Anulare act administrativ

Prin sentinţa civilă nr. 6425 din 26 noiembrie 2013 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul nr. 7093/108/2013, s-a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă, a fost anulată, ca tardivă, dispoziţia emisă de pârât, în ceea ce o priveşte pe reclamantă şi s-a dispus suspendarea executării dispoziţiei de imputare anulate până la soluţionarea definitivă a cauzei.

S-a statuat în considerente că reclamantei, în calitatea sa de funcţionar public în cadrul primăriei comunei, îi sunt aplicabile dispoziţiile legale speciale ale Legii nr. 188/1999, privind Statutul Funcţionarilor Publici, aspect de altfel necontestat în cauza de faţă de către părţile litigante.

Or, sub acest aspect, cu privire la răspunderea civilă a funcţionarilor publici, tribunalul a reţinut că Statutul funcţionarilor publici este reglementat prin lege specială, respectiv prin Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, sens în care este de subliniat că Legea nr. 188/1999 este o lege organică, conform art. 73 alin. 3 litera j) din Constituţia României, astfel încât, caracterul special al acestei legi în materia statutului funcţionarilor publici implică obligaţia respectării acesteia în cazul în care este vorba despre atragerea răspunderii civile a unui funcţionar public, cum este cazul reclamantei.

Pe această linie de idei, în privinţa reglementărilor speciale din Legea nr. 188/1999, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 84 din această lege, „răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează; b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”, iar în privinţa modalităţilor concrete de reparare a prejudiciului în astfel de situaţii, art. 85 din Legea nr. 188/1999 stabileşte că 1) „Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile; (2) Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ; (3) Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei”.

În raport cu dispoziţiile art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 tribunalul a constatat că pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează funcţionarul public respectiv, repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, iar în ceea ce priveşte termenul de emitere a acestei dispoziţii de imputare, se reţine că art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 stabileşte că se emite „în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei”, însă alineatul al treilea al art. 85 precizează că „dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei”.

Prin urmare, tribunalul analizând natura juridică a termenului de 30 de zile, a constatat că formularea din art. 85 alin. 1 este imperativă, în sensul că „repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice .... se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei (...)”, aşa încât raportat la sintagma „se dispune”, tribunalul a reţinut că nu există nici un argument pentru a se reţine că acest termen este de recomandare, cum rezultă din apărările pe care le-a formulat pârâtul că ar considera această parte litigantă.

Dimpotrivă, în lipsa oricărei precizări în acest sens, se impune cu necesitate concluzia că stabilirea naturii juridice a acestui termen trebuie raportată la dispoziţiile legale edictate în materia prescripţiei extinctive, fiind ştiut că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege şi fiind în discuţie un termen de prescripţie, este nerelevantă lipsa prevederii în Legea nr. 188/1999 a sancţiunii aplicabile în cazul nerespectării acestuia, această sancţiune fiind precizată în actul normativ ce reglementează regimul prescripţiei extinctive.

Cât priveşte apărările pe care le-a formulat pârâtul, privitoare la termenul de 3 ani de la data producerii pagubei despre care face vorbire art. 85 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, acestea nu pot fi primite de către instanţă întrucât acest text reglementează un alt termen de prescripţie, „de 3 ani de la data producerii pagubei”, fiind de subliniat că acest termen se calculează de la data producerii pagubei, iar nu de la constatarea pagubei, astfel cum prevede art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, prin urmare, scopul edictării termenului de 3 ani de la data producerii pagubei a fost acela de a stabili o limită temporală maximă, în raport cu o dată fixă – respectiv data producerii pagubei, dar spre deosebire de termenul de 3 ani de la data producerii pagubei, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 se calculează de la constatarea pagubei – moment indeterminat, care poate fi înainte sau după trecerea a trei ani de la data producerii pagubei, căci în lipsa termenului de 3 ani de la data producerii pagubei – prevăzut de art. 85 alin. 3 din Legea nr. 188/1999 – ar fi fost posibilă emiterea dispoziţiei de imputare şi după trei ani de la data producerii pagubei, dacă paguba s-a constatat după această perioadă, scopul urmărit de legiuitor fiind evident în atare situaţie şi tocmai de aceea normele juridice la care s-a făcut referire mai sus trebuie interpretate nu numai sistematic, cât şi teleologic.

În concluzie, stabilirea limitei maxime de emitere a actului de imputare, de 3 ani de la data producerii pagubei, nu are ca efect calificarea ca termen de recomandare a termenului de 30 de zile de la constatarea pagubei, prevăzut de art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, ci art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, coroborat cu art. 85 alin. 3 din aceeaşi lege impune ca în toate cazurile, actul de imputare să fie emis în 30 de zile de la constatarea pagubei, şi cel mai târziu în termen 3 ani de la data producerii pagubei, iar această reglementare implică faptul că nu mai este posibilă emiterea actului de imputare cu depăşirea termenului de 3 ani de la data producerii pagubei, chiar dacă paguba ar fi constată după trecerea a trei ani de la producerea ei.

Acestea fiind spuse, se impune stabilirea datei constatării pagubei – dată de la care curge termenul de 30 de zile pentru emiterea deciziei de imputare conform art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 – respectiv stabilirea efectelor pe care le produc procesul verbal de constatare şi decizia emisă de Curtea de Conturi cu privire la această dată a constatării pagubei.

Trebuie precizat mai întâi cu privire la efectele juridice ale procesului verbal de constatare, că Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi prevede, la punctul 59, că „procesul-verbal de constatare se întocmeşte: a) în cazul în care se constată abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat sau nu producerea unor prejudicii (model Anexa nr. 4.1.); b) în cazul în care se identifică fapte pentru care există indicii că au fost săvârşite cu încălcarea legii penale se întocmeşte Proces-verbal de constatare distinct (model Anexa nr. 4.2.)”. Potrivit punctului 66 din Regulamentul citat, „reprezentanţii legali ai persoanei juridice controlate pot face „obiecţiuni” la constatările înscrise în actul de control. Acestea trebuie transmise/depuse la structura Curţii de Conturi care a efectuat controlul, în termen de 15 zile lucrătoare de la înregistrarea actului de control la persoana juridică verificată. În cazul în care obiecţiunile se depun după expirarea termenului de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării actului de control la registratura entităţii controlate, acestea nu sunt avute în vedere la valorificarea constatărilor”.

Cu privire la valorificarea constatărilor din procesul verbal, conform punctului 85 din Regulamentul citat, „procesele-verbale de constatare, în care au fost consemnate abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat sau nu producerea unor prejudicii sau fapte pentru care există indicii că au fost săvârşite cu încălcarea legii penale, se valorifică împreună cu raportul de control la care acestea constituie anexe, potrivit punctul 84 lit. B din prezentul Regulament”.

La rândul său, art. 84 lit. b) din Regulamentul citat prevede că „rapoartele de control se valorifică în funcţie de conţinutul acestora, după cum urmează: b) rapoartele de control în care au fost consemnate abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat sau nu producerea unor prejudicii şi/sau fapte pentru care există indicii că au fost săvârşite cu încălcarea legