Aplicabilitatea şi efectele deciziilor curţii constituţionale în cauzele pendinte

Efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr.392/2014 privind declararea ca neconstituţionale a prevederilor art.59 alin.2, art.60 alin.1 şi art.62 alin.3 din Legea nr.360/2002 rep. privind statutul poliţistului, decizia Curţii Constituţionale îşi găseşte aplicarea atât timp cât raportul juridic contestat nu a fost epuizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile chiar dacă s-a pronunţat o atare hotărâre judecătorească.

Prin sentinţa nr. 2973 din 03.11.2014, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. 420/101/2014, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul Brozbă Laurenţiu Gabriel, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.

 Au fost anulate dispoziţiile nr. 1757592/27.11.2013 şi nr. 111502/06.01.2014.

Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantului suma de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recursuri pârâţii INSPECTORATUL TERITORIAL AL POLIŢIEI DE FRONTIEREĂ TIMIŞOARA şi INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI DE FRONTIERĂ, în termen şi motivat.

Recurenţii prin motivele de recurs au învederat faptul că instanţa de fond, în mod neîntemeiat, a constatat că din punct de vedere al vinovăţiei, abaterea disciplinară comisă de către intimatul reclamant poate fi săvârşită numai din culpă, deoarece legiuitorul delimitează în mod distinct felurile răspunderii, respectiv răspunderea disciplinară, materială, civilă sau penală, iar în cazul de faţă, încălcarea de către intimatul reclamant a atribuţiilor de serviciu se încadrează în normele răspunderii disciplinare şi se supune dispoziţiilor din această materie.

În mod nelegal, instanţa de fond a aplicat, pe motiv că legea nu distinge, dispoziţiile incidente din materia răspunderii penale cu privire la formele de vinovăţie (intenţia şi culpa) în situaţia de faţă a intimatului reclamant, respectiv a analizat vinovăţia acestuia prin raportare la jurisprudenţa şi doctrina penală, or, în cauză sunt incidente normele legale privitoare la răspunderea disciplinară.

Învederează astfel că motivarea şi argumentarea instanţei de fond este o motivare din materia dreptului penal, întrucât legislaţia penală prevede la art. 16 Cod penal:

„(1)Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală.

(6) Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.”

Mai mult decât atât, a învederat că art. 57 lit. b) din Legea nr.360/2002 prevede abaterea disciplinară constând în: „neglijenţa manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţile anume abilitate de lege” iar instanţa de fond face vorbire în motivarea sa de „încălcarea unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă”, or, din această argumentare reiese că prima instanţă  a preluat elemente din conţinutul constitutiv al infracţiunii de neglijenţă în serviciu care este prevăzută la art. 298 din Codul penal.

Astfel instanţa de fond, fără temei legal a preluat în motivare normele penale, care nu pot fi folosite pentru a interpreta forma de vinovăţie a abaterii disciplinare comise de către intimatul reclamant şi care face obiectul sancţiunii disciplinare dispusă prin Dispoziţia nr. 1757592/27.11.2013.

În consecinţă au apreciat că prin aceasta, instanţa de fond a cuprins în hotărâre motive străine de natura cauzei interpretând în mod greşit normele de drept material.

Au învederat şi faptul că, în mod netemeinic prima instanţă a constatat instanţa de fond faptul că, în sarcina intimatului reclamant nu se putea reţine abaterea disciplinară întrucât declaraţiile sale nu presupun culpa, ci intenţia, stipulând, fără temei legal, că în mod incorect s-a reţinut în sarcina acestuia neglijenţă manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, deoarece fapta reclamantului este săvârşită cu intenţie şi nu poate întruni elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 57 lit. b din Legea nr. 360/2002. S-a argumentat în acest sens că în materia răspunderii disciplinare legea nu distinge cu privire la elementele constitutive ale abaterii disciplinare, astfel că nu se poate echivala cu normele de drept penal care prevăd elementele constitutive ale infracţiunii.

