Ordin de protectie

Prin decizia civilă nr. 158/06.02.2015, tribunalul a respins, ca nefondat, apelul declarat de  apelantul-pârât  TMT.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că, prin cererea înregistrată la Judecătoria RV sub  nr. 2277/292 din 22  iulie 2014, reclamanta DV, în contradictoriu cu pârâtul TMT, a solicitat emiterea unui ordin de protecţie în ceea ce o priveşte pe aceasta având în vedere că, în ultimele trei luni, a fost hărţuită şi ameninţată în mod sistematic prin mesaje telefonice scrise şi apeluri, solicitând ca pârâtul să fie obligat: să păstreze o distanţă minimă faţă de aceasta; obligarea pârâtului la păstrarea unei distanţe minime faţă de locuinţa ei, aflată în RV şi reşedinţa din sat BS, comuna C, judeţul T,  obligarea pârâtului de a nu se deplasa în sat O, comuna O, judeţul T şi sat TM, comuna TM, judeţul T, frecventate de aceasta; interzicere oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau prin alt mod de comunicare.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că din anul 2011 şi până în prezent a fost ameninţată şi hărţuită de fostul său soţ, pârâtul TMT, acesta având mai multe dosare penale înregistrate la Politia RV.

Cererea  nu a fost întemeiată în drept.

În dovedire, reclamanta a depus următoarele înscrisuri: cerere privind emiterea ordinului de protecţie, copie de pe cartea sa de identitate, copii  de pe  mesajele telefonice transmise de pârât.

Pârâtul, legal citat, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

În motivarea întâmpinării formulate, pârâtul a arătat că împotriva sa nu poate fi luată niciuna dintre măsurile prevăzute de art.23 din Legea 217/2013®, privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie, pentru următoarele considerente: nu poate fi dispusă măsura prev. de art.23 alin.1 lit.a întrucât de la data desfacerii căsătoriei nu mai locuieşte cu reclamanta, în prezent locuind cu părinţii săi în blocul J. 109; nu poate fi dispusă măsura prev. de art. 23 alin.1 lit. b întrucât nu a izgonit-o pe reclamantă din locuinţa acesteia;  nu poate fi dispusă nici măsura de la lit. c pentru că nu locuieşte cu reclamanta; nu poate fi dispusă obligarea sa la păstrarea distanţei minime faţă de reclamantă întrucât nu este un pericol social pentru reclamantă, nu a agresat-o, nu a pus-o în pericol, în niciun fel. Distanţa dintre locuinţele părţilor este de, aproximativ, 100 m şi, în cazul în care s-ar lua o asemenea măsură ar însemna să nu mai poată  intra în apartamentul în care locuieşte. De asemenea, având în vedere că este angajat la Depozitul I BS iar părinţii reclamantei au o casă la, cca, 50 m. de locul său de muncă, casă pe care reclamanta o frecventează des, luarea unei astfel de măsuri ar presupune să nu se mai poată prezenta la serviciu. Admiterea cererii reclamantei l-ar pune, de asemenea, în imposibilitatea de a se deplasa la locuinţa acesteia pentru a-şi lua copilul. Arată pârâtul că discuţii contradictorii există între părţi încă din timpul căsătoriei, reclamanta căutând tot felul de pretexte pentru a-l şicana. Cu privire la apelurile şi sms-urile la care face referire reclamanta, arată că nu au fost trimise de el iar înscrisurile anexate de reclamantă nu au nici un fel de forţă probantă. Reclamanta a solicitat emiterea unui ordin de protecţie în scopul de a formula plângeri penale împotriva sa, de a-l lipsi de dreptul de a avea legături personale cu minorul întrucât intenţionează să se mute în altă localitate împreună cu actualul concubin.

În drept au fost invocate disp.art. 205 Cod procedura civila

În cauză s-a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri şi testimonială, cu martorii SC şi OI.

