maria Mostaza Claro c. Centro Movil Milenium SL, Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 4 iunie 2009 pronunţată în cauza Pannon GSM Zrt. C. Erszebet Sustikné Győrfi).

Deşi este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu  prevede  ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancţiuni este practic identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a  Uniunii Europene.

Astfel, în ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general şi nu unul individual, aşa cum susţine pârâta.

De altfel este evident faptul că legea ocroteşte o categorie generică, aceea a  consumatorilor, şi nu o persoană particulară, strict determinată.

Aşadar după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanţi, aceasta nu se  referă la vicierea consimţământului, ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzelor respective.

După cum s-a arătat anterior ,  în baza jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de aderare  a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele româneşti, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-şi producă efectele, recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acţiune al reclamanţilor neputând fi apreciat ca prescris.

Nu s-au dovedit de către pârâtă omisiuni sau încălcări ale normelor imperative de procedură care să poată conduce la constatarea nulităţii cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât, acţiunea a fost supusă procedurii de regularizare  prev.de art.194- 201 NCPC, prin raportare la disp.art.148 NCPC , astfel că se va respinge excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, întrucât , contrar susţinerilor pârâtei din întâmpinarea depusă în cauză la 30.05.2014(f.85 din dosar), obiectul acţiunii reclamanţilor este clar individualizat.

Faţă de aceste considerente instanţa va respinge şi  excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, aceştia dovedind că interesul lor în  cauză este legitim, determinat, născut şi actual, faţă de natura , obiectul şi finalitatea acţiunii promovate neputându-se identifica lipsa vreunui folos practic ce se urmăreşte prin promovarea prezentei acţiuni, care de altfel , are natura şi caracterul unei acţiuni în realizare în ultimă instanţă , ca şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, găsindu-le  neîntemeiate.

Referitor la comisionul de risc se constată că acesta  a fost aplicat, fără să se arate în funcţie de ce a fost stabilit, de ce totuşi s-a impus aplicarea lui din moment ce existau garanţiile imobiliare, cum a fost el negociat, de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului în situaţia neproducerii riscului sau dacă se poate restitui în anumite situaţii.

Aceeaşi situaţie se constată şi referitor la comisionul de administrare credit instituit prin Actul adiţional la Contractul de credit nr.0163648/10.09.2008 , în privinţa acestuia constatându-se că prin această clauză, care datorită modului în care  a fost formulată şi percepută, fără nici o posibilitate de negociere, are caracterul unei clauze abuzive, s-a urmărit perceperea sub formă voalată a unui nou comision.

Redenumirea comisionului nu reprezintă decât o modalitate de evitare a prevederilor legale.

Întrucât redenumirea comisionului nu are niciun temei juridic şi mai ales având în vedere faptul că natura comisionului nu s-a schimbat prin simpla sa denumire, se apreciază că , toate argumentele relative la comisionul de risc sunt valabile şi în cazul comisionului de administrare.

De asemenea impunerea comisionului de rambursare anticipată a creditului creează un dezechilibru important, între patrimoniile şi beneficiile părţilor contractante , în final banca ajungând să nu suporte nici un risc , acestea ajungând în sarcina celui împrumutat care este împovărat de sarcinile impuse unilateral de către bancă şi pe care nu a avut nici o posibilitate să le negocieze, fiindu-i impuse.

Cu referire la comisionul de administrare a creditului, instanţa constată că şi această clauză este abuzivă, pe de o parte, pentru că nu a fost negociată, iar pe de altă parte, pentru că produce un dezechilibru semnificativ în defavoarea reclamanţilor, fiind un cost nejustificat al creditului, pe lângă dobânda prevăzută în contract şi celelalte costuri.

Cu privire la repunerea părţilor în situaţia anterioară, sancţiunea care se impune  cu privire la clauzele arătate este nulitatea  absolută. Deoarece aceste clauze contractuale abuzive sunt lovite de nulitate absolută, se impune repunerea : părţilor în situaţia anterioară, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea, în integralitate, a sumelor de bani , încasate în baza acestor clauze abuzive.

Nulitatea absolută, ca şi sancţiune juridică civilă, îndeplineşte funcţia preventivă, represivă şi reparatorie, prin aceasta din urmă asigurându-se restabilirea ordinii de drept încălcate, repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea sancţionată, iar uneori, adaptarea sau refacerea actului juridic prin înlocuirea de drept a clauzei ilegale cu clauza conformă dispoziţiei legale imperative.