Astfel, art. 55 şi 57 din Legea nr. 360/2002, prevăd în mod expres şi neechivoc „încălcarea...cu vinovăţie”, „comise... cu vinovăţie”, nefăcând distincţie cu privire la formele de vinovăţie în comiterea abaterilor disciplinare care atrag astfel răspunderea disciplinară şi având în vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus” instanţa de fond nu trebuia să apeleze la argumente din materia dreptului penal, putea a conchide că abaterea disciplinară constând în: „neglijenţa manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţile anume abilitate de lege” putea fi comisă doar cu forma de vinovăţie - culpa. Mai mult, susţine că, nu se pot interpreta art. 55 şi 57 din Legea nr. 360/2002 făcând, în mod indirect, trimitere la art. 16 şi 298 Cod penal, la jurisprudenţa şi doctrina penală.

Totodată, au învederat faptul că nu i s-a cerut de către părţi să se pronunţe cu privire la forma de vinovăţie şi mai mult decât atât nu a pus în discuţia părţilor pentru a se dezbate în condiţii de contradictorialitate, aceste împrejurări de drept, astfel, apreciază că s-au încălcat dispoziţiile art. 14 alin. 4, 5, 6 C.P.C. şi art. 22 alin. 6 C.P.C.

Având în vedere menţiunea instanţei de fond din hotărârea atacată: „prin dispoziţia contestată, reclamantului i se impută şi nerespectarea prevederilor art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 şi art. 4 alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002”, apreciază că în cauza de faţă sunt aplicabile prevederile art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999 întrucât, această lege reprezintă cadrul general, fiind un drept comun în materia subiecţilor de drept - funcţionarii publici.

De asemenea recurenţii arată că deşi instanţa de fond constată că sunt aplicabile în speţă prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 reţine în mod nefondat faptul că prevederile art. 4 alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002 nu îi sunt aplicabile. Contrar celor reţinute de instanţa de fond recurenţii susţin că aceste din urmă prevederi îi sunt aplicabile reclamantului intimat tocmai datorită interpretării art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, care stipulează că: „Poliţistul poate prezenta în public, numai în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne, informaţii şi date obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau poate face comentarii referitoare la astfel de date şi informaţii, dacă prin acestea nu este încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie ori nu sunt lezate dreptul la propria imagine, demnitatea, viaţa intimă, familială ori privată a persoanei sau nu este prejudiciată finalizarea urmăririi penale într-o cauză aflată în curs de cercetare ori de judecare”, or, instanţa de fond nu putea face abstracţie de aceste dispoziţii care prevăd respectarea condiţiilor ce sunt stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne, respectiv O.M.A.I. nr. 319/2002.

Mai mult decât atât, în sprijinul celor de mai sus s-a arătat că este şi art. 4 C.P.P. care reglementând prezumţia de nevinovăţie stipulează prin alin. 1 că: „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.”

Totodată, a menţionat faptul că, în preambulul O.M.A.I. nr. 319/2002 privind mediatizarea datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către lucrătorii Ministerului de Interne este prevăzut că acesta este emis în aplicarea Legii nr. 360/2002. Acesta este un argument în plus că intimatului reclamant îi sunt aplicabile prevederile din acest ordin.

Apreciază că instanţa de fond, în mod neîntemeiat constată faptul că intimatul reclamant nu se află în niciuna dintre aceste situaţii, acesta sesizând săvârşirea unor fapte penale de către un alt cadru M.A.I., întrucât sesizarea unor fapte penale are mod legal reglementat prin normele penale, respectiv art. 288 alin. 1 C.P.P. iar nu prin intermediul mass-mediei, tocmai pentru a se apăra dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă şi pentru a nu se leza dreptul la imagine, demnitatea, viaţa intimă, familială ori privată a persoanei sau nu este prejudiciată finalizarea urmăririi penale într-o cauză aflată în curs de cercetare ori de judecare .