 Prin Sentinţa civilă nr. 540 pronunţată  la data de  30 iulie 2014 de Judecătoria RV  s-a admis cererea formulată de reclamantă, s-a emis ordinul de protecţie în sensul obligării  pârâtului, pentru o perioadă de 6 luni, începând cu data de 30 iulie 2014:  să păstreze o distanţă minimă de 100 metri faţă de reclamantă, faţă de locuinţa acesteia din RV; faţă de locurile pe care le frecventează reclamanta, respectiv locuinţa numitului SC din satul O, comuna O, judeţul T şi sat TM, comuna TM, judeţul T. De asemenea, a fost obligat pârâtul să păstreze o distanţă minimă de 30 metri faţă de locuinţa părinţilor reclamantei, din sat BS, comuna C, judeţul T şi i-au fost interzise pârâtului orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu reclamanta.

Prin Decizia civilă nr. 294 pronunţată la data de 24.10.2014, Tribunalul T  a respins  excepţia  inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-reclamantă DV, a admis recursul  recurentului-pârât  TMT,  a casat sentinţa recurată  şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

 Pentru a dispune în acest sens, în considerente, instanţa de recurs  a reţinut că motivul invocat de către reclamantă în sensul că nu pot fi ascultaţi ca martori soţul, fostul soţ, logodnicul ori concubinul, potrivit art.315 pct.2 Cod procedură civilă, este întemeiat, SC fiind logodnicul acesteia, instanţa de fond nesocotind dispoziţiile legale şi procedând la audierea sa, declaraţia martorului fiind convingătoare pentru formarea concluziilor în temeiul cărora a admis cererea reclamantei.

Instanţa de recurs, considerând că această împrejurare echivalează cu nesoluţionarea fondului, a casat hotărârea primei instanţe trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi judecătorie, în temeiul art. 498 Cod procedură civilă.

Urmare casării, cauza a fost reînregistrată la Judecătoria  RV sub nr. 2277/292/2014.

 În rejudecare, reclamanta, în completarea probelor administrate, a solicitat audierea martorei AAF, iar pârâtul a solicitat interogatoriul reclamantei.

Referitor la înscrisurile depuse de către reclamantă, anexate cererii introductive, reprezentând conţinutul scris al mesajelor telefonice transmise acesteia, pârâtul a solicitat să nu fie avute în vedere de către instanţă întrucât nu sunt certificate pentru conformitate de către reclamantă.

 Prin Sentinţa civilă nr. 11 pronunţată la data de 15.01.2015, Judecătoria  RV  a respins  excepţia invocată de pârât privind lipsa de interes a reclamantei în cauză, a  respins  cererea reclamantei DV  având ca obiect emitere ordin de protecţie şi a respins cererea formulată de pârât privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel,  instanţa de fond a reţinut  că,  faţă de data sesizării în cauză – 22.07.2014, până la data pronunţării instanţei – 15.01.2015, nu s-a făcut dovada că asupra reclamantei pârâtul a mai exercitat acte de violenţă, nu mai există starea de pericol  impusă de legiuitor în vederea emiterii ordinului de protecţie, cererea introductivă formulată de reclamantă în acest sens urmează să fie respinsă.

Referitor la excepţia lipsei de interes a cererii introductive invocată de către pârât prin apărătorul acestuia, în timpul dezbaterilor în fond, urmează să fie respinsă, având în vedere atât momentul formulării acesteia, raportat la dispoziţiile  art.245 - 247 Cod procedură civilă, cât şi obiectul cererii introductive şi motivarea în fapt care justifică interesul reclamantei în intentarea unei astfel de acţiuni, în doctrină interesul fiind definit ca reprezentând „folosul practic urmărit de către cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, interes care trebuie să existe în momentul exercitării dreptului la acţiune ”.

Privind  cererea formulată de către pârât, prin apărătorul său, referitoare la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, onorariu avocat în cuantum de 500 lei, achitat cu chitanţa nr.18/06.12.2014, Cabinetului avocat TVP, urmează să fie respinsă, în temeiul art.453 Cod procedură civilă, instanţa reţinând că, raportat la data sesizării în cauză, motivele care au generat sesizarea instanţei şi probele administrate conduc la concluzia inexistenţei culpei reclamantei în generarea acestor cheltuieli de către pârât.

Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen legal recurs pârâtul, solicitând  admiterea recursului, respingerea  acţiunii ca lipsită de interes şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat că, instanţa de fond a soluţionat pricina dedusă judecăţii  cu încălcarea flagrantă  a principiului  repartizării aleatorii a dosarelor, principiu prevăzut expres de art. 95 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor  judecătoreşti.

În dezvoltarea acestui motiv recurentul a arătat că la dosarul cauzei nu există nici un proces verbal de repartizare aleatorie  a dosarului iar dosarul soluţionat de instanţa de fond nu a fost înregistrat în ECRIS, astfel că hotărârea  a fost pronunţată  de un alt  complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei.

A mai arătat că, în mod greşit instanţa de fond a audiat martora AAF, audierea acesteia făcându-se cu  încălcarea flagrantă a interdicţiilor expres prevăzute de art. 315 alin. 1 punctul 2 NCPC  şi art. 315 alin.1 pct.3 NCPC.

 O altă încălcare flagrantă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii rezidă în faptul că instanţa de fond  în mod greşit a respins excepţia  lipsei de interes ca tardiv formulată,  fiind nerespectate dispoziţiile art. 246-248 Cod procedură civilă potrivit cărora excepţiile absolute pot fi invocate în orice stare a procesului chiar şi înaintea instanţei de recurs.

A mai susţinut că hotărârea  instanţei de fond  a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art.23 din Legea nr.217/2003, întrucât în speţă nu s-a făcut dovada existenţei unei stări de pericol la adresa reclamantei nici pentru intervalul 14.04.2014-22.07.2014 şi nici ulterior acestui interval, fapt pentru care se impunea obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurent.

Întrucât hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, se impunea şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată  efectuate de acesta.

În drept şi-a întemeiat recursul pe  dispoziţiile art.488 alin. 1 pct. 2, 5  şi 8 Cod procedură civilă.

În dovedire a depus Ordonanţa de clasare din 29.01.2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria RV.

Intimata pârâtă nu a depus întâmpinare şi nu s-a prezentat în instanţă, deşi a fost legal citată.

La termenul de judecată din data de 06.02.2015,  instanţa din oficiu a  recalificat  calea  de atac formulată în cauză  în raport de dispoziţiile art. 7 alin.1 din Legea nr. 76/2012 ca fiind apel, urmând a fi soluţionat de completul de judecată format din primii doi judecători ai completului de recurs, conform art. 99 alin. 3 din ROI.

Verificând  în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă, tribunalul, va respinge apelul declarat, pentru considerentele care vor succede.

 În ceea ce  priveşte  motivul  de apel prin care  apelantul  a susţinut că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea  flagrantă  a principiului  repartizării aleatorii a dosarelor  prevăzut de art. 95 din ROI  întrucât  hotărârea  a fost pronunţată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu  pentru soluţionarea cauzei, se constată că este nefondat.

 Potrivit art.99 alin. 6 din ROI  aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005 modificată  şi completată prin Hotărârea nr. 1049/2014, cauzele trimise spre rejudecare după desfiinţare/casare revin la completul iniţial învestit, dispoziţiile art.98 aplicându-se în mod corespunzător  în situaţia existenţei unui caz de incompatibilitate.

 Incidentele procedurale referitoare la compunerea completelor  de judecată se vor soluţiona cu respectarea normelor de procedură şi a normelor de repartizare  aleatorie a cauzelor, după blocarea completului  învestit iniţial cu judecarea cauzei.

 În cauză, completul iniţial învestit căruia i-a revenit după casare cauza spre rejudecare  a formulat cerere de abţinere conform art.41 alin.1 Cod procedură civilă, cerere admisă prin Încheierea din 17.11.2014, care, după ce a constatat incompatibilitatea completului respectiv a dispus repartizarea din nou a cauzei , în sistem informatizat, unui alt complet .

Urmare acestei  încheieri, cauza a fost repartizată aleatoriu completului 7,  împotriva căruia  apelantul a formulat cerere de recuzare, cerere soluţionată de completul imediat următor conform art. 98 alin. 2 din Regulament  şi  admisă prin Încheierea din 15.12.2014, care a şi dispus  repartizarea aleatorie a cauzei unui alt complet de judecată.