Deoarece aceste clauze contractuale abuzive sunt lovite de nulitate absolută, se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea către subsemnaţii a sumelor plătite nedatorat. In temeiul principiului restitutio in integrum, se impune ca tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic/unei clauze inexistente sau lovite de nulitate absolută, să fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivităţii efectelor nulităţii. Numai prin revenirea la situaţia anterioară părţii vătămate îi este reparat întreg prejudiciul.

Contractele  de împrumut bancar încheiate, ce fac obiectul cauzei, sunt de adeziune, clauzele cuprinse în ele fiind prestabilite  de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

Legat de incidenţa disp. art. 4 din Legea 193/2000, instanţa retine următoarele:

Potrivit art. 1 alin. 3  se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Contractele încheiate de părţile din cauză  sunt unele preformulate, standard, iar eventualele diferenţe dintre ele şi alte contracte nu se datorează negocierii cu clienţii, ci particularităţilor fiecărui client în parte.

Prin urmare aceste contracte şi clauzele lor cu privire la care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv , nu au fost negociate de către părţi, nefiind dovedit acest lucru prin nici un mijloc de probă.

Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti  şi consumatori, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (ca o aplicaţie a principiului de drept comun in dubio pro reo, art. 983 C.civ.).

În consecinţă, instanţa reţine că pct.5 lit.a din Condiţiile speciale şi pct.3.5  din Condiţiile generale ale Convenţiilor de credit nr.0140723/30.01.2008 şi nr.0163648/10.09.2008 , pct.5 lit.c din Condiţiile speciale şi pct.3.7 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr.0163648/10.09.2008 precum şi  pct.5.1 lit.a din Actul adiţional la Convenţia de credit nr.0163648/10.09.2008  reprezintă clauze ce încălcă drepturile consumatorilor care au intrat în raporturi contractuale cu pârâta în cadrul unui contract de împrumut şi va  dispune anularea  acestor clauze din convenţiile  de credit enumerate.

Reclamanţii nu au negociat clauzele contractului privind comisionul de risc, comisionul de rambursare anticipată a creditului şi comisionul de administrare credit , aceste clauze fiind preformulate de banca împrumutantă, astfel că reclamanţii, în calitate de consumatori, nu au acţionat de pe o poziţie egală cu banca.

Pe de altă parte, nu se poate susţine că prin clauzele menţionate nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Având în vedere că urmare a constatării nulităţii clauzelor constatate ca fiind abuzive, părţile se repun in situaţia anterioară sub acest aspect, pârâta datorează dobânzi legale asupra sumelor achitate în plus băncii.

Nu pot fi primite apărările paratei potrivit cărora contractul este legea părţilor, deci reclamanţii nu trebuiau să îl încheie daca nu erau de acord şi nici să achite comisionul pe parcurs. Realitatea este că reclamanţii, ca şi alte  persoane care apelează la împrumuturi bancare, nu au avut altă posibilitate, în măsura în care doreau să beneficieze de serviciile băncii, decât să accepte în bloc condiţiile prestabilite de banca. Acest lucru nu înseamnă însă că nu pot să se adreseze pe parcurs unei instanţe pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze.

De altfel, prin OUG. nr. 50/09.06.2010 s-a reglementat această problemă, fiind impuse băncilor condiţii noi şi conforme cu Directiva nr. 2008/48/CE.

În consecinţă, se  reţine că  pct. 3.5 din condiţiile generale si pct. 5 lit. a din condiţiile speciale ale convenţiei de credit privind comisionul de risc ale Convenţiei de credit nr. 0163648/10.09.2008 ca şi nr. 0140723/30.01.2008 , precum şi la pct.5 lit.c din Condiţiile speciale  şi pct.3.7 din Condiţiile generale ale Convenţiei de Credit nr.0163648/2008 şi la pct.5.1.lit.a din Actul adiţional la Convenţia de credit nr.0163648/2008 reprezintă clauze ce încălcă drepturile consumatorilor,astfel că se vor anula aceste  clauze şi se va dispune restituirea sumelor  reprezentând comision de risc şi comision de risc convertit în comision de administrare ,ca şi comision de rambursare anticipată .

Banca a beneficiat de o îmbogăţire fără justă cauză prin faptul că s-a folosit şi va folosi respectivele sume de bani începând cu momentul fiecărei plăţi a consumatorilor şi până în momentul în care banca va restitui în mod efectiv consumatorilor fiecare sumă de bani în parte încasată în baza clauzelor abuzive. Valoarea însărăcirii respectiv îmbogăţirii fară just temei, în speţă, pentru intervalul de timp marcat dintre momentul fiecărei plăţi efectuate şi momentul restituirii efective de către bancă a fiecărei sume de bani în parte, este evaluabilă în bani în mod exact. Astfel, echivalentul bănesc al acestei însărăciri respectiv îmbogăţiri fără justă cauză îl reprezintă dobânda legală calculată asupra fiecărei sume de bani plătite în baza clauzelor abuzive anulate, de la data plăţii de către reclamant a fiecărei sume de bani în parte şi până la data restituirii efective de către bancă a fiecărei sume de bani în parte. Din  aceste motive pârâta va fi obligată  la plata dobânzii legale calculate conform art. 3, alin. 1 din O.G. nr. 9/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru fiecare sumă în parte plătită pârâtei în baza clauzelor abuzive anulate, începând cu data plăţii şi până la data restituirii efective de către pârâtă a acestor sume, aceasta fiind asimilabilă daunelor interese, ca echivalent al lipsei de folosinţă a sumelor achitate în baza clauzelor abuzive,astfel că  pârâta va trebui să plătească dobânda legală calculată potrivit art. 3, alin. 1 din O.G. nr. 9/2000, cu modificările şi completările ulterioare, asupra fiecărei sume de bani plătite pârâtei în baza clauzelor abuzive,  de la data plăţii fiecărei sume de bani în parte şi până la data restituirii efective.

Între  reclamanţi şi bancă  sunt stabilite raporturi comerciale, iar în materie comercială, cuantumul dobânzii legale este reglementat de prevederile art. 3, alin. 1, O.G. nr. 9/2000, cu modificările şi completările ulterioare, text de lege care statuează „Dobânda legală se stabileşte, în materie comercială, la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României."

Prin urmare, instanţa va admite  acţiunea reclamanţilor, va constata nulitatea acestor  clauze şi va dispune restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc,comision de risc convertit în comision de administrare credit prin actul adiţional menţionat  anterior şi comision de rambursare anticipată, încasate în baza convenţiilor de credit menţionate în cele ce preced,cu dobânda legală asupra acestora de la data  plăţii fiecăreia  dintre  sumele cu acest titlu de către reclamanţi şi până la data îndeplinirii  obligaţiei de restituire de către  pârâtă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C.pr.civilă instanţa va obligă pârâta care este în culpă procesuală, să plătească reclamanţilor cheltuielile de judecată efectuate şi probate, constând din onorariul avocaţial .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge excepţiile nulităţii cererii de chemare în judecată, prescripţiei dreptului material la acţiune şi  lipsei interesului procesual,invocate de pârâtă.

Admite acţiunea civilă a reclamanţilor B.A.M. şi B.L.I.  domiciliaţi în Sighişoara  în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA , cu sediul în Bucureşti,  , şi în consecinţă:

Constată caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct.5 lit.a din Condiţiile speciale şi pct.3.5  din Condiţiile generale ale Convenţiilor de credit nr.0140723/30.01.2008 şi nr.0163648/10.09.2008 ,la pct.5 lit.c din Condiţiile speciale şi pct.3.7 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr.0163648/10.09.2008 şi la pct.5.1 lit.a din Actul adiţional la Convenţia de credit nr.0163648/10.09.2008 şi dispune anularea  acestor clauze din convenţiile  de credit enumerate.

Dispune obligarea pârâtei  la  restituirea  către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de comision de risc,comision de risc convertit în comision de administrare credit prin actul adiţional menţionat  anterior şi comision de rambursare anticipată,încasate în baza convenţiilor de credit menţionate în cele ce preced,cu dobânda legală asupra acestora de la data  plăţii fiecăreia  dintre  sumele cu acest titlu de către reclamanţi şi până la data îndeplinirii  obligaţiei de restituire de către  pârâtă. 

Mai obligă pârâta la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.

Cu apel în 30 de zile de la comunicare.

Pronunţată azi,21 octombrie 2014,în şedinţă publică.

PRESEDINTE

MISIRGIC LILIANA

GREFIER

HOSU MARIA

L.M/M.H. 9.02.2015

Domenii speta

Spete similare