Se arată şi că instanţa de fond analizează iniţial în motivarea sa vinovăţia (forma de vinovăţie) şi ulterior se apleacă asupra conţinutului faptei, or dintr-o argumentare logică nu se pot analiza, în mod separat şi fără legătură între ele, cele două noţiuni faptă şi vinovăţie. Astfel, instanţa de fond nu putea constata, iniţial, că intimatul reclamant nu a săvârşit fapta cu vinovăţie culpa, ci cu intenţie, şi ulterior, prin motivare să conchidă că fapta nu există, întrucât acele prevederi nu îi sunt aplicabile. Apreciază că în aceste condiţii există o contradicţie între argumentarea şi motivarea instanţei, în sensul că instanţa constată că fapta intimatului reclamant este săvârşită cu intenţie şi ulterior constată, cu privire la faptă că prevederile legale nu îi sunt aplicabile.

Recurenţii arată şi că prin motivarea sa, instanţa de fond separă comentariile negative făcute de reporter şi prezentator şi cele făcute de către intimatul reclamant, însă, apreciază că acestea nu pot fi interpretate separat în constatarea existenţei faptei ce constituie abatere disciplinară, întrucât interviul (colajul apărut la postul de televiziune Antena 3 şi celelalte extrase din articolele de presă) trebuie văzute ca un tot unitar.

Apreciează că nu trebuia să se separe comentariul şi declaraţiile intimatului reclamant de restul materialului audio-video prezentat la postul de televiziune Antena 3 şi următoarele articole apărute în mass-media, deoarece trebuie să se ţină cont de factorul generant al întregului material apărut în presă. Factorul generant a constat în interviul din mass - media al intimatului reclamant, publicat de postul de televiziune Antena 3, precum şi declaraţiile preluate şi publicate de publicaţiile locale, fapt ce a condus la prejudicierea imaginii Centrului Medical Judeţean Mehedinţi, a funcţionarilor publici din această structură, prejudicierea imaginii M.A.I., încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie, lezarea dreptului la imagine atât timp cât cercetările erau nefinalizate.

Mai mult s-a arătat că instanţa de fond recunoaşte că ştirea în integralitatea sa a afectat imaginea Ministerului de Interne, iar reclamantul nu a fost abilitat să furnizeze astfel de informaţii în mass-media, astfel, apreciază că, în aceste condiţii există o contradicţie în motivarea sentinţei recurate.

S-a subliniat şi că, legislaţia aplicabilă funcţionarilor publici, în cazul de faţă poliţiştilor, în ceea ce priveşte comunicarea informaţiilor de interes public către mijloacele de informare în masă, este clară şi neechivocă, prevăzându-se în mod expres, care sunt atribuţiile şi obligaţiile acestora, care sunt drepturile şi libertăţile fundamentale care nu trebuie lezate prin divulgarea unor informaţii presei, astfel că fapta intimatului reclamant, îndeplinind condiţiile abaterii disciplinare, nu putea trece fără aplicarea unei sancţiuni disciplinare.

De asemenea, învederează faptul că Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara este o instituţie publică şi în cadrul acesteia există o persoană autorizată, respectiv purtătorul de cuvânt al unităţii, care să furnizeze informaţii de interes public, astfel că intimatul reclamant nu era persoana abilitată să facă declaraţii în mass-media, acesta fiind un alt motiv pentru care se confirmă abaterea disciplinară reţinută în sarcina sa.

Instanţa de fond, în motivarea sa, pleacă de la premiza că intimatul reclamant a săvârşit fapta cu vinovăţie, sub forma intenţiei, apoi a stabilit faptul că prevederile art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999 şi prevederile art. 4 alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002 nu îi sunt aplicabile, urmând ca în cele din urmă să conchidă că, în aprecierea sa, situaţiei reclamantului îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 571/2004, prin acestea recurenta apreciind că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Totodată recurenţii arată că hotărârea instanţei de fond cuprinde şi alte motivele contradictorii reţinând pe de o parte că prin ştirea analizată în integralitatea sa a afectat imaginea Ministerului de Interne, iar reclamantul nu a fost abilitat să furnizeze astfel de informaţii în mass-media, apoi că deşi a sesizat organele judiciare, reclamantul nu îi era interzis să se adreseze şi mass-media.

Mai mult decât atât, a arătat faptul că instanţei de fond nu i s-a cerut de către părţi să se pronunţe cu privire la încadrarea juridică a faptei şi mai mult decât atât nu a pus în discuţia părţilor pentru a se dezbate în condiţii de contradictorialitate, această împrejurare de drept, astfel că s-au încălcat dispoziţiile art. 9 alin. 2 , art. 14 alin. 4, 5, 6. şi art. 22 alin. 4, 6 din C.P.C.

Recurenţii arată că nu sunt de acord cu menţiunea instanţei de fond în sensul că: „în cazul în care nu ar fi adus la cunoştinţa organelor abilitate de aceste presupuse fapte penale, reclamantul ar fi putut el însuşi să fie cercetat penal pentru omisiunea sesizării organelor judiciare”, deoarece în dispoziţia de sancţionare a intimatului reclamant acestuia i s-a imputat nerespectarea prevederilor art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 şi art. 4 alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002, fiind sancţionat pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002.

În al doilea rând pentru faptul că infracţiunea omisiunea sesizării constă în : „Funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală” . or, din textul legal reiese faptul că sesizarea trebuie să se facă organelor de urmărire penală, şi nu aducerea la cunoştinţă prin intermediul presei cum greşit a făcut reclamantul.

În al treilea rând, pentru faptul că, intimatul reclamant, înainte de a da acele declaraţii în presă a făcut mai multe sesizări la diferite autorităţi (Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Judeţean Anticorupţie, Direcţia Medicală din cadrul M.A.I.), astfel că, aşa cum a reţinut instanţa de fond, nu i s-ar fi putut imputa faptul că nu ar fi sesizat comiterea unor fapte de natură penală.

În ceea ce priveşte ultimul aspect din motivarea instanţei de fond, respectiv aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 392/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în M.O. nr. 667/11.09.2014, învederează că această împrejurare de drept nu a fost pusă în discuţia părţilor pentru a se dezbate în condiţii de contradictorialitate, astfel, apreciază că s-au încălcat dispoziţiile art. 9 alin. 2 , art.14 alin. 4, 5, 6. şi art. 22 alin. 4, 6 din C.P.C., dar mai mult decât atât la momentul aplicării sancţiunii Decizia nr. 392/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 nu era publicată în Monitorul Oficial.

Mai mult decât atât în art. 147 alin. 4 din Constituţie se prevede că: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.

În concluzie, consideră că motivele de casare se regăsesc în cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin.1, pct. 6 şi 8 N.C.p.c., solicitând admiterea recursului, casarea Sentinţei Civile nr. 2973/03.11.2014 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, iar pe cale de consecinţă rejudecând cauza să se respingă în fond acţiunea.

Potrivit art. 223 N.C.p.c. solicită judecarea cauzei şi în lipsă.

Recursurile formulate în cauză sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Analizând cauza prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c. se constată că acesta reglementează trei ipoteze în care hotărârea recurată va fi casată respectiv: atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază; când cuprinde motive contradictorii sau când cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Aşa cum s-a subliniat în doctrină motivarea unei hotărâri judecătoreşti poate suferi de trei feluri de vicii: să fie inexistentă, să fie inexactă, să fie insuficientă.

Aceste vicii ale motivării îşi găsesc reglementarea în motivul de casare analizat.

În speţă, aşa cum rezultă din argumentarea acestui motiv de recurs, se invocă faptul că unele dintre considerentele sentinţei recurate, respectiv cele care privesc vinovăţia intimatului reclamant în săvârşirea abaterii disciplinare sunt străine de natura cauzei, deoarece prima instanţă a interpretat eronat dispoziţia ce reglementează abaterea disciplinară prin prisma normelor de drept penal ce reglementează vinovăţia şi formele acesteia.

De asemenea se invocă contradictorialitatea considerentelor sentinţei recurate prin prisma faptului că iniţial s-a reţinut de către prima instanţă că abaterea disciplinară analizată nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru ca ulterior să se conchidă că fapta nu există, respectiv prevederile legale ce reglementează abaterea disciplinară reţinută în sarcina sa nu sunt aplicabile în ipotezei existente în speţă.