Întrucât încheierile  prin care s-au soluţionat incidentele procedurale referitoare la compunerea completului de judecată  şi  s-a dispus repartizarea aleatorie a cauzei  se află în dosarul cauzei, repartizarea cauzei s-a efectuat în sistem informatic prin programul ECRIS  iar modificările aduse compunerii completului de judecată şi repartizării cauzei au fost evidenţiate în programele informatice de repartizare aleatorie se apreciază că motivul invocat de apelant sub aspectul nerespectării principiului repartizării aleatorii este nefondat.

Nefondată este şi critica referitoare la audierea martorului cu încălcarea dispoziţiilor art.315 alin.1 pct. 1 şi 3  Cod procedură civilă.

Din economia dispoziţiilor art.315 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă rezultă că  nu pot fi  audiaţi ca martori,  rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv.

În speţă, martorul audiat de către prima instanţă se află în gradul patru de rudenie, fiind verişoara intimatei-reclamante, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile mai sus menţionate ce instituie  o incapacitate relativă a  acestor persoane de a fi ascultate ca martori.

În ceea ce priveşte relaţiile de duşmănie cu apelantul şi legătura de interese cu intimata, instanţa de apel reţine că acestea nu au fost dovedite, apelantul rezumându-se la o simplă afirmaţie în acest sens.

Cum  relaţia de rudenie, de duşmănie  sau legătura de interese a martorului cu una din părţi nu diminuează valoarea probatorie a declaraţiei sale, de vreme ce probele nu au o valoare prestabilită, iar lipsa de obiectivitate de care martorul poate fi suspectat poate fi uşor sesizată în contextul întregului material probator se apreciază că şi această critică este neîntemeiată.

Referitor la excepţia lipsei de interes, excepţie de fond , absolută şi peremptorie ce poate fi invocată de parte sau de instanţă, în orice stare a procesului se apreciază că  în mod corect a fost respinsă de prima instanţă în condiţiile în care intimata a justificat  prin cererea formulată folosul practic  ce ar decurge din promovarea cererii, acesta fiind momentul în raport de care se prefigurează folosul efectiv pe care partea l-ar obţine în  ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

 Interesul trebuie apreciat aşadar la momentul formulării cererii iar faptul că ulterior acesta nu mai subzistă este de natură să atragă eventual rămânerea fără obiect a cererii  şi nu admiterea excepţiei cu consecinţa respingerii cererii, fără a  se mai proceda la cercetarea cererii în fond.

 Alături de argumentele primei instanţe, la care tribunalul achiesează, se  reţine  în raport de criticile formulate că în mod corect, intimata, neavând culpă procesuală  nu a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelant.

 Potrivit art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Totodată, practica în această materie a CEDO statuează în sensul că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (cauzele C împotriva R, S împotriva R, St şi alţii împotriva R, R împotriva R).

Raportând dispoziţiile legale menţionate  la  soluţia pronunţată de instanţa de fond se constată că în mod judicios, prima instanţă a constatat lipsa culpei procesuale a intimatei, deoarece cererea  acesteia de emitere a unui ordin de protecţie în scopul obţinerii unei măsuri de protecţie pentru viitor a fost respinsă în raport de comportamentul apelantului faţă de intimată ulterior efectuării acestui demers judiciar, comportament care a determinat instanţa de fond să constate inexistenţa  în prezent  pentru intimată a unei stări de pericol pentru integritatea psihică a acesteia.

Având în vedere că ordinul de protecţie nu poate fi instituit decât dacă măsura este de strictă şi esenţială necesitate pentru protecţia vieţii, integrităţii sau libertăţii persoanei reclamante iar în cauză prima instanţă a reţinut inexistenţa unor manifestări comportamentale  ale apelantului apte în sine să afecteze integritatea emoţională a intimatei doar în perioada 22.07.2014-15.01.2015, tribunalul,  reţinând  lipsa culpei procesuale în generarea cheltuielilor de judecată efectuate de apelant,  apreciază că şi  critica  sub acest aspect  este neîntemeiată

 Faţă de considerentele expuse, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat, hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică.

Domenii speta

Spete similare