Servituţi; Prejudicii, daune

R E Z U M A T

R O M Â N I A

TRIBUNALUL PRAHOVA - SECŢIA I CIVILĂ

DOSAR NR.  ......./281/2010

DECIZIA CIVILĂ NR.94

Şedinţa publică din data de 04.02.2014

T R I B U N A L U L

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiesti sub nr......../281/ 2010, reclamanţii AM, AE şi TEM,  în contradictoriu cu pârâţii S.C. OMVP S.A. - Sucursala P şi S.C. OMVP S.A., au solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora să asigure o servitute de trecere pe terenurile învecinate care le aparţine din loc. B, jud. Prahova, în favoarea fondului lor compus din teren arabil în suprafaţă de 95.553 mp. situat în intravilanul comunei B, tarlaua 10, parcela A 41/1, jud. Prahova, cu număr cadastral 10268, înscris în cartea funciară nr.2604 a localităţii B şi teren arabil în suprafaţă de 9.095 mp. situat în intravilanul comunei B, tarlaua 10, parcela A 41-2, jud. Prahova, cu număr cadastral 10271, înscris în cartea funciară nr.2612 a localităţii B, urmând a se dispune obligarea pârâţilor la plata de daune reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor, cauzată de imposibilitatea accesului liber şi neîngrădit la acestea în vederea desfăşurării de activităţi comerciale, în cuantum evaluat provizoriu la suma de 5.000.000 euro, sumă care acoperă contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor pe perioada cuprinsă între data dobândirii dreptului de proprietate şi data formulării prezentei cereri, urmând ca, în raport de probele care vor fi administrate în cauză să îşi majoreze câtimea pretenţiilor.

În motivarea acţiunii s-a arătat că, la data de 12.01.2010, reclamanţii AM, AE şi TEM au dobândit, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat de Biroul Notarial IM - SV prin încheierea de autentificare nr. 99 din 12 ianuarie 2010, dreptul de proprietate asupra a mai multe terenuri, printre care şi suprafeţele în litigiu.

Prin încheierea nr. 1559 din 13 ianuarie 2010, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova a admis cererea cu privire la terenul cu număr cadastral 10268 înscris în cartea funciară nr. 2604 a localităţii B şi a dispus intabularea dreptului de proprietate cu titlu de drept cumpărare asupra acestui teren: ca bun comun în indiviziune şi în cote egale în favoarea reclamantului AM, sub B.9 din cartea funciară cu nr. 2604 a localităţii B şi a reclamantei AE, sub B.10 din cartea funciară cu nr. 2604 a localităţii B şi ca bun propriu în indiviziune şi în cote egale în favoarea reclamantului TEM sub B.l 1 din cartea funciară cu nr. 2604 a localităţii B.

Totodată, prin încheierea nr.1554/13.01.2010, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova a admis cererea cu privire la terenul cu număr cadastral 10271 înscris în cartea funciară nr. 2612 a localităţii B şi a dispus intabularea dreptului de proprietate cu titlu de drept  cumpărare asupra acestui teren: ca bun comun în favoarea reclamantului AM, sub B.12 din cartea funciară cu nr. 2612 a localităţii B şi reclamantului AE, sub B.13 din cartea funciară cu nr. 2612 a localităţii B şi ca bun propriu în favoarea reclamantului TEM sub B.14 din cartea funciară cu nr. 2612 a localităţii B.

Terenurile proprietatea acestora se află înconjurate din toate părţile de mai multe terenuri care se află în proprietatea societăţii OMV B, fiind situate la distanţă faţă de şosea, neavând acces direct la drumul public şi, prin urmare, proprietarii terenurilor nu au acces la niciun drum public direct către bunurile lor, ceea ce creează dificultăţi în exercitarea dreptului de proprietate, sub toate aspectele sale.

Deşi, reclamanţii au încercat soluţionarea acestei probleme pe cale amiabilă cu pârâţii, după cum rezultă din corespondenţa efectuată, nu s-au ajuns la o soluţie practică prin care reclamanţii să aibă acces la terenuri. Reclamanţii au efectuat totodată procedura concilierii prealabile, prevăzută de dispoziţiile art. 7201 din C.pr.civ., având avut loc două întâlniri între părţi, la 1 noiembrie 2010 şi la 10 noiembrie 2010, al căror rezultat a fost consemnat prin procese verbale de conciliere (Anexele nr. 7 şi 8 la cererea de chemare în judecată), neconducând  la găsirea unei soluţii practice pentru ca reclamanţilor să li se permită accesul nestingherit la terenuri.

Cel de-al doilea capăt din acţiune vizează necesitatea recunoaşterii unui drept de servitute de trecere pe terenul paraţilor, apreciind că în cauză sunt incidente prevederile art.616 C.civ. fiind vorba de o servitute de trecere, care presupune dreptul unei persoane care are un loc înfundat (fondul dominant) de a solicita vecinului său posibilitatea trecerii pe terenul acestuia (fondul aservit), în vederea asigurării accesului la terenul celui dintâi. Locul înfundat despre care face vorbire art. 616 C.civ. reprezintă orice teren care este înconjurat de alte proprietăţi, fără ca titularul dreptului de proprietate asupra fondului dominant să aibă vreo altă posibilitate de ieşire la calea publică.

Or, în cazul de faţă, după cum rezultă din documentele anexate la cerere de chemare în judecată, proprietarii terenurilor nu au nicio cale de acces la drumul public, terenurile fiind înconjurate din toate părţile de terenurile proprietatea pârâţilor. Această împrejurare este de natură a aduce atingere gravă drepturilor reclamanţilor privitoare la terenuri, în special în ceea ce priveşte dreptul de proprietate însuşi, care nu poate fi exercitat sub toate prerogativele sale.

Pe cale de consecinţă, au apreciat a se impune obligarea pârâţilor de a asigura reclamanţilor trecerea pe terenurile ai căror proprietari sunt pârâţii, în vederea asigurării accesului la terenuri.

Totodată, în cadrul asigurării acestui acces, dată fiind natura activităţilor ce se desfăşoară de către pârâţi, aceştia trebuie să ia toate măsurile necesare, tehnice ori de altă natură, pentru ca accesul să fie liber şi neîngrădit, printr-o poartă cât mai apropiată de acestea.

S-a menţionat că pârâţii încearcă să impună reclamanţilor un orar de vizitare a terenurilor proprietatea acestor, precum şi obligaţia de a fi însoţiţi în permanenţă de reprezentanţi ai săi, ceea ce contravine legii civile.

Au mai arătat că, în această situaţie calea de acces va trebui să fie suficient de largă încât să permită accesul reclamanţilor, atât cu piciorul, cât şi cu mijloacele de transport necesare în vederea executării de construcţii pe terenuri, în caz contrar, dreptul de proprietate ale acestora nu ar putea fi exercitat sub toate prerogativele sale. Astfel, pârâţii, cu toate că le-au oferit şi o schiţă cu propunerea de drum la terenuri, le-a solicitat sume enorme de bani prin îngrădirea drumului de acces, dar şi pentru îngrădirea proprietăţilor lor cu un gard care să respecte standardele pârâţilor, evaluat la 500.000 de euro, deşi terenurile sunt deja îngrădite, fiind necesare numai lucrări de reparaţie şi completare gard, pe care oricum nu le putem efectua cât timp pârâţii nu le permit accesul nestingherit la terenuri.

Cel de-al treilea capăt de cerere a vizat obligarea pârâţilor la plata de daune pentru lipsa de folosinţă a terenurilor, întrucât reclamanţii nu au nicio cale de acces la drumul public, terenurile lor fiind înconjurate din toate părţile de terenurile proprietatea pârâţilor, iar accesul lor este limitat, fiind necesare un program de vizitare, precum şi prezenţa unui reprezentant al pârâţilor de fiecare dată când proprietarii terenurilor doresc să pătrundă pe acestea.

Aceste împrejurări sunt de natură a aduce atingere gravă drepturilor reclamanţilor privitoare la terenuri, în special în ceea ce priveşte dreptul de proprietate însuşi, care nu poate fi exercitat sub toate prerogativele sale, fiind împiedicaţi să desfăşoare orice activitate pe proprietatea lor, mai cu seamă activităţile comerciale pe care doresc să le întreprindă.

Pentru aceste motive s-a apreciat că se impune obligarea pârâţilor la plata de daune reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor, cauzată de imposibilitatea accesului liber şi neîngrădit la acestea în vederea desfăşurării de activităţi comerciale, daune în cuantum evaluat provizoriu la suma de 5.000.000 euro, sumă care acoperă contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada cuprinsă între data dobândirii dreptului de proprietate şi data formulării acţiunii, urmând ca, în raport de probele care vor fi administrate în cauză să majoreze câtimea pretenţiilor.

Pe cale de consecinţă, pentru toate aceste considerente, s-a solicitat să se pronunţe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâţilor de a asigura o servitute de trecere pe terenurile învecinate, aparţinând acestora din loc. B, jud. Prahova, în favoarea fondului lor compus din: terenul arabil în suprafaţă de 95.553 (nouă sute cinzeci şi cinci de mii cinci sute cinzeci şi trei) mp, situat în intravilanul comunei B, tarlaua 10, parcela A 41/1, judeţul Prahova, cu număr cadastral 10268 înscris în cartea funciară nr. 2604 a localităţii B şi terenul arabil în suprafaţă de 9095 (nouă mii nouăzeci şi cinci) mp situat în intravilanul comunei B, tarlaua 10, parcela A 41-2, judeţul Prahova, cu număr cadastral 10271, înscris în cartea funciară nr. 2612 a localităţii B; obligarea pârâţilor la plata de daune reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor, cauzată de imposibilitatea accesului liber şi neîngrădit la acestea în vederea desfăşurării de activităţi comerciale, în cuantum evaluat provizoriu la suma de 5.000.000 euro, sumă care acoperă contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor pe perioada cuprinsă între data dobândirii dreptului de proprietate şi data formulării prezentei cereri, urmând ca, în raport de probele care vor fi administrate în cauză să ne majorăm câtimea pretenţiilor.

În raport de susţinerile reclamanţilor, la data de 01.04.2011, pârâta S.C. OMVP S.A. a formulat, în baza art.115 – 118 C.pr.civ., întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar pe calea cererii reconvenţionale, în ipoteza în care se va aprecia ca fiind întemeiată acţiunea introductivă, să se dispună obligarea reclamanţilor la suportarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor utilizate pentru constituirea şi exercitarea servituţii de trecere, despăgubiri pe care le-au estimat provizoriu la suma de 100.000 lei, urmând să se precizeze, ulterior, cuantumul exact solicitat, în urma efectuării unei expertize de specialitate şi obligarea pârâţilor la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu litigiul.

În motivarea cererii reconvenţionale s-a arătat că, începând cu anul 2010, între părţi, după ce reclamanţii au cumpărat o serie de terenuri în comuna B, localizate în incinta RP, au avut loc o serie de întâlniri pentru a asigura persoanelor fizice accesul către aceste terenuri, propunând câteva variante, având în vedere şi că Rafinăria este un obiectiv strategic şi pentru care trebuie îndeplinite anumite reguli şi condiţii de siguranţă.

S-a invocat în cuprinsul acestei cereri şi excepţia de necompetenţă materială, întrucât obiectul cererii este unul evaluabil în bani  ce depăşeşte limita stabilită de art.1 pct.1 lit. b din C.pr.civ., fiind competent tribunalul şi nu judecătoria.

Pe fondul cauzei, pârâta a susţinut că reclamanţii au refuzat, în mod abuziv şi cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente propunerea sa, având în vedere amplasamentul terenuri din incinta RP, impun necesitatea respectării anumitor exigenţe, iar soluţia identificată avea în vedere atât dispoziţiile art.617 şi 618 C.civ., respectiv pe partea care ar scurta calea proprietarului fondului închis şi prin locul ce ar pricinui o mai puţină pagubă, cât şi amplasamentul terenurilor în raport  cu drumurile existente în incinta rafinăriei.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională pârâta a menţionat că, pentru a se evalua cuantumul despăgubirilor datorate, este necesară efectuarea unei expertize de specialitate după anumite criterii.

S-a solicitat admiterea cererii reconvenţională şi obligarea reclamanţilor la suportarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor utilizate pentru constituirea şi exercitarea servituţii de trecere.

Prin încheierea de şedinţă din data de 05 aprilie 2011, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâta SC OMVP SA.

Reclamanţii AM şi AE şi TEM, au formulat la data de 20 aprilie 2011 precizare a cererii de chemare în judecata, menţionând că înţeleg să majoreze cuantumul pretenţiilor, prejudiciul fiind evaluat provizoriu la suma de 9.449.000 de Euro.

La data de 21 februarie 2010, reclamanţii în temeiul art.132 alin.2 C.pr.civ. au precizat că înţeleg să îşi modifice acţiunea în sensul că înţeleg să se judece cu cele două pârâte, respectiv S.C. OMVP S.A. şi RP (actuala denumire).

În urma probelor administrate în cauză la solicitarea părţilor, prin sentinţa civilă nr.11759 pronunţată de Judecătoria Ploieşti la data de 07.09.2013, a fost admisă în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanţi, a fost admisă în parte cererea reconvenţională precizată formulată de pârâta S.C. OMVP S.A., s-a dispus constituirea în favoarea reclamanţilor  a unei  servitute de trecere pe suprafaţa de 4344+256 mp.= 4600 mp., delimitată de punctele: a, b, c, d, f, g, h, i, j, K, a, + 1,2,3,4,1, conform VARIANTEI a II-a din raportul de expertiză topo completare II (reluată şi în completare 3 şi 4), şi schiţei de plan anexă acestuia, întocmit în cauză de expert topo PD (filele 677-678 vol.II; filele 834-835 vol.II şi filele 891-892 vol.II dosar) şi au fost obligaţi pârâţii de a asigura reclamanţilor servitutea de trecere în varianta susmenţionată.

Totodată, au fost obligaţi reclamanţii în solidar la plata c/val lipsei de folosinţă a suprafeţei de 4344+256mp.=4600 mp., către pârâţi în cuantum de 3.910 lei/lună, sumă calculată conform completării raportului de expertiză evaluări imobiliare, întocmit în cauză de expert evaluator MG (filele 925-926 dosar, vol.III.), au fost obligaţi reclamanţii în solidar să suporte contravaloarea lucrărilor necesare constituirii servituţii de trecere, constând în edificarea gardului, pe una din laturile servituţii de trecere, în cuantum de 254.644 lei, conform variantei a – II - a din raportul de expertiză evaluări imobiliare – iniţial, întocmit în cauză de expert MG (filele 91-917 dosar, vol.III) şi au fost compensate în parte cheltuielile de judecată, respectiv onorarii experţi, taxa de timbru, timbru judiciar, luând act că, onorariile de avocat, urmând fi solicitate de părţi pe cale separată, fiind respinsă în rest cererea părţilor privind obligarea reciprocă la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că prin cererea introductivă de instanţă s-a solicitat stabilirea unei servituţi de trecere pentru accesul la terenurile lor, precum şi daune în cuantum de 5.000.000 de Euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor, cauzată de imposibilitatea accesului liber şi neîngrădit la acestea în vederea desfăşurării de activităţi comerciale, dat ulterior au apreciat că acest prejudiciu este mai mare sens în care au decis să mărească câtimea pretenţiilor lor.

Instanţa observând acţiunea reclamanţilor astfel cum a fost precizată, şi potrivit înscrisurilor existente la dosar, cât şi expertizei de specialitate topo, completate efectuată în cauză de expert topo PD şi expertizei evaluări imobiliare MG, a reţinut că reclamanţi sunt proprietari în indiviziune şi cote egale ai imobilului constând în: teren în suprafaţă de 95.553 mp. intravilan situat în comuna B T10 PA41/1 judeţ Prahova cu nr. cadastral 10268 şi înscris în CF al localităţii B cu nr.2604 şi teren în suprafaţă de 9.095 mp. situat în intravilanul comunei B, T10 PA41/2 jud. Prahova cu nr. cadastral 10271 înscris în CF al localităţi B cu nr.2612, conform CVC autentificat sub nr.99/12.01.2010 (fila 16 d.vol.1), ambele suprafeţe de teren susmenţionate învecinându-se cu terenul proprietatea pârâtelor şi neavând acces la calea publică, astfel cum a concluzionat expertiza topo efectuată în cauză de expert PD, motiv pentru care reclamanţii au şi formulat acţiunea dedusă judecăţi.

Instanţa, având în vedere probele administrate în cauză, sus menţionate şi constatând îndeplinite condiţiile textelor de lege invocate, a admis acţiunea reclamanţilor sub acest aspect şi a constitui în favoarea acestora o servitute de trecere pe suprafaţa de 4344+256 mp.= 4600 mp. delimitată de pct.: a, b, c, d, f, g, h, i, j, K, a, + 1,2,3,4,1, conform variantei a II din raportul de expertiză topo completare II (reluată şi în completare 3 şi 4), şi schiţei de plan anexă acestuia, întocmit în cauză de expert topo PD (f.677 - 678 vol.II; f.834 - 835 vol.II şi f.891 - 892 vol.II dosar), urmând a obliga pârâţii de a asigura reclamanţilor servitutea de trecere în varianta susmenţionată.

Cât priveşte petitul II al acţiunii precizate de reclamanţi, respectiv obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri în cuantum de 7.959.369 Euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului proprietatea acestora, cauzate de imposibilitatea accesului liber şi neîngrădit la acesta în vederea de desfăşurări de activităţi comerciale, începând de la data dobândiri dreptului de proprietate respectiv 12.01.2010 şi până la data întocmirii raportului de expertiză contabilă, efectuat de expert contabil CM, respectiv 17.04.2012, judecătoria a reţinut următoarele:

Potrivit art.998 C.civ.”orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat să îl repare”, iar conform art.999 C.civ. „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.”

Instanţa observând titlul de proprietate al reclamanţilor reprezentat de C.V.C. autentificat sub nr.99/12.01.2010 (f.16 dos. fond vol.1) a constatat că aceştia au dobândit dreptul de proprietate al terenurilor – „loc înfundat” (fără acces la calea publică) pe riscul asumat al acestora, atât timp cât în favoarea acestora sau a fostului proprietar nu a fost constituit un drept de servitute de trecere, drept de altfel prevăzut de lege, de care reclamanţi au înţeles să uzeze prin formularea prezentei acţiuni şi ca urmare a faptului că deşi au încercat stabilirea unei servituţi de trecere în mod convenţional cu pârâţii aceasta nu s-a putut realiza.

Ca atare, prima instanţă a reţinut că, în speţă, dreptul subiectiv al reclamanţilor, respectiv servitutea de trece constituită în favoarea acestora nu putea fi încălcat de pârâţi atât timp cât nu există acest drept, fiind constituit şi urmând a-şi produce efectele juridice după rămânerea definitivă a prezentei sentinţe, astfel că pârâţii nu au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, cum de asemenea nu a putut fi reţinută nici vinovăţia acestora, raportat la cenzurarea accesului reclamanţilor pe terenul loc înfundat, dat fiind specificul activităţi  pârâţilor care implică măsuri de securitate şi de siguranţă, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse de aceştia la dosarul cauzei ( f.139-213).

Având în vedere considerentele arătate şi constatând neîndeplinite cerinţele răspunderii delictuale prev. de art.998 – 999 C.civ. instanţa a respins acţiunea reclamanţilor, privind obligarea pârâţilor la despăgubirile solicitate şi calculate conform raportului de expertiză contabilă, întocmit în cauză de expert contabil CM.

Cât priveşte cererea reconvenţională dedusă judecăţii, astfel cum a fost precizată de pârâţi şi în baza aceloraşi probatorii administrate, respectiv înscrisuri şi expertiză de specialitate topo şi evaluări imobiliare, s-au reţinut următoarele:

Corelativ constituiri unui drept de servitute în favoarea reclamanţilor şi constatând îndeplinite cerinţele prevăzute de art.616 C.civ., „…cu îndatorire de a-l despăgubi” instanţa a admis cererea reconvenţională privind obligarea reclamanţilor la plata c/val. lipsei de folosinţă a suprafeţei de 4344+256mp.=4600 mp. proprietatea pârâţilor grevată de această sarcină instituită prin constituirea servituţi  de trecere şi a obligat reclamanţi în solidar la plata c/val.lipsei de folosinţă a suprafeţei susmenţionate către pârâţi în cuantum de 3910 lei /lună, sumă calculată conform completări raportului de expertiză evaluări imobiliare întocmit în cauză de expert evaluator MG (f 925-926 d. vol.III) .

Faţă de petitul II al cererii reconvenţionale, prin care pârâţii au solicitat obligarea reclamanţilor la plata unei despăgubiri  reprezentând contravaloarea cheltuielilor de constituire şi exercitare a servituţi de trecere, instanţa a reţinut că pentru utilizarea servituţi de trecere, întreţinerea acesteia prin lege cade în sarcina fondului dominant, respectiv a utilizatorului conform disp.art.630 C.civ. disp. art.631 C.civ.,  astfel încât nu se pune problema ca acestea să fie ocazionate de pârâţi.

Constituirea servituţi de trecere nu implică dezmembrarea dreptului de proprietate a fondului aservit, ci numai o sarcină ce grevează asupra acestuia  şi ca atare nu intervin modificări  cu privire la numărul cadastral ce ar ocaziona cheltuieli din partea pârâtei, iar înscrierea în CF a servituţii este sarcina beneficiarului acestuia, cheltuielile ocazionate revenind reclamanţilor.

În ceea ce priveşte necesitatea suplimentării posturilor de pază de către pârâte, urmare constituiri servituţi de trecere, în favoarea reclamanţilor, şi obligarea acestora din urmă la c/val. cheltuielilor ocazionate în acest sens, instanţa de fond a reţinut că pârâţi nu au făcut dovada îndepliniri condiţiilor art.998 - 999 C.civ,  motiv pentru care urmează a respinge şi această cerere.

Pentru constituirea servituţii de trecere în varianta solicitată de părţi şi stabilită de instanţă, susmenţionată, se reţine în baza raportului de expertiză evaluări imobiliare întocmit de expertul MG, că, drumul de acces stabilit este practicabil şi amenajat, singura condiţie, fiind aceea de asigurare a accesului  în condiţii de deplină siguranţă, atât pentru fondul dominant, cât şi pentru fondul aservit, motiv pentru care se impune delimitarea pârâtei prin realizarea unei împrejmuiri(gard) numai pe una din laturile servituţi.

Instanţa a mai reţinut că cererea pârâtelor cu privire la plata de despăgubiri reprezentând întreţinerea şi constituirea servituţii de trecere, poate fi admisă numai în parte respectiv numai în ceea ce priveşte cheltuielile cu edificarea gardului conform variantei a II –a din raportul de expertiză evaluări imobiliare iniţial, întocmit de expert M (filele 915-917 d.vol.III).

În baza art.276 C.pr.civ., s-a compensa în parte cheltuielile de judecată, respectiv  onorariile experţilor, taxa de timbru şi timbru judiciar, luându-se act  că onorariile de avocat vor fi solicitate de părţi pe cale separată şi a respins în rest cererea părţilor privind obligarea reciprocă la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, faţă de admitere numai în parte a acţiunii şi a cererii reconvenţionale.

Împotriva sentinţei civile nr.11759 pronunţate de Judecătoria Ploieşti, la data de 07.09.2013, reclamanţii au declarat apel la data de 02.08.2013, solicitând ca prin decizia ce se va pronunţa, să se dispună schimbarea în parte a hotărârii apelate în sensul admiterii capătului de cerere privitor la obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţa a terenurilor, cauzată de imposibilitatea accesului liber şi neîngrădit la acestea, în vederea desfăşurării de activităţi comerciale, în cuantum de 7.959.369 Euro, sumă care acoperă contravaloarea lipsei de folosinţa a terenurilor pe perioada cuprinsa între data dobândirii dreptului de proprietate şi data întocmirii Raportului de expertiză contabila; cu cheltuieli de judecată.

La data de 21.08.2013, pârâta S.C. OMVP S.A. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 11759 pronunţate de Judecătoria Ploieşti, la data de 07.09.2013, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate şi, pe cale de consecinţă, admiterea în tot a cererii reconvenţionale formulate de către pârâtă, în sensul obligării intimaţilor la suportarea tuturor despăgubirilor pentru constituirea şi exercitarea servituţii de trecere, inclusiv următoarele sume respinse de instanţa de fond: 18.474 lei pentru porţile de acces; 6.000 lei costurile pentru efectuarea documentaţiei cadastrale, inclusiv a menţiunilor în Cartea Funciară; 5.500 lei/lună costurile pentru crearea unui post de pază fix permanent; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, reclamanţii au arătat că prin cererea de chemare in judecată, astfel cum a fost precizată pe parcursul soluţionării procesului, reclamanţii cu solicitat instanţei sa dispună obligarea pârâţilor sa le asigure o servitute de trecere pe terenurile proprietatea acestora, situate in localitatea B, judeţul Prahova, in favoarea fondului dominant proprietatea reclamanţilor, in varianta nr. 2 prevăzuta in Raportul de expertiza tehnica judiciara întocmit de expertul PD; obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţa a terenurilor, cauzată de imposibilitatea accesului liber şi neîngrădit la acestea, in vederea desfăşurării de activităţi comerciale, în cuantum de 7.959.369 euro, sumă care acoperă contravaloarea lipsei de folosinţa a terenurilor pe perioada cuprinsă între data dobândirii dreptului de proprietate şi data întocmirii Raportului de expertiza contabilă.