O altă contradicţie invocată de recurentă referitor la considerentele sentinţei recurate constă în faptul că instanţa de fond recunoaşte că ştirea în integralitatea sa a afectat imaginea Ministerului de Interne, iar reclamantul nu a fost abilitat să furnizeze astfel de informaţii în mass-media, însă reţine că acesta nu a săvârşit abaterea disciplinară pentru care a fost sancţionat.

Aceste aspecte nu pot conduce la concluzia că sentinţa recurată este afectată de ipotezele de nelagalitate reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c.

Instanţa de recurs constată în acest sens că prin considerentele sentinţei recurate prima instanţă reţine mai multe argumente ce, fiecare în mod independent au aptitudinea  de a atrage nulitatea actelor administrative supuse controlului judecătoresc.

Din acest punct de vedere se constată că prin considerentele sentinţei recurate instanţa de fond a reţinut:

- inexistenţa formei de vinovăţie cerută de lege pentru săvârşirea de către intimatul reclamant a abaterii disciplinare pentru care a fost sancţionat;

- fapta reţinută în sarcina intimatului reclamant nu întruneşte în concret elementele abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa, acesta neîncălcând dispoziţiile art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, art. 4 alin. 1 din OMAI nr.319/2002;

- nelegalitatea deciziei de prin care s-a reţinut în sarcina intimatului reclamant săvârşirea abaterii disciplinare pentru condiţii formale determinate de aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 392/2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 667 din 11 septembrie 2014 (pe parcursul judecării cauzei) prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi ale art. 62 alin. (3) din legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului.

În această ipoteză chiar dacă susţinerile recurenţilor în sensul că unele dintre considerentele sentinţei recurate ar fi străine de natura cauzei, respectiv cele care privesc vinovăţia intimatului reclamant în săvârşirea abaterii disciplinare, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c., deoarece acesta este aplicabil numai în situaţia în care toate considerentele primei instanţe sunt străine de natura cauzei, respectiv inexacte, ipoteză ce nu s-a invocat prin motivele de recurs şi nu se regăseşte în cauză.

De asemenea, referitor la aparentele contradicţii ale considerentelor sentinţei recurate invocate de recurenţi se reţine că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c. are în vedere situaţii în care contradicţiile invocate vizează elementele esenţiale ale raţionamentului juridic exprimat prin considerentele hotărârii, ce sunt de natură a invalida acest raţionament şi fac ca soluţia pronunţată în cauză să apară ca arbitrară, iar nu contradicţii care nu pot avea o astfel de consecinţă.

În speţă însă, aşa cum s-a arătat mai sus, nici recurentele nu susţin prin motivele de recurs că toate cele trei argumentări pe care se întemeiază soluţia pronunţată de prima instanţă ar fi contradictorii astfel că este evident că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c. nu este incident în cauză nici prin prisma ipotezei ce reglementează contradictorialitatea considerentelor sentinţei recurate.

Pornind tot de la argumentarea sentinţei primei instanţe instanţa de recurs constată că în cauză se impune a fi analizată cu prioritate aplicabilitatea şi efectele în cauza dedusă judecăţii a Deciziei nr. 392/2014 a Curţii Constituţionale, deoarece acest motiv de ordin formal poate face inutilă analiza celorlalte împrejurări care privesc săvârşirea în concret a abaterii disciplinare de către intimatul reclamant.

Din acest punct de vedere se constată că, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, excepţia de neconstituţionalitate, fiind, de principiu, o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, nu poate constitui doar un instrument de drept abstract care să presupună aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci a unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret; totodată, neconstituţionalitatea nu are numai o funcţie de prevenţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată şi doar apoi dreptul pozitiv, în ansamblul său, astfel încât are, în mod evident, şi o funcţie sancţionatorie. De aceea, aplicarea pentru viitor a deciziilor Curţii vizează, în mod primordial, situaţiile juridice pendinte, care nu au devenit facta praeterita ca urmare a necontestării lor

În primul rând, este cauză pendinte cea în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea aceasta a fost soluţionată definitiv şi irevocabil. Prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestei cauze.

În al doilea rând, din jurisprudenţa Curţii, se desprinde ideea că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile.

Este de observat că în astfel de cauze partea care are interes are şi dreptul de a invoca excepţia de neconstituţionalitate anterior momentului în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra neconstituţionalităţii dispoziţiei legale.

În această situaţie, dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost soluţionată într-o altă cauză ea va fi respinsă ca devenită inadmisibilă, deoarece o dispoziţie legală nu poate fi declarată neconstituţională ulterior pronunţării unei decizii a Curţii Constituţionale în acest sens într-o altă cauză, întrucât s-ar contrazice însăşi efectul erga omnes al deciziilor instanţei de contencios constituţional.

Astfel în ipoteza în care litigiul se află pe rolul instanţelor judecătoreşti şi se încadrează în ceea ce Curtea Constituţională a calificat ca fiind cauze pendinte la momentul publicării deciziei sale de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea nu a condiţionat aplicarea deciziei sale de ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate anterior publicării deciziei, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării acesteia este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat, iar nu exercitarea unui mijloc procesual de apărare (invocarea excepţiei de neconstituţionalitate), care ar fi de altfel ar fi şi inutil, aşa cum s-a arătat mai sus, în condiţiile în care excepţia de neconstituţionalitate devine inadmisibilă. O atare condiţionare nu ar avea nici o raţiune şi ar produce şi consecinţe discriminatorii între cetăţeni aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, respectiv având calitatea de părţi într-un litigiu în care dispoziţiile declarate neconstituţionale sunt aplicabile şi a cărui soluţionare depinde de decizia pronunţată de Curtea Constituţională.

În raport de cele mai sus precizate considerăm că, indiferent de momentul pronunţării hotărârii definitive, chiar dacă suntem în faza procesuală a recursului, temeiul legal incident trebuie stabilit în funcţie de decizia Curţii Constituţionale. Un argument în acest sens, este şi decizia Curţii Constituţionale nr. 1222 din 12 noiembrie 2008, care a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României şi puterea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile neluării în considerare de către acesta din urmă, în faza procesuală a judecării recursului, a unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constatase neconstituţionalitatea unor dispoziţii de lege, ca urmare a ridicării unei excepţii în faza procesuală a fondului acelei cauze. În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat împotriva unei sentinţe pe considerentul că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamant, textul de lege care constituia temeiul cererii nu era declarat neconstituţional, iar decizia Curţii Constituţionale, pronunţată ca urmare a sesizării formulate chiar în acea cauză, are efecte numai pentru viitor şi nu se poate aplica acestei cauze.

Aşadar, decizia Curţii Constituţionale îşi găseşte aplicarea atât timp cât raportul juridic contestat nu a fost epuizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile chiar dacă s-a pronunţat o atare hotărâre judecătorească.

În raport de aceste considerente se va reţine, contrar susţinerilor recurenţilor că Decizia nr. 392/2014 a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 59 alin. 2, art. 60 alin. 1 şi art. art. 62 alin. 3 din Legea nr. 360/2002, publicată în M.Of. nr. 667/11.09.2014, pe parcursul judecării cauzei în primă instanţă, este incidentă în speţa dedusă judecăţii.

De asemenea, în cauză prin aplicarea Decizia nr. 392/2014 a Curţii Constituţionale de către prima instanţă nu se poate reţine că a fost încălcat dreptul la apărare al recurenţilor, deoarece problema efectelor unei decizii a Curţii Constituţionale nu constituie o excepţie procesuală, ci o problemă de fond ce are consecinţe asupra normei de drept substanţial aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.

Pe de altă parte, pe calea recursului s-a asigurat contradictorialitatea cu privire la efectele Deciziei nr. 392/2014 a Curţii Constituţionale în speţa dedusă judecăţii, recurenţii având în mod efectiv posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect.

În consecinţă, potrivit art. 496 alin. 1 N.C.p.c. recursurile formulate în cauză urmează a fi respinse ca nefondate.

Potrivit art. 453 alin. 1 N.C.p.c. recurenţii pârâţi vor fi obligaţi către intimatul reclamant la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat şi cheltuieli de transport.

Domenii speta

Spete similare