Reclamanţii au invocat următoarele motive de nelegalitate şi netemeinicie ale sentinţei civile apelate:

Instanţa a apreciat în mod greşit ca hotărârea produce efecte constitutive de drepturi, iar nu efecte declarative;

Sub un prim aspect, solicită ca instanţa să constate că, in mod greşit, prima instanţa a apreciat ca dreptul subiectiv al apelanţilor - reclamanţi, respectiv servitutea de trecere constituită în favoarea acestora, nu putea fi încălcat de pârâţi, atâta timp cât nu exista acest drept, fiind constituit şi urmând a-si produce efecte juridice după rămânerea definitiva a prezentei hotărâri

Apelanţii – reclamanţi au arătat că pentru a se pronunţa in acest sens, instanţa a avut in vedere faptul ca hotărârea judecătoreasca produce efecte constitutive, urmând ca dreptul de servitute sa fie constituit după rămânerea definitiva a prezentei hotărâri.

Or, urmează a se observa ca hotărârea judecătoreasca pronunţată în cauză are efecte declarative, întrucât dreptul de servitute este un drept recunoscut de lege proprietarului fondului dominant, iar prezentul litigiu a fost declanşat ca urmare a nerespectării acestui drept de către proprietarul fondului aservit.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în cauză, s-a constatat ca reclamanţii sunt beneficiarii unui drept legal de servitute, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege in acest scop.

Totodată, se constată că aceste condiţii erau îndeplinite încă de la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra Terenurilor.

Ca regula, hotărârea judecătoreasca produce efecte retroactive, constatând drepturi preexistente.

Pe de alta parte, servitutea de trecere este o servitute care rezulta din lege, este necontinua si aparenta.

Servituţile legale sunt definite ca fiind acele servituţi care se stabilesc prin lege, pentru considerente de asigurare a posibilităţii de utilizare a unor fonduri sau în interesul comun al proprietarilor unor fonduri învecinate.

În consecinţa, izvorul servituţii îl constituie legea.

Pentru apărarea dreptului de servitute, titularul servituţii poate exercita acţiunea confesorie, urmărind, astfel, recunoaşterea dreptului său real de servitute.

Drept urmare, hotărârea judecătorească pronunţată în cadrul acţiunii confesorii va produce efecte retroactive, recunoscând existenţa unui drept izvorât din lege, încă de la momentul îndeplinirii cerinţelor privitoare la existenţa dreptului de servitute.

În cazul de faţă, prima instanţa a reţinut că cerinţele legale privitoare la constituirea servituţii existau/erau îndeplinite încă de la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Ca atare, hotărârea judecătorească pronunţată în cauza are natura de a recunoaşte existenta unui drept preexistent, izvorât din lege, iar nu de a reprezenta un titlu constitutiv al acestui drept.

Totodată, au arătat că instanţa a considerat în mod neîntemeiat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate pe riscul asumat al acestora, realizând, totodată, o confuzie între servituţile legale şi servituţile constituite prin fapta omului.

Sub acest aspect, instanţa a constatat ca reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate al terenurilor „loc înfundat” (fără acces la calea publică) pe riscul lor, atâta timp cât în favoarea reclamanţilor sau a fostului proprietar nu a fost constituit un drept de servitute de trecere, drept de altfel prevăzut de lege.

În mod neîntemeiat, aşadar, arată apelanţii – reclamanţi, instanţa a apreciat ca aceştia au dobândit dreptul de proprietate al terenurilor „loc înfundat" pe riscul lor şi, in consecinţă, ca şi-au asumat riscul de a nu avea acces către proprietatea lor.

Or, este cu totul surprinzătoare o astfel de supoziţie, mai ales în condiţiile în care instanţa afirmă ca dreptul de servitute de trecere este un drept prevăzut de lege.

Astfel, apelanţii - reclamanţi, la momentul dobândirii terenurilor, au cunoscut că legea recunoaşte proprietarului fondului dominant/„locului înfundat" o cale de acces, împrejurare în raport de care apreciază că nu poate fi vorba despre asumarea vreunui risc.

Proprietarii fondului aservit aveau obligaţia de a respecta acest drept recunoscut de lege, ci nu de a-l nega, cum s-a întâmplat în cazul de faţă.

Apelanţii – reclamanţi învederează că se observa că, practic, instanţa face confuzie între servituţile care se stabilesc prin fapta omului, respectiv prin convenţia părţilor şi servituţile legale, care izvorăsc din lege şi pentru care nu este necesară încheierea unei convenţii pentru exercitarea dreptului de servitute.

Prin urmare, în niciun caz nu se poate vorbi despre asumarea vreunui risc de către reclamanţi la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, ci, dimpotrivă, este fără dubiu faptul ca pârâţii au nesocotit un drept care este recunoscut de lege.

Cu alte cuvinte, nu se poate discuta despre un drept care ar fi trebuit sa le fie recunoscut de către pârâţi, pentru a se naşte, ci doar despre existenţa obligaţiei pârâţilor de a respecta un drept izvorât din lege, în beneficiul reclamaţilor, în calitate de titulari ai terenurilor învecinate „locului înfundat".

Totodată, trebuie avut în vedere ca legea nu instituie nicio condiţionare pentru proprietarul care dobândeşte un bun imobiliar de a şi-l exercita subordonat faţă de alt drept de proprietate dobândit anterior, ci, dimpotrivă, impune ca primul proprietar, în calitate de titular al fondului aservit, să îşi exercite prerogativele dreptului său cu limitările impuse de servituţile legale.

Altfel spus, în cauza de faţă, nu reclamanţii aveau obligaţia să se subordoneze faţă de pârâţi, ci aceştia aveau obligaţia de a asigura accesul nestingherit al reclamanţilor la proprietatea lor, pentru că acceptarea punctului de vedere al pârâţilor ar duce la transformarea servituţii de trecere, ca limită a dreptului de proprietate, într-o forma atipica de „superioritate" a dreptului celui care dobândeşte un bun anterior faţă de o altă persoană, criteriu nelegal şi generator de abuzuri, ca în speţă.

În raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamanţii, exercitându-şi dreptul de proprietate cu respectarea legii şi a drepturilor pârâţilor, au înţeles să utilizeze suprafeţele de teren pentru realizarea unor obiective industriale, compatibile cu destinaţia pe care pârâţii o dau în prezent proprietăţilor lor, care constituie fond aservit.

Or, faţă de principiul egalităţii în drepturi, care stă la baza exercitării inclusiv a prerogativelor dreptului de proprietate, nu exista nici o raţiune pentru ca pârâţii să aibă acces la proprietăţile acestora şi să le utilizeze în forma pe care o apreciază mai adecvata, iar reclamanţilor sa le fie restricţionat sau limitat exerciţiul aceluiaşi drept, doar pentru ca au dobândit proprietatea in vecinătatea pârâţilor.

Apelanţii – reclamanţi au mai precizat că instanţa a stabilit, în mod greşit, că pârâţii nu au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii şi că nu poate fi reţinută vinovăţia acestora;

Plecând de la raţionamente greşite, criticate de către reclamanţi în cele de mai sus, instanţa a concluzionat ca pârâţii nu au săvârşit o fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, neputându-se reţine nici vinovăţia acestora, raportat la cenzurarea accesului reclamanţilor pe terenul loc înfundat, dat fiind specificul activităţii pârâţilor care implica măsuri de securitate şi de siguranţă.

Referitor la aceste aspecte, mai întâi, trebuie observat că activitatea pe care o desfăşoară proprietarul fondului aservit nu poate constitui un motiv pentru a nega existenţa dreptului de servitute pe care legea îl recunoaşte proprietarului fondului dominant.

Cu privire la acest aspect, instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere împrejurarea că, prin hotărârea pronunţată, nu au fost impuse condiţii suplimentare celor in care reclamanţii ar fi dorit să exercite dreptul de servitute.

Or, instanţa ar fi trebuit sa observe ca pârâţii au impus reclamanţilor condiţii excesive pentru folosirea căii de acces către drumul public în scopul de a împiedica exercitarea dreptului de servitute.

În acest sens, este edificator costul impus de către pârâţi pentru împrejmuirea drumului de acces („la standardele OMV”), estimat la suma de 571.024 Euro, în timp ce prin raportul de expertiză întocmit în cauza s-a stabilit că împrejmuirea drumului de acces implică un cost de doar 254.644 lei (cca. 57.480 Euro), respectiv de 10 ore mai puţin decât suma de bani solicitată de pârâţi.

Aşadar, cât timp instanţa nu a menţinut condiţiile ce au fost impuse reclamanţilor de către pârâţi pentru exercitarea servituţii, în mod normal, ar fi trebuit să reţină şi că accesul către terenuri a fost restricţionat de către aceştia.

Prin urmare, cu privire la cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata unei despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor, cauzată de imposibilitatea accesului liber şi neîngrădit la acestea, în vederea desfăşurării de activităţi comerciale, în cuantum de 7.959.369 Euro, suma care acoperă contravaloarea lipsei de folosinţa a terenurilor pe perioada cuprinsă între data dobândirii dreptului de proprietate şi data întocmirii raportului de expertiza contabilă, instanţa ar fi trebuit să constatate că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Urmează a se avea în vedere că răspunderea civilă delictuală are o funcţie reparatorie, care constă în repararea prejudiciului cauzat persoanei păgubite, constituind un mijloc de apărare a drepturilor civile încălcate.

Din perspectiva analizată, se reţine că, potrivit art.998 - 999 C.civ. (1864), pentru a exista răspunderea civilă delictuală trebuie îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu; legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia.

Arată apelanţii reclamanţi, că în cauza, sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale: Existenta faptei ilicite; fapta ilicită înseamnă orice faptă prin care, încălcându-se o norma juridică, se cauzează prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane sau anumitor interese ale acesteia.

În cauză, norma juridică încălcată de către pârâţi este cea privitoare la obligaţia acestora de a acorda reclamanţilor un drept de trecere (servitute) pentru asigurarea accesului la Terenurile aflate in proprietatea noastră (art. 616 C.civ. - 1864).

După cum a rezultat din probele administrate la dosarul cauzei, terenurile se afla înconjurate din toate părţile de terenurile aflate in proprietatea pârâţilor, aspect, de altfel, necontestat în niciu moment de către aceştia.

Prin urmare, terenurile cu privire la care au solicitat constituirea servituţii îndeplinesc condiţiile pentru a se considera „loc înfundat".

În aceste condiţii, pârâţilor le revenea obligaţia legală de a asigura reclamanţilor o cale de trecere către terenuri, care, însă, nu a fost respectată.

Au mai menţionat apelanţii - reclamanţi că între părţi au existat mai multe discuţii şi întâlniri cu privire la constituirea unui drept de trecere, insa pârâţii, de fiecare dată, au impus condiţii care limitau excesiv acest drept şi care făceau ca dreptul de servitute sa fie unul iluzoriu, iar nu unul concret.

În acest sens, apelanţii - reclamanţi precizează  că pârâţii le-au pretins, de exemplu, ca orice acces către terenurile proprietatea reclamanţilor să respecte anumite masuri minime de acces.

Or, se constată că aceste cerinţe sunt de natura să reprezinte o încălcarea a normei juridice care obligă proprietarul fondului aservit să constituie o cale de trecere in favoarea fondului dominant în vedere asigurării accesului, către acesta, în mod liber.

Mai mult, pârâţii au impus condiţii financiare excesive, solicitând reclamanţilor să suporte costurile construirii unui gard care să împrejmuiască drumul de acces, la standardele OMV, estimate la suma de 571.024 Euro.

Aceasta, in condiţiile în care pârâţii cunoşteau că exista deja un gard, cu privire la care reclamanţii şi-au asumat obligaţia de a-l completa şi reabilita (costurile aferente acestor lucrări fiind considerabil mai mici).

În consecinţă, este evident că, în realitate, pârâţii nu au dorit în niciun moment să respecte dreptul reclamanţilor de a avea o cale de acces către terenuri, ci, doar, au impus condiţii care au făcut ca aceste terenuri să nu poată fi folosite potrivit scopului pentru care au fost achiziţionate.

Aceste condiţionări cu privire la constituirea dreptului de servitute sunt de natura sa aducă o grava atingere drepturilor reclamanţilor privitoare la terenuri, în special în ceea ce priveşte dreptul de proprietate însuşi, care nu poate fi exercitat sub toate prerogativele sale.

Aşadar, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, limitarea dreptului de acces s-a realizat prin condiţionarea notificării prealabile, prin indicarea numelui persoanelor care vor sa ajungă la proprietate, prin obligaţia însoţirii reclamanţilor sau a asociaţilor acestora la proprietate, pârâţii au blocat practic exercitarea dreptului de proprietate, împiedicând materializarea investiţilor pe care reclamanţii arată că au făcut dovada ca le-au convenit şi le pot efectua în baza unor asocieri.

Este cu totul iluzoriu să se creadă că, în condiţiile în care, singura restricţie care nu a fost pusa reclamanţilor de către pârâţi a fost percheziţia corporala pentru a ajunge la proprietatea lor, accesul personalului celor 3 societăţi comerciale care urmau să dezvolte obiective industriale, a utilajelor şi materialelor necesare, ar fi putut fi realizat, astfel încât limitarea accesului a fost reală, efectivă şi continuă, ceea ce conduce la concluzia existenţei faptei ilicite.

Existenţa prejudiciului:

Pornind de la definiţia prejudiciului, conform căruia acesta constă in rezultatul sau efectul negativ suferit de o persoană, din cauza faptei ilicite săvârşite de o alta persoana, arată apelanţii reclamanţi că, în cauză, acesta este rezultatul lipsei de folosinţa a terenurilor în scopul desfăşurării activităţilor comerciale pe care reclamanţii au intenţionat sa le realizeze.

Astfel, arătă ca au încheiat un număr de trei contracte de asociere în participaţiune cu mai multe societăţi comerciale, în scopul afectării terenurilor unor activităţi comerciale, respectiv:

Contractul de asociere în participaţiune nr. 168/25.01.2010, încheiat intre AM, TEM şi SC H SA, pentru construirea si exploatarea obiectivului industrial.

Fde ţevi sudate pe un teren in suprafaţa de 20.000 m.p., ce va fi dezmembrat din terenul situat în com. B, judeţul Prahova, tarlaua 10, parcela A41/1, cu nr. cadastral 10268, înscris in Cartea funciara nr. 2604 a localităţii B;

Contractul de asociere în participaţiune nr. 209/16.02.2010, încheiat intre AM, TEM şi S.C. S S.A., pentru construirea si exploatarea obiectivului industrial - FBCA W750 pe un teren în suprafaţă de 55.000 m.p., ce va fi dezmembrat din terenul situat în comuna B, judeţul Prahova, tarlaua 10, parcela A41/1, cu nr. cadastral 10268, înscris în Cartea funciara nr. 2604 a localităţii B;

Contractul de asociere în participaţiune nr.81/24.02.2010, încheiat între AM, TEM şi S.C. P S.A., pentru construirea şi exploatarea obiectivului industrial - Centrală electrică de cogenerare pe bază de biomasă, cu o capacitate de 1 MW, pe un teren în suprafaţa de 20.553 mp., ce va fi dezmembrat din terenul situat în comuna B, judeţul Prahova, tarlaua 10, parcela A41/1, cu nr. cadastral 10268, înscris în Cartea funciară nr. 2604 a localităţii B pentru determinarea prejudiciului cauzat reclamanţilor, în cauză, a fost întocmit un Raport de expertiză contabilă judiciară.

Prin urmare, prejudiciul total stabilit prin raportul de expertiza contabilă judiciară este in cuantum de 7.959.369 Euro.

Cu privire la cuantumul prejudiciului, urmează a se constata că acesta este determinat cu exactitate şi ştiinţific prin expertiza contabilă efectuată în cauză şi prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Sub acest aspect, urmează, de asemenea, să se aiba în vedere ca planurile de afaceri şi documentaţia aferentă efectuării investiţiilor nu au fost invalidate pe cale administrativa sau judiciara.

Totodată, în cauză s-a făcut dovada cu prisosinţa a imposibilităţii continuării proiectelor din culpa pârâţilor, întrucât, aşa cum rezultă din înscrisul emis de autoritatea de cadastru şi publicitate imobiliară, pentru realizarea dezmembrării suprafeţelor afectate investiţiilor, era obligatorie, inclusiv pentru autorizarea lucrărilor de construcţii, stabilirea accesului la proprietate, împiedicată de către pârâţi din motive care le sunt cu totul imputabile.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, calculată pe baza unor înscrisuri necontestate, aceasta este cu atât mai întemeiată din perspectiva împrejurării ca chiar pârâţii au raportat un profit de 197 milioane euro, din investiţiile aflate pe terenul învecinat (din exploatarea Centralei Electrice în Cogenerare cu Ciclu Complet din incinta rafinăriei).

Astfel, se confirmă faptul că prejudiciul stabilit prin raportul de expertiză contabilă este sustenabil, în condiţiile în care reclamanţii au intenţionat să desfăşoare activităţi economice în asociere cu societăţi specializate şi cu bune rezultate economice

Existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu:

În privinţa acestei condiţii, arată reclamanţii că prejudiciul a fost consecinţa faptei ilicite a pârâţilor, care nu au permis reclamanţilor accesul liber către terenurile proprietatea acestora, în scopul desfăşurării activităţilor economice.

Existenţa vinovăţiei:

Referitor la condiţia vinovăţiei, urmează a se avea în vedere că răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai uşoara culpă şi, indiferent de gravitatea vinovăţiei, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat este integrala (cuantumul despăgubirilor depinzând de întinderea prejudiciului si nu de gravitatea vinovăţiei).

Arată apelanţii reclamanţi, că pârâţii, sub aparenţa manifestării disponibilităţii de acordare a servituţii, au impus condiţii care, în fapt, împiedicau folosirea liberă a căii de acces, respectiv care făceau imposibilă constituirea servituţii (prin impunerea unor condiţii financiare deosebit de oneroase).

Mai mult, în condiţiile în care subsemnaţii au dorit să desfăşoare activităţi economice pe terenurile respective, condiţiile impuse de către pârâţi pentru accesul către proprietatea reclamanţilor, erau de natura sa nu permită realizarea acestora.

De asemenea, trebuie avut in vedere faptul că terenurile se aflau în interiorul platformei industriale P, unde pârâtele desfăşoară activităţi comerciale.

Astfel, acestea au avut reprezentarea clară a faptului că în perimetrul respectiv, fiind o zona industriala, terenurile urmau a fi folosite in scopuri comerciale.

Pe de alta parte, instanţa este rugata sa observa ca, in cauza, pârâtele nu au făcut dovada niciuneia dintre împrejurările pentru care autorul faptei ilicite nu este ţinut sa răspundă, situaţie in raport de care vinovăţia acestora nu comporta niciu dubiu.

În motivarea apelului, apelanta - pârâtă S.C. OMVP S.A. a arătat că

obiectul prezentului apel îl reprezintă doar soluţia instanţei de fond prin care a respins solicitarea sa de obligare a intimaţilor la plata sumelor reprezentând valoarea lucrărilor necesar a fi efectuate pentru porţile de acces, pentru efectuarea documentaţiei cadastrale şi pentru crearea unui post de pază permanent.

A învederat că nu înţelege să critice soluţia instanţei de fond prin care a dispus obligarea reclamanţilor, în solidar, la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenurilor în suprafaţă de 4.600 mp utilizate pentru constituirea servituţii de trecere, în cuantum de 3.910 lei/lună şi la suportarea contravalorii lucrărilor necesar a fi efectuate pentru crearea drumului de acces, în cuantum de 254.644 lei, soluţie pe care o considerăm temeinică şi legală.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, pe calea apelului, apelanta - pârâtă arată că nu va puncta decât aspectele relevante, fără a reitera toate aspectele factuale, pe care le-a enunţat în complexitate, în cadrul întâmpinării şi cererii reconvenţionale, urmând ca instanţa de judecată să le aibă în vedere în mod corespunzător.

În motivarea cererii de apel, s-a arătat că instanţa de fond a considerat în mod greşit că sumele respinse nu se încadrează în noţiunea de costuri aferente pentru constituirea şi exercitarea servituţii de trecere

Potrivit dispoziţiile legale aplicabile în speţă, respectiv art. 630-631 din Vechiul C.civ. proprietarul fondului dominant are atât dreptul de a face toate lucrările necesare utilizării servituţii, cât şi obligaţia de a suporta toate cheltuielile necesare cu aceste lucrări, care în niciun caz nu se fac pe cheltuiala proprietarului fondului aservit.

În acest sens este şi doctrina de specialitate, care reţine că la stabilirea unei servituţi de trecere instanţele de judecată au obligaţia să ţină seama şi de interesul celui care urmează să suporte consecinţele ei, fără a avea în vedere exclusiv interesul celui ce urmează să beneficieze de dreptul de trecere.

În aceste condiţii, întrucât prima instanţă a dispus constituirea servituţii de trecere în favoarea intimaţilor, aceştia sunt cei care trebuie să facă toate lucrările necesare utilizării căii de acces şi a exercitării servituţii, precum şi să suporte toate cheltuielile implicate.

În acest sens, instanţa de fond reţine în mod corect că "pentru utilizarea servituţii de trecere, întreţinerea acesteia prin lege cade în sarcina fondului dominant, respectiv a utilizatorului conform disp. art.630 C.civ., potrivit căruia "aceluia ce i se cuvine o servitute are dreptul a face lucrările trebuincioase spre a se sluji cu dânsa şi spre a o păstra" şi disp. art.631 C.civ. potrivit căruia „aceste lucrări se fac cu cheltuiala sa, iar nu cu cheltuiala proprietarului fondului supus, afară numai când se va stabili altfel în titlul de stabilire al servituţii”, astfel încât nu se pune problema ca acestea să fie ocazionate de pârâţi”.

Cu toate acestea, instanţa de fond a admis numai parţial sumele solicitate de subscrisa cu titlul de costuri aferente constituirii şi exercitării servituţii de trecere, reţinând în mod greşit că o parte din sumele solicitate nu s-ar încadra în această categorie de costuri.

În ceea ce priveşte costurile pentru crearea porţilor de acces, apelanta pârâtă S.C. OMVP S.A arată, încă de la începutul litigiului, că în funcţie de varianta aleasă pentru crearea drumului de acces, este posibil să fie necesară, pe lângă îngrădirea proprietăţii sale şi crearea unor noi porţi de acces pe terenul proprietatea sa, din drumul de acces.

Aceasta este şi logic şi normal de vreme ce, anterior constituirii servituţii şi împrejmuirii drumului de acces, accesul apelantei –pârâte S.C. OMVP S.A. în incinta Rafinăriei în zonele afectate de drumul de acces solicitat de reclamanţi se făcea fără a exista vreo îngrădire şi/sau limitare, pe oricare dintre drumurile existente.

Or, după ce drumul de acces va fi împrejmuit, S.C. OMVP S.A, care va putea continua să utilizeze acest drum, va trebui să creeze anumite porţi de acces pentru a ajunge în anumite zone din incinta Rafinăriei, care sunt adiacente drumului de acces.

Raportat la răspunsul incomplet formulat de către expertul MG în prima variantă de raport depusă la dosar, subscrisa am formulat obiecţiuni, admise de instanţa de fond la termenul din 14.05.2012, prin care a arătat că, pentru desfăşurarea şi continuarea activităţii S.C. OMVP S.A sunt imperios necesare mai multe porţi de acces.

Prin completarea a 2-a la Raportul de expertiză tehnică specialitatea evaluare imobiliară, expertul a calculat şi costurile aferente unei porţi de acces, respectiv suma de 6.158 lei, pe care S.C. OMVP S.A. a solicitat-o cu ocazia concluziilor pe fond, arătând instanţei că, costul total pentru cele trei porţi de acces necesare desfăşurării activităţii în incinta Rafinăriei este de 18.474 lei (6.158 lei x 3, potrivit calculului expertului M).

Prin urmare, în afară de costurile necesare pentru realizarea gardului împrejmuitor, intimaţii trebuie să avanseze în întregime şi sumele necesare pentru instalarea porţilor de acces, respectiv suma de 18.474 lei.

În acest context, instanţa de fond în mod neîntemeiat nu a dispus obligarea intimaţilor şi la suportarea costurilor aferente instalării celor trei porţi de acces, absolut necesare în vederea desfăşurării normale a activităţii.

În ceea ce priveşte costurile pentru asigurarea pazei, învederează apelanta – pârâtă S.C. OMVP S.A, că, având în vedere că terenurile intimaţilor sunt localizate în incinta RP, obiectiv strategic şi cu grad înalt de periculozitate, motiv pentru care accesul către aceste terenuri poate fi făcut doar cu respectarea anumitor condiţii privind managementul securităţii şi al situaţiilor de urgenţă stabilite de Directivele S, inclusiv de standardele de securitate şi politicile interne ale Rafinăriei adoptate în aplicarea acestor norme speciale, se impune şi asigurarea pazei corespunzătoare a drumului de acces, la fel ca pentru restul limitelor exterioare ale Rafinăriei.

Astfel cum este configurat în prezent terenul intimaţilor, este necesar cel puţin un post de pază pentru securizarea perimetrului.

Luând însă în considerare faptul că intimaţii vor intra cu mai multe maşini/persoane (astfel cum au anunţat deja, aceştia intenţionând să ridice o construcţie), cel mai probabil că vor fi necesare mai multe posturi de pază.

În urma depunerii Raportului de expertiză evaluatorie întocmit de către expertul MG, apelata – pârâtă S.C. OMVP S.A a arătat că a formulat obiecţiuni prin care a solicitat ca expertul să răspundă cu privire la gardul împrejmuitor dotat cu cablu anti-efracţie şi camera de luat vederi şi să calculeze costul împrejmuirii cu tipul de gard identic cu gardul care împrejmuieşte Rafinăria la exterior.

Deşi instanţa a admis în întregime obiecţiunile pârâtei, expertul nu a efectuat aceste calcule nici în completarea a 2-a la Raportul de expertiză tehnică specialitatea evaluare imobiliară, motiv pentru care la termenul din data de 04.06.2013, pârâta a formulat oral obiecţiuni, arătând acele puncte la care expertul nu răspunsese.

 Instanţa de fond a respins însă aceste obiecţiuni, în mod neîntemeiat si cu ignorarea împrejurării că anterior le admisese, acordând cuvântul pe fond.

În cazul în care instanţa ar fi admis obiecţiunile formulate şi ar fi dispus completarea raportului de expertiză specialitatea evaluare în sensul refacerii calculului potrivit costului aferent gardului care delimitează Rafinăria de proprietăţile exterioare, nu ar mai fi fost necesare acoperirea costurilor aferente creării posturilor de pază.

Or, având în vedere că instanţa nu a admis obiecţiunile pârâtei, iar drumul de acces nu va fi delimitat de restul terenului proprietatea acesteia prin împrejmuirea sa cu un gard similar celui care îngrădeşte restul proprietăţii subscrisei, ci, din contră, doar prin realizarea unui gard împrejmuitor numai pe una din laturile servituţii, pe cealaltă latură fiind păstrat gardul existent, este obligatorie asigurarea pazei drumului de acces aşa cum este realizată pe toată suprafaţa RP.

În caz contrar, nerespectarea unor astfel de obligaţii de securitatea ar atrage consecinţe nefaste cu privire la siguranţa persoanelor şi a obiectivelor aflate în incinta platformei industriale.

În ceea ce priveşte temeiul acestor sume, subliniază că în mod contrar celor reţinute de prima instanţă, pârâta S.C. OMVP S.A. nu este ţinută să facă dovada îndeplinirii condiţiilor art.998 - 999 din C.civ., întrucât crearea posturilor de pază face parte din costurile aferente constituirii şi exercitării servituţii de trecere, aşa cum am explicat supra.

Prin urmare, instanţa de fond a greşit de două ori, respectiv a respins în mod neîntemeiat obiecţiunile formulate oral de S.C. OMVP S.A la termenul din 04.06.2013, deşi era evident că răspunsul expertului M era incomplet raportat la obiecţiunile subscrisei admise anterior de către instanţă;

a respins în mod neîntemeiat solicitarea S.C. OMVP S.A de a obliga reclamanţii şi la suportarea acestui cost cu paza care face parte din categoria costurilor necesar a fi suportate de proprietarul fondului dominant.

În ceea ce priveşte costurile pentru întocmirea documentaţiei cadastrale necesare efectuării menţiunilor obligatorii în Cartea Funciară trebuie să fie, la fel, în sarcina intimaţilor, în condiţiile în care sunt impuse de crearea drumului de servitute.

Având în vedere că din punct de vedere cadastral, deci al unei intabulări în regim de carte funciară, orice suprafaţă de teren trebuie să fie strict delimitată şi amplasată, se impune ca drumul de servitute stabilit în favoarea intimaţilor să îndeplinească anumite criterii.

Astfel, arată apelanta – pârâtă că, aşa cum a arătat în cuprinsul obiecţiunilor depuse la termenul din 14.05.2013, prima instanţă trebuia să ţină cont şi de costurile privind schimbarea categoriei de folosinţă din „curţi – construcţii” în „drum” a terenului de acces în vederea intabulării servituţii în Cartea Funciară conform Variantei a 2-a stabilită de expertul topo, chestiune distinctă de dezmembrarea dreptului de proprietate a fondului aservit.

Subliniază că schimbarea categoriei de folosinţă din punct de vedere cadastral se impune în cauză raportat la împrejurarea că se va crea această cale de acces distinctă, în prezent existând o singură categorie cadastrală pentru toate drumurile din incinta Rafinăriei.

Or, raportat şi la faptul că intimaţii aveau cunoştinţă de poziţionarea terenurilor la momentul achiziţionării acestora, aceştia trebuie să suporte şi toate despăgubirile aferente constituirii căii de acces, inclusiv cele necesare pentru înscrierii servituţii în Cartea Funciară.

În acest context, instanţa în mod neîntemeiat a admis doar în parte cererea S.C. OMVP S.A cu privire la plata despăgubirilor reprezentând constituirea şi întreţinerea servituţii de trecere.

Apelanţii reclamanţi AM, AE şi TEM, au formulat, în temeiul disp. art.115 coroborate cu art.289 alin.2 C.pr.civ. întâmpinare la apelul declarat de S.C. OMVP S.A. solicitând ca în raport de apărările formulate, sa fie respins, ca neîntemeiat.

Cu privire la netemeinicia apelului declarat de S.C. OMVP S.A., recurenţii - reclamanţi arată că referitor la obligaţia proprietarului fondului dominant sa suporte toate cheltuielile necesare exercitării servituţii:

Astfel, apelanta-parata OMVP afirma ca: „întrucât prima instanţa a dispus constituirea servituţii de trecere in favoarea reclamanţilor, aceştia sunt cei care trebuie să facă toate lucrările necesare utilizării căii de acces şi a exercitării servituţii, precum şi să suporte toate cheltuielile implicate."Aşadar, apelanta - pârâta OMVP încearcă să dea o interpretare lato sensul sintagmei de „Lucrări necesare utilizării căii de acces", interpretarea fiind în totală neconcordanţă cu scopul normelor analizate.

A arătat apelanta că aşa cum s-a reţinut si in cuprinsul raportului de expertiza întocmit de Expertul tehnic ing. MG administrat in cauza, apelanta-parata este, în continuare, titulara dreptului de proprietate ce poartă asupra întregului teren.

Cu alte cuvinte, apelanta - pârâta OMVP, proprietară a fondului aservit nu încetează să exercite prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul dreptului de servitute.

A mai precizat apelanta că jurisprudenţa relevantă in domeniul servituţii de trecere este în sensul că lucrările necesare pentru exerciţiul servituţii sunt imputabile proprietarului fondului dominant numai in măsura in care aceste nu servesc fondul aservit, or, crearea unor porţi de acces, asigurarea pazei si asigurarea unei documentaţii cadastrale sunt costuri necesare fondului aservit, fiindu-i utile numai apelantei-parate OMVP.

Referitor la costurile pentru crearea porţilor de acces, s-a arătat că prima instanţa s-a raportat la cheltuielile necesare asigurării accesului reclamanţilor în deplină siguranţă atât pentru fondul dominant cât şi pentru fondul aservit, raţiune pentru care, luând in considerare concluziile raportului de expertiza administrat in cauza, a apreciat ca se impune împrejmuirea cu gard a uneia dintre laturile servituţii.

În condiţiile în care instanţa de control ar admite o astfel de ipoteza, în care reclamanţilor ar fi obligaţi sa achite toate cheltuielile efectuate pentru desfăşurarea si continuarea activităţii apelantei-pârâte OMVP, exercitarea dreptului de proprietate asupra terenurilor ar deveni prea oneroasa.

Concluzionând, apreciază reclamanţii că achitarea costurilor pentru instalarea porţilor de acces trebuie privită de către instanţă drept o cheltuiala voluptoasă şi nu una necesara utilizării servituţii de către proprietarul fondului dominant

În ce priveşte costurile pentru asigurarea pazei, învederează reclamanţii că obligarea apelanţilor-reclamanţi in prezenta cauza, la plata contravalorii costurilor suplimentare de paza nu-si poate avea izvorul in prevederile art. 616 - 618 C. civ. de la 1864, în contextul în care singura raţiune pentru care se afirmă că ar fi necesare astfel de cheltuieli, este data de faptul că apelanta-pârâtă trebuie să respecte anumite condiţii privind managementul securităţii şi al situaţiilor de urgenta stabilite de Directivele S.

In privinţa încuviinţării obiecţiunilor la Raportul de expertiză tehnică evaluatorie întocmit de expertul MG şi a respingerii acestora ulterior, instanţa de control este rugata sa observe că prezenta cale de atac a fost promovată împotriva Sentinţei civile nr. 11759 din data de 09.07.2013, iar nu împotriva încheierilor interlocutorii anterioare.

De asemenea, consideră că in privinţa cheltuielilor reclamate de apelanta-pârâtă expertul tehnic ing. MG a răspuns la obiecţiunile formulate de aceasta, iar faptul ca răspunsul la obiecţiuni nu a fost cel dorit nu este de natura sa genereze concluzia că obiecţiunile au fost iniţial încuviinţate, iar ulterior respinse, ci dimpotrivă, instanţa a considerat că răspunsul expertului este edificator.

În ceea ce priveşte costurile pentru întocmirea documentaţiei cadastrale, apelanţii – reclamanţi arată că instanţa este rugata să observe că, din interpretarea prevederilor legale mai sus citate, art. 630 si 631 C.civ. 1864, rezultă că obligaţiile in sarcina proprietarului fondului aservit sunt, în principal, cele care privesc respectarea obligaţiilor asumate pentru asigurarea uzului şi utilităţii fondului dominant.

Or, înscrierea servituţii în cartea funciară nu este o obligaţie a proprietarului fondului aservit de vreme ce aceasta face parte din categoria cheltuielilor necesare păstrării servituţii de către reclamanţi.

Astfel, apreciază apelanţii - reclamanţi ca susţinerile apelantei-pârâte OMVP referitoare la obligaţia lor de a face menţiunea în Cartea funciara cu privire la schimbarea categoriei de folosinţa din „curţi construcţii” în „drum" nu reprezintă o veritabila critica a Sentinţei civile nr.11759/09.07.2013.

 Nemulţumirea apelanţilor-reclamanţi că, până la momentul constituirii efective a drumului de acces cu respectarea tuturor cerinţelor impuse de amplasamentul terenurilor, nu pot avea acces fără a respecta condiţiile minime de acces şi siguranţă în incinta Rafinăriei este profund neîntemeiată şi denotă rea-credinţă din partea acestora.

Aceasta în condiţiile în care apelanţii-reclamanţi aveau cunoştinţă de poziţionarea terenurilor la momentul achiziţionării acestora, motiv pentru care trebuie să îşi asume, pe lângă drepturile recunoscute de lege, si obligaţiile specifice ce rezultă din localizarea imobilelor care reprezintă veritabile obligaţii propter rem care grevează terenurile.

Or, nerespectarea unor astfel de obligaţii atrage consecinţe nefaste cu privire la siguranţa persoanelor şi a obiectivelor aflate în incinta platformei industriale, apelanta - pârâtă OMVP fiind direct responsabilă pentru respectarea reglementărilor speciale aplicabile şi neputând accepta vreun risc rezultat din dorinţa apelanţilor-reclamanţi de a se plimba nestingheriţi şi neînsoţiţi în incinta Rafinăriei.

Apelanta - pârâtă OMVP a depus la dosarul cauzei documente din care rezultă împrejurarea că toate societăţile implicate în asocierile în participaţiune sunt societăţi afiliate, controlate de către reclamanţi, respectiv o schemă cu toate societăţile deţinute direct sau indirect de către reclamanţi, între care se regăsesc şi S.C. H S.A. G, S.C. S S.A. B şi S.C. P S.A. C cu care s-au încheiat cele trei contracte de asociere în participaţiune, precum şi extrase doveditoare de la Registrul Comerţului

Subliniază că această împrejurare are relevanţă la analizarea realităţii si certitudinii prejudiciului pretins de către reclamanţi în baza celor trei contracte de asociere în participaţiune, suplimentar criticilor dezvoltate în cuprinsul obiecţiunilor la raportul de expertiză contabilă judiciară care au dovedit că cele 3 asocieri în participaţiune pentru care s-au prezentat contracte de asociere nu au funcţionat în anii 2010 şi 2011 şi nici unul din asociaţi nu a făcut vreun demers pentru ca aceasta să funcţioneze.

Menţionează, de asemenea, că noţiunea de persoane afiliate este definită în Codul Fiscal, în cuprinsul art. 7 din Codul Fiscal.1, iar la stabilirea preţului de piaţă al tranzacţiilor între persoane afiliate se foloseşte cea mai adecvată dintre următoarele metode: metoda comparării preturilor, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza preţurilor plătite altor persoane care vând bunuri sau servicii comparabile către persoane independente; metoda cost-plus prin care preţul de piaţa se stabileşte pe baza costurilor bunului sau serviciului asigurat prin tranzacţie, majorat cu marja de profit corespunzătoare; metoda preţului de revânzare, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza preţului de revânzare al bunului sau serviciului vândut unei persoane independente, diminuat cu cheltuiala cu vânzarea, alte cheltuieli ale contribuabilului şi o marjă de profit; orice altă metodă recunoscută în liniile directoare privind preţurile de transfer emise de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică”.

Prin urmare, există o dispoziţie legală care permite reconsiderarea evidenţelor persoanelor afiliate pentru operaţiunile/tranzacţiile dintre asemenea persoane care nu au avut loc în termeni comerciali de piaţă liberă, respectiv ca tranzacţii între persoane independente; putem vorbi practic de o prezumţie legală în sensul că acest tip de operaţiuni nu poate fi considerat de plano ca reflectând condiţiile normale ale pieţei.

Tot în acest context, sunt relevante observaţiile expertului parte al pârâtei OMVP cu privire la neconcordanţele dintre datele reale şi ce au stabilit asociaţii în cadrul contractelor de asociere în participaţiune.

S-a mai precizat că pretinsa lipsă de folosinţă calculată în raportul de expertiză pe are apelanţii-reclamanţi îşi întemeiază pretenţiile financiare nu este corect determinată în subsidiar, în ipoteza în care instanţa de judecată va considera ad absurdum că raportul de expertiză contabilă a fost corect întocmit pe baza studiilor de fezabilitate şi a planurilor de afaceri prezentate de către reclamanţi, în ciuda criticilor dezvoltate supra, vom arăta în continuare că pretinsa lipsă de folosinţă calculată de către expertul desemnat a fost incorect determinată, urmând a se avea în vedere calculul prezentat în cele ce urmează, sens în care solicităm administrarea unei probe cu expertiza contabilă în apel pentru a confirma acest mod de calcul.

Astfel, orice oportunitate de investiţie/afacere se evaluează prin prisma beneficiilor viitoare pe care le-ar aduce, respectiv prin valoarea actualizata a fluxurilor viitoare de numerar, astfel încât metoda de evaluare a planurilor de afaceri ataşate contractelor de asociere trebuie sa fie tocmai valoarea actualizata a fluxurilor viitoare de numerar, sau termenul in engleza NPV - net present value.

Învederează apelanta - pârâtă OMVP că aceasta este una dintre metodele folosite pentru evaluarea unei afaceri, în special a planurilor de afaceri pentru noi oportunităţi de investiţie, fiind conformă cu standardele internaţionale de evaluare care sunt agreate si de România.

Mai mult, chiar în măsura în care ar admite ad absurdum că apelanţii - reclamanţi au suferit un anume prejudiciu, acesta în nici un caz nu poate fi imputat pârâtei OMVP, neexistând vreo faptă ilicită a acesteia care să fi cauzat respectivul prejudiciu, atâta timp cât a respectat de la început dreptul de proprietate al apelanţilor-reclamanţi şi le-a asigurat accesul la terenurile lor într-un final dovedindu-se că varianta de acces propusă de pârâtă, încă de la început, era singura variantă viabilă.

Din această perspectivă nu este îndeplinită nici cerinţa vinovăţiei, în condiţiile în care aşa cum s-a dovedit că apelanta - pârâtă OMVP a acţionat cu bună-credinţă, apelanţii-reclamanţi fiind cei care au refuzat, în mod neîntemeiat, calea de acces propusă încă de la început de subscrisa şi a cărei acceptare de la acel moment ar fi condus la evitarea prezentului litigiu şi, în orice caz, la inexistenţa pretinsei cauze care ar fi generat prejudicii apelanţilor-reclamanţi rezultate din lipsa de folosinţă.

Sub aspectul cererii de completare a probatoriilor formulată de către apelanta - pârâtă, tribunalul reţine că potrivit art. 292 al. 1 teza II Cod pr. civ. instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.

Ori, faţă de materialul probator administrat în faţa primei instanţe şi faţă de reglementarea menţionată care instituie o facultate, iar nu o obligaţie pentru instanţa de control judiciar tribunalul apreciază că nu se impune suplimentarea probatoriului, sens în care urmează să respingă cererea apelantei - pârâte.

 Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi dispoziţiile legale care au incidenţă în soluţionarea prezentei cauze, tribunalul constată că apelul declarat de apelanţii - reclamanţi AM, AE şi TEM este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Prin petitul acţiunii cu care a fost investită instanţa de fond, astfel cum aceasta a fost precizată la data de 20.04.2011 (f.129 – dos fond, vol. I), atât sub aspectul câtimii obiectului cererii de chemare în judecată, reclamanţii AM, AE şi TEM solicitând obligarea pârâtelor la plata sumei de 9.449.000 Euro reprezentând contravaloarea provizorie a prejudiciului suferit ca urmare a imposibilităţii folosirii terenurilor în vederea desfăşurării de activităţi comerciale, cât şi a stabilirii cadrului procesual pasiv, litigiul urmând a se purta în contradictoriu cu pârâtele S.C. OMVP S.A. şi RP (nb. iniţial, calitate procesuală pasivă au avut S.C. OMVP S.A. - Sucursala P şi S.C. OMVP S.A.), reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor să le asigure o servitute de trecere pe terenurile învecinate aparţinând acestora din urmă situate în com. B, jud. Prahova, în favoarea fondului compus din două terenuri în suprafaţă de 95.553 mp. situat în intravilanul com. B, T 10, P A 41/1, jud. Prahova şi, respectiv 9.095 mp. situat în intravilanul com. B, T 10, P A 41/2, jud. Prahova, precum şi obligarea la plata daunelor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a celor două terenuri, în cuantumul provizoriu anterior menţionat, pe perioada cuprinsă între data dobândirii dreptului de proprietate – 12.01.2010 si data formulării acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr.11759/07.09.2013 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, a fost admisă în parte atât acţiunea precizată formulată de reclamanţi, cât şi cererea reconvenţională precizată formulată de pârâta S.C. OMVP S.A., dispunându-se constituirea, în favoarea reclamanţilor, a unei servituţi de trecere pe suprafaţa de 4.344 mp. + 256 mp. = 4.600 mp., delimitată de pct. a, b, c, d, f, g, h, i, j, K, a, + 1, 2, 3, 4, 1, conform variantei a – II - a din raportul de expertiză topo - completare II (reluată şi în completare 3 şi 4) şi a schiţei de plan anexă ing. PD (f.677 – 678, dos. fond, vol. II; f.834 – 835, dos. fond, vol. II; f.891 – 892, dos. fond, vol. II), fiind obligaţi pârâţii să asigure reclamanţilor servitutea de trecere în varianta menţionată.

Totodată, au fost obligaţi reclamanţii în solidar la plata contravalorii lipsei de folosinţă a suprafeţei de teren de 4.344 mp. + 256 mp. = 4.600 mp. către pârâţi în cuantum de 3.910 lei/lună, sumă calculată conform completării raportului de expertiză evaluări imobiliare MG (f.925 - 926 dos. fond, vol. III), precum şi să suporte în solidar contravaloarea lucrărilor necesare constituirii servituţii de trecere, constând în edificarea gardului, pe una din laturile servituţii de trecere, în cuantum de 254.644 lei, conform variantei a – II - a din raportul de expertiză evaluări imobiliare – iniţial (f.91 – 917, dos. fond, vol. III).

Prin exercitarea căii de atac a apelului, reclamanţii AM, AE şi TEM au dezvoltat critici numai cu privire la capătul subsidiar al acţiunii, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării pârâtelor la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor, cauzată de imposibilitatea accesului liber şi neîngrădit la acestea, în vederea desfăşurării de activităţi comerciale, în cuantum de 7.959.369 Euro, sumă care acoperă contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor pe perioada cuprinsă între data dobândirii imobilelor – 12.10.2012 şi data întocmirii raportului de expertiză contabilă, astfel încât, dezlegarea dată capătului de cerere privind crearea servituţii de trecere nu va mai face obiectul analizei tribunalului.

Astfel, din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar se reţine că, la data de 12.10.2012, s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare aut. sub nr.99 prin care reclamanţii AM, AE şi TEM au dobândit de la numitul DVL următoarele terenuri: 95.553 mp. situat în intravilanul com. B, T 10, P A 41/1, jud. Prahova, având nr. cadastral 10268, înscris în cartea funciară nr.2604 a localităţii B; 9.095 mp. situat în intravilanul com. B, T 10, P A 41/2, jud. Prahova, având nr. cadastral 10271, înscris în cartea funciară nr.2612 a localităţii B şi 55.006 mp. situat în extravilanul com. P, T 37, P A 795/7, jud. Prahova, având nr. cadastral 10956, înscris în cartea funciară nr. 7666 a localităţii P (f.14 – dos. fond, vol. I).

 Conform clauzelor contractuale stipulate, preţul vânzării celor trei terenuri a fost de 110.000 lei achitat integral de cumpărători la data perfectării actului de vânzare – cumpărare, arătându-se totodată că, în speţă, cumpărătorii au cunoştinţă atât de situaţia de drept a imobilelor astfel dobândite, cât şi de situaţia de fapt a acestora.

Începând cu momentul dobândirii celor două terenuri situate în intravilanul com. B, între reclamanţii AM şi TEM, pe de o parte, şi S.C. OMVP S.A. - Sucursala P, pe de altă parte, s-a purtat o amplă corespondenţă privind accesul nestingherit al proprietarilor la aceste imobile aflate în incinta P, în vederea dezvoltării unor investiţii industriale – parc industrial (f.21 – 82, dos. fond, vol. I).

Prin adresa înregistrată la OMVP – P sub nr.6277/18.05. 2010, se aducea la cunoştinţa reclamanţilor împrejurarea că societatea este de acord să acorde acces neîngrădit la ambele parcele de teren, respectiv cele situate în T 10, P A 41/1 şi A 41/2, conform soluţiei tehnice descrise în Anexa nr.1, soluţia identificată fiind în concordantă cu prevederile art.616 şi art.618 C.civ. (f.44 – dos. fond).

Astfel, pentru ca reclamanţii să aibă acces la cele două terenuri în suprafaţă de 95.553 mp. şi, respectiv de 9.095 mp., pârâta a propus următoarea soluţie pentru Parcela 1: prin DJ 104P (N – Centura de Vest) – fosta poartă nr.4 a RP – Drum 4 – Drum 20 – Drum 5, iar pentru Parcela 2: din Parcela 1 – Drum 8, cu precizarea că, terenurile fiind localizate în incinta RP - obiectiv strategic si cu un înalt grad de periculozitate, folosirea si, mai ales, accesul către terenuri pot fi făcute numai cu respectarea anumitor condiţii privind managementul securităţii si al situaţiilor de urgentă stabilite prin Directivele S, în paralel fiind propusă şi o altă variantă de despăgubire.

Aceste două propuneri nu au fost agreate de reclamanţi, fiind considerate exagerat de oneroase, astfel cum rezultă din adresa înaintată S.C. P S.A. - Sucursala P la data de 25.05.2010 (f.48 – dos. fond), astfel încât, prin adresa din data de 13.07.2010, reclamanţii au solicitat o ultimă întâlnire cu reprezentanţii societăţii în vederea identificării concrete a unor soluţii practice care să corespundă atât exigentelor juridice, cât şi a celor tehnice, de a se asigura accesul nestingherit al proprietarilor la terenurile acestora, terenuri care se află în incinta S.C. P S.A. - Sucursala P în vederea dezvoltării unei investiţii industriale – parc industrial sau a oricărei investiţii apreciată ca fiind oportună spre dezvoltare (f.58 – dos. fond).

Raportul de expertiză tehnică topometrică - completare ing. PD a relevat că terenurile în litigiu în suprafaţă de 95.553 m,p. şi, respectiv de 9.095 mp. pentru care reclamanţii solicită crearea unei servituţi de trecere sunt situate în intravilanul com. B, jud. Prahova, în incinta S.C. P S.A. - Sucursala P, fiind evident că sunt loturi înfundate.

Prin loc înfundat, în sensul art.616 şi urm. C.civ., al cărui proprietar poate reclama o trecere pe locul vecinului, se înţelege acel loc care nu are nicio ieşire la calea publică, cu precizarea că, titularul dreptului de servitute nu îl poate folosi decât în limita titlului său, fără să poată solicita a se face schimbări împovărătoare fondului aservit.

Tocmai pentru a se respecta dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenurilor dobândite prin cumpărare, instanţa de fond a dispus, în temeiul art.616 şi art.617 C.civ., crearea unei servituţi de trecere, în favoarea acestora, pe suprafaţa de 4.344 mp. + 256 mp. = 4.600 mp., delimitată de pct.: a, b, c, d, f, g, h, i, j, K, a, + 1, 2, 3, 4, 1, conform variantei a - II - a din raportul de expertiză topo - completare II (reluată şi în completare 3 şi 4) şi a schiţei de plan anexă ing. PD (f.677 – 678, dos. fond, vol. II; f.834 – 835, dos. fond, vol. II; f.891 – 892, dos. fond, vol. II), fiind obligaţi pârâţii să asigure reclamanţilor servitutea de trecere în varianta menţionată

 Referitor la alegaţiile reclamanţilor inserate în cuprinsul cererii de chemare în judecată în sensul că, terenurile ai căror proprietari sunt, nu au nicio ieşire la calea publică, fiind înconjurate din toate părţile de terenurile pârâţilor, iar accesul la imobile este limitat, fiind necesare atât respectarea unui program de vizitare, cât şi prezenţa unui reprezentat al societăţii de fiecare dată când proprietarii terenurilor doresc să pătrundă pe acestea, fapt care, în opinia reclamanţilor, le-a creat grave prejudicii care se impun a fi reparate, datorită imposibilităţii desfăşurării unor activităţi comerciale, tribunalul apreciază că, este evident că ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

În puţine articole (art.998 – 1003 C.civ.), Codul civil sintetizează un principiu care corespunde atât unor cerinţe de etică şi echitate socială, cât şi unor cerinţe ale securităţii juridice: principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită prin art.998 – 999 C.civ. – texte de lege pe care reclamanţii şi-au întemeiat demersul judiciar privind obligarea pârâţilor la plata daunelor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a celor două terenuri, în cuantumul 7.959.369 Euro pe perioada cuprinsă între data dobândirii dreptului de proprietate – 12.01.2010 si data formulării acţiunii.

Potrivit art.998 C.civ. „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, art.999 C.civ. stipulând că „omul este responsabil nu numai prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

Din prevederile legale menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite, cu precizarea că atât practica judiciară, cât şi literatura juridică sunt unanime în a considera că numai o faptă ilicită poate să atragă, după sine, răspunderea civilă delictuală; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei (vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat).

Aşadar, vinovăţia exprimă atitudinea subiectivă a celui ce a săvârşit fapta ilicită, faţă de aceasta; exprimă, cu alte cuvinte, imputabilitatea acelei fapte.

În ceea ce priveşte primul element al răspunderii civile delictuale – prejudiciul – acesta constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane, în practica judecătorească, noţiunea de faptă ilicită fiind privită în mod extensiv, în sensul că se reţine răspunderea civilă delictuală nu numai atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv - stricto sensu -, dar şi atunci când au fost prejudiciate anumite interese ale unei persoane.

În ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, este cunoscut faptul că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci, este necesar ca între faptă şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a cauzat acel prejudiciu.

De altfel, necesitatea existenţei raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este implicată în însăşi definiţia dată faptei ilicite, ca element al răspunderii civile, de îndată ce, însuşi caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că, prin ea, a fost încălcată norma dreptului obiectiv şi a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al unei persoane.

Pentru ca răspunderea civilă a celui ce a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci, este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o, să fi acţionat, aşadar, cu vinovăţie.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de faptă şi urmările acesteia, cu precizarea că fapta ilicită, ca manifestare exterioară, presupune ca antecedent un proces psihic complex, de conştiinţă şi de voinţă, proces care sfârşeşte prin a se manifesta în exterior, a se obiectiviza, sub forma acţiunii ori inacţiunii ilicite.

Dată fiind această prezentare analitică a instituţiei răspunderii civile delictuale, prin prisma textelor de lege care o reglementează, dar şi a elementelor care condiţionează angajarea sa, se reţine, din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar că, în ceea ce priveşte primul element al acestei răspunderi – prejudiciul – sens în care au fost invocate pretinse activităţi comerciale care nu s-au putut desfăşura în baza contractelor de asociere în participaţiune nr.209/16.02.2010 încheiat cu S.C. S (f.289 – dos. fond, vol. II, cu S.C. H G S.A. la data de 25.01.2010 (f.347 – dos. fond) şi nr. 81/24.02.2010 încheiat cu S.C. P S.A. (f.391 – dos. fond) se constată, cu titlu exemplificativ că, la pct.2.6 din contractul încheiat cu S.C. H G S.A. se menţionează că, „în vederea realizării scopului propus (nb. punerea în funcţiune a unei fabrici de ţevi sudate), asociaţii vor desfăşura următoarele activităţi: consultantă pentru pregătirea proiectului; amenajarea terenului, elaborarea studiilor topografice şi geotehnice; elaborare studiu fezabilitate; obţinerea de avize şi acorduri de principiu, întocmirea şi depunerea documentaţiei pentru obţinerea de finanţări elaborare proiect tehnic; obţinerea avizelor, acordurilor şi autorizaţiei de construcţie; organizarea achiziţiilor pentru execuţia de lucrări şi furnizarea de echipamente şi utilaje organizarea de şantier, realizarea lucrărilor de execuţie; asistentă tehnică pe parcursul lucrărilor; achiziţionarea, livrarea, şi  montare de echipament; achiziţionare şi stocare materie primă; angajarea şi pregătirea personalului; probe funcţionale şi probe tehnice; exploatarea investiţiei”.

Analizând înscrisurile depuse la dosar se constată că reclamanţii nu au depus niciun fel de documente care să ateste iniţierea unor minime demersuri pentru îndeplinirea activităţilor anterior enumerate, cu precizarea că, multe dintre acestea erau independente de problema accesului la terenurile în litigiu, fiind activităţi premergătoare începerii unei afaceri (ex. elaborarea studiilor topografice şi geotehnice; elaborare studiu fezabilitate; obţinerea de avize şi acorduri de principiu, întocmirea şi depunerea documentaţiei pentru obţinerea de finanţări elaborare proiect tehnic; obţinerea avizelor, acordurilor şi autorizaţiei de construcţie; angajarea şi pregătirea personalului).

Nici în privinţa celorlalte contracte de asociere în participaţiune nu s-a probat demararea vreunor activităţi specifice fazei iniţiale a unei activităţi comerciale, iar studiile de fezabilitate prezentate nu sunt documente de natură financiar – contabilă cu care să se dovedească un pretins prejudiciu suferit de reclamanţi, ci reprezintă simple instrumente de planificare a unei investiţii prin prisma unor indicatori calitativi şi cantitativi de performantă, necesitatea şi oportunitatea investiţiei, date tehnice ale investiţiei, etc.

Mai mult decât atât, în toate contractele de asociere în participaţiune, la art.1 „Definiţii şi interpretări”,, la rubrica „Data începerii” se menţionează că aceasta „înseamnă data la care va începe orice demers legal pentru obţinerea avizelor şi autorizaţiilor necesare executării investiţiilor”.

Aşa fiind, se constată că, din acest punct de vedere, la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte iniţierea unui minim demers legal făcut de asociaţi în vederea obţinerii avizelor şi autorizaţiilor necesare executării investiţiei, după cum nu au fost depuse documente din care să rezulte cota de participare cu resurse financiare a asociaţilor, astfel încât, aportul financiar al acestora nu este determinat sau, cel puţin, determinabil, împrejurare în care se concluzionează că asocierea în participaţiune nu a început să funcţioneze cu niciuna dintre societăţile partenere, ceea ce înseamnă că nu au fost înregistrate prejudicii care să fie acoperite de pârâţi.

Raportul de expertiză contabilă ec. CM, în preambulul lucrării, a arătat că proiectele tehnice ale lucrărilor de investiţii preconizate a fi edificate pe terenurile în litigiu sunt documente pe care atât expertul, cât şi experţii consilieri nu le-au considerat utile rezolvării obiectivelor dispuse de instanţă, acestea conţinând numai date tehnice, astfel încât, au fost reţinute numai studiile de fezabilitate aferente, studii în privinţa cărora, aşa cum s-a mai arătat, nu sunt documente de natură financiar – contabilă cu care să se dovedească un pretins prejudiciu suferit de reclamanţi, ci reprezintă simple instrumente de planificare a unei investiţii prin prisma unor indicatori calitativi şi cantitativi de performantă, necesitatea şi oportunitatea investiţiei, date tehnice ale investiţiei, etc.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionat şi faptul că, potrivit relaţiilor furnizate de O.N.R.C. – necontestate de reclamanţi, toate societăţile comerciale implicate în asocierea în participaţiune sunt societăţi afiliate, controlate de aceştia, fapt care are relevantă în analizarea realităţii şi certitudinii prejudiciului pretins pe calea prezentului demers judiciar, în baza celor trei contracte de asociere în participaţiune invocate.

Pe cale de consecinţă, pentru considerentele expuse în precedent, este evident că, în speţă, nu există un prejudiciu care să se datoreze imposibilităţii reclamanţilor de a avea acces la terenurile în litigiu, pentru a deschide calea unei acţiuni în dezdăunare, cu precizarea că, în niciun caz, nu s-ar fi putut pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor începând cu chiar ziua dobândirii dreptului de proprietate asupra acestora – 12.01.2010, moment la care, nici măcar contractele de asociere în participaţiune, nu erau perfectate.

Referitor la cel de-al doilea element care condiţionează antrenarea răspunderii civile delictuale – fapta ilicită, invocându-se de către reclamanţi o pretinsă lipsă de acces la terenuri în vederea desfăşurării de activităţi comerciale, se constată că, în speţă, pârâţii nu au refuzat niciodată un astfel de acces al proprietarilor la cele două terenuri, dovadă în acest sens fiind disponibilitatea şi buna – credinţă exprimate de societate în cadrul amplei corespondente purtate cu reclamanţii imediat după dobândirea terenurilor, oferindu-se chiar soluţii tehnice pentru crearea servituţii de trecere (a unui traseu), soluţii neacceptate, însă, de beneficiari. 

Analizând varianta a - II – a trasată de expertul topo în configurarea servituţii de trecere, variantă omologată de instanţa de fond, se constată că aceasta reprezintă tocmai calea de acces propusă de pârâta S.C. P S.A. - Sucursala P, încă de la începutul anului 2010 când s-a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, astfel cum rezultă din corespondenta prezentată şi analizată anterior, variantă neacceptată de reclamanţi.

Pretinsul refuz al pârâţilor cu privire la accesul reclamanţilor la terenuri este justificat prin necesitatea respectării „Regulamentului privind accesul şi circulaţia persoanelor pe teritoriul P” care impune anumite restricţii privind accesul în incinta societăţii, fiind necesară anunţarea cu cel puţin 24 de ore înaintea datei la care va avea loc accesul, necesitatea prezentei unui reprezentant al societăţii, respectarea traseelor pe care pot circula persoanele (drumuri amenajate, trotuare, partea stângă a drumurilor uzinale), interdicţii privind mersul în lungul căii ferate sau traversarea acesteia în afara locurilor marcate, procedura privind stabilirea traseelor autovehiculelor cu gabarit depăşit, etc.

Este normală şi, chiar se impune respectarea normelor şi regulamentelor privind accesul în incinta unei rafinării, având în vedere că pârâta RP este un obiectiv strategic, cu un înalt grad de periculozitate, astfel încât, folosirea si, mai ales, accesul către terenuri poate fi făcută numai cu respectarea anumitor condiţii privind managementul securităţii si al situaţiilor de urgentă stabilite prin Directivele S.

Pe cale de consecinţă, necesitatea şi obligaţia respectării unor reguli care permit accesul în incinta unui asemenea obiectiv nu echivalează, în nici un caz şi, nu poate fi interpretată, ca un abuz din partea unei rafinării ori că ar exista o atitudine discreţionară privind accesul la terenuri – proprietate a unor terţe persoane care, la momentul dobândirii, au cunoscut situaţia de drept şi de fapt a acestora, asumându-si toate riscurile decurgând din amplasamentul imobilelor.

Tocmai datorită acestor impedimente decurgând din lipsa totală a accesului la calea publică, dar şi a oricăror utilităţi absolut necesare desfăşurării unei activităţi comerciale, precum energie electrică, apă, gaze naturale, etc., preţul la care au fost achiziţionate terenurile, respectiv 110.000 lei, prin raportare la suprafaţa considerabilă a acestora, este mai mult decât modic, chiar la nivelul anului 2010.

Neexistând nici fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, este evident că, nici celelalte două elemente ale răspunderii civile delictuale – vinovăţia şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu care nu se mai impun a fi analizate, nu subzistă, context în care, în mod corect, instanţa de fond a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenurilor în cuantum de 7.959.369 Euro, o soluţie contrară echivalând, cu certitudine, cu o îmbogăţire fără just temei.

Pentru considerentele arătate, tribunalul constatând că apelul declarat de apelanţii – reclamanţi este nefondat, urmează să îl respingă ca atare şi, în baza art.296 C.pr.civ., va păstra în tot sentinţa atacată.

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta – pârâtă S.C. OMVP S.A., tribunalul reţine că prin cererea reconvenţională, formulată, s-a solicitat şi obligarea reclamanţilor pârâţi să suporte c/val a trei porţi de acces necesare desfăşurării activităţii în incinta societăţii.

Ori, impunerea de condiţii suplimentare, reprezintă în realitate o încercare de limitare sau chiar de împiedicare a exerciţiului dreptului legal de servitute şi care s-a născut pe tărâmul codului civil.

Tribunalul constată că apelanţii reclamanţi pot fi obligaţi doar la despăgubiri cu privire la terenul ce face obiectul dreptului de servitute, iar nu şi cu privire la alte aspecte cum sunt cele învederate de apelanta pârâtă.

Exercitarea dreptului de servitute nu poate fi îngrădit prin impunerea unor obligaţii ce nu sunt prevăzute de lege

Asemănător şi în ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor privind dezmembrarea terenului şi înscrierea acestuia în Cartea Funciară, aceste obligaţii fiind în sarcina proprietarului, iar nu a celui în favoarea căruia s-a realizat drumul de trecere.

Aşa fiind, sub acest aspect, criticile apelantei pârâte sunt nefondate.

Şi criticile vizând respingerea capătului de cerere privind obligarea reclamanţilor la suportarea cheltuielilor pricind înfiinţarea unor posturi de pază sunt nefondate.

Este adevărat că obiectul de activitate al societăţii pârâte este legat de activitatea de prelucrare a ţiţeiului, însă revine acesteia, iar nu unor terţe persoane de societate, obligaţia de a-şi asigura perimetrul şi de a păzi obiectivul.

A raţiona altfel, ar însemna să se instituie noi obligaţii, în sarcina proprietarilor fondului dominant şi care nu îşi găsesc suport în lege.

Este adevărat că apelanţii au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză, însă la finalul cercetării judecătoreşti, aceştia nu au mai formulat nicio obiecţiuni, faţă de completările efectuate, astfel că nu se mai poate pe calea prezentei căi de atac să mai fie aduse critici cu privire la modul de realizarea a lucrării.

Aspectele invocate de apelantă puteau fi invocate, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de judecată după depunerea raportului ori completării la raport, şi mai înainte de a se pune concluzii în fond, împrejurarea care nu s-a realizat, pârâta procedând în mod contrar.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere şi dispoziţiile art.296 cod pr. civ., tribunalul urmează să respingă şi apelul formulat de apelanta pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge cererea de completare a probatoriilor formulată de apelanta – pârâtă S.C. OMVP S.A., ca neîntemeiată.

Respinge apelul declarat de apelanta – pârâtă S.C. OMVP S.A., ca nefondat.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 04 februarie 2014.

Cu majoritate de voturi în complet de divergenţă, respinge apelul declarat de apelanţii – reclamanţi AM şi AE, ca nefondat.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 04 februarie 2014.

Cu opinie divergentă, în sensul admiterii apelului declarat de apelanţii – reclamanţi, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul obligării pârâtei la plata lipsei de folosinţă.

OPINIA DIVERGENTĂ

În divergenţă faţă de opinia majoritară, consider că soluţia legală era în sensul admiterii apelului declarat de apelanţii reclamanţi şi schimbării în parte a sentinţei, în sensul obligării apelantei pârâte la plata lipsei de folosinţă, pentru considerentele ce urmează:

Din înscrisurile cauzei, coroborate cu probele cu expertiză, rezultă fără putere de tăgadă că părţile sunt proprietarii unor fonduri învecinate, iar terenul proprietatea reclamanţilor nu are acces la calea publică, având caracterul juridic de loc înfundat, în sensul dispoziţiilor codului civil vechi, aplicabil speţei.

Într-o atare situaţie, există premisele juridice ale trecerii proprietarului fondului dominant spre calea publică pe fondul aservit, şi deci ale servituţii de trecere, împrejurare reţinută de altfel şi de prima instanţă.

Cu privire însă la momentul naşterii acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor, se constată că, în mod nelegal a apreciat judecătoria că acesta coincide cu pronunţarea hotărârii, servitutea fiind constituită prin hotărârea judecătorească

În realitate, servitutea de trecere este, în lumina dispoziţiilor codului civil o servitute legală.

În alte cuvinte, această servitute este stabilită prin lege, din considerente de asigurare a posibilităţii de utilizare a unor fonduri învecinate, în interesul proprietarilor acestora.

Izvorând din lege, servitutea se naşte odată cu existenţa unui fond dominant şi a unui fond aservit aparţinând unor proprietari diferiţi.

Raportând aceste consideraţii generale la litigiul de faţă, reamintesc că dreptul de trecere al reclamanţilor pe terenul proprietatea pârâtei s-a născut odată cu dobândirea de către primii a dreptului de proprietate asupra terenurilor loc înfundat.

De altfel, pârâta nu a negat nici anterior introducerii acţiunii existenţa acestei limitări a dreptului său de proprietate, aşa cum reiese din toată corespondenţa purtată de părţi în procedura concilierii prealabile şi aflată la dosarul primei instanţe.

Faptul că neajungând la o înţelegere cu privire la dreptul efectiv de trecere, date fiind condiţionările impuse de pârâtă, reclamanţii au fost obligaţi să se adreseze instanţei, inclusiv cu un capăt de cerere privitor la servitute, nu transformă caracterul hotărârii întruna constitutivă de drept, sub aspectul analizat, aşa cum în mod eronat a apreciat judecătoria.

În realitate, reclamanţii nu au urmărit altceva decât recunoaşterea judecătorească a dreptului acestora de servitute, născut aşa cum s-a demonstrat în precedent în puterea legii la momentul dobândiri dreptului de proprietate, astfel încât hotărârea judecătorească produce, sub acest aspect, efecte retroactive.

Aşa fiind, apreciez ca fondate criticile apelanţilor reclamanţi subsumate primului motiv de apel.

Fondate sunt şi criticile ce fac obiectul celui de al doilea motiv de apel, având ca obiect modul de apreciere de către judecătorie a dobândirii dreptului de proprietate pe riscul acestora.

Astfel, în plus faţă de argumentaţia juridică prezentată cu ocazia analizării primului motiv de apel, pe deplin valabilă şi faţă de criticile analizate, nu se va proceda la reluarea acesteia, reţine că nici un text de lege şi niciun principiu de drept nu reglementează, respectiv nu prevede că dobândirea unui fond având caracterul de loc înfundat se face pe vreun risc al cumpărătorului şi care l-ar ţine pe acesta să suporte eventuale prejudicii generate de fapta proprietarului fondului învecinat.

A raţiona în sens contrar, înseamnă a considera că proprietarul fondului dominant este lăsat la discreţia proprietarului aservit, deşi primul dintre aceştia este titularul unui drept real şi care izvorăşte din lege, iar nu din fapta omului.

Sub aspectul modului de soluţionare de către prima instanţă a capătului de cerere referitor la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenurilor în discuţie, constat că la baza demersului judiciar al reclamanţilor au stat dispoziţiile din vechiul cod civil privitoare la răspunderea civilă delictuală.

Pe de altă parte, din considerentele hotărârii ce face obiectul prezentei căi de atac, rezultă că magistratul de la prima instanţă a considerat că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.998 – 999 din vechiul cod civil, cu dezvoltarea expresă a elementelor privitoare la fapta ilicită şi la vinovăţie.

În acest context, reamintesc că pentru angrenarea răspunderii civile delictuală pentru fapta proprie, potrivit dispoziţiilor de drept substanţial aplicabile speţei se cer îndeplinite cumulativ mau multe condiţii, şi anume: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia.

Pe de altă parte, faţă de întregul material probator administrat în cauză, consider că s-a făcut dovada de către reclamanţi a existenţei tuturor acestor elemente.

Astfel, în ceea ce priveşte fapta ilicită, pe lângă împrejurarea că aşa cum s-a demonstrat în precedent, dreptul reclamanţilor de trecere pe terenul proprietatea pârâtei s-a născut anterior introducerii acţiunii şi deci, orice împiedicare de a permite trecerea se constituie într-o conduită în afara legii, dar, atât din corespondenţa purtată în faza concilierii prealabile, cât şi din susţinerile şi apărările făcute în mod constant pe parcursul derulării litigiului, rezultă că societatea impune anumite condiţii pentru a permite accesul.

Aceste condiţii suplimentare, reprezintă în realitate o încercare de limitare sau chiar de împiedicare a exerciţiului dreptului legal de servitute şi care s-a născut pe tărâmul codului civil.

Aşa fiind, pârâta în calitate de proprietar al fondului aservit are obligaţia pasivă de a se abţine de la orice act de natură a împiedica exerciţiul dreptului de servitute.

Nerespectarea unei astfel de obligaţii şi, mai mult decât atât, impunerea unor sarcini nereglementate de legea aplicabilă dreptului de servitute, motivate de un anumit regim juridic al activităţii societăţii nedovedit şi de altfel neopozabil reclamanţilor, se constituie fără putere de tăgadă într-o conduită ilicită a pârâtei.

De altfel, raţionamentul juridic al primei instanţe este şi contradictoriu, de vreme ce reţine că singura condiţie necesară pentru asigurarea accesului în condiţii de siguranţă atât pentru fondul dominant, cât şi pentru fondul aservit, este delimitarea prin realizarea unui gard numai pe una din laturile drumului de  servitute.

Sub aspectul celui de al doilea element, şi anume prejudiciul, reţin că din înscrisurile cauzei rezultă că ulterior dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, reclamanţii au încheiat trei contracte de asociere în participaţiune, în vederea realizării nor activităţi industriale.

Aceste contracte nu au putut fi finalizate pentru scopul pentru care au fost încheiate, însă desfăşurarea de activităţi în acest sens a fost blocată tocmai de litigiul pendinte.

Aceasta, întrucât, împiedicarea accesului la terenuri au condus la blocarea activităţii de obţinere a avizelor şi autorizaţiilor pentru finalizarea planurilor de afaceri, documente şi operaţiuni – efectuarea de studii topografice, geotehnice, autorizaţii de construire – care presupuneau deplasări în teren.

Nu pot fi avute în vedere susţinerile pârâtei cu privire la anumite neregularităţi ale clauzelor contractuale, de vreme ce, din întreg materialul probator administrat nu a rezulta că acestea au determinat nefinalizarea obiectului pentru care au fost încheiate, ci imposibilitatea de pătrundere la imobile, dată fiind opoziţia societăţii.

Totodată, reţin că între fapta ilicită a pârâtei şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate.

În ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta rezultă din chiar conduita pârâtei, care, deşi a recunoscut constant existenţa dreptului de servitute al reclamanţilor, potrivit dispoziţiilor codului civil, au impus în sarcina acestora obligaţii neprevăzute de lege şi de neacceptat, indiferent de utilitatea pe care proprietarii fondului dominant ar fi înţeles să o dea acestora, din care se exemplifică: anunţarea în scris cu cel puţin 24 ore înainte, accesul doar în prezenţa unui reprezentant al societăţii.

Pentru argumentaţia pe larg expusă apreciez ca fondate şi criticile apelanţilor reclamanţi subsumate celui de al treilea motiv de apel şi privitoare la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale.

Aşa fiind, consider că soluţia legală şi temeinică era aceea a admiterii apelului apelanţilor reclamanţi şi a schimbării în parte a sentinţei în sensul obligării apelantei pârâte la plata de despăgubiri pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă.

În ceea ce priveşte întinderea respectivului prejudiciu, consider că opinia ce se coroborează cu restul materialului probator este ce a expertului contabil desemnat de instanţă, respectiv CM, potrivit căreia acesta constă numai în valoarea profiturilor nerealizate conform planurilor de afaceri la care se adaugă cheltuielile făcute cu studiile acestora.

Domenii speta

Spete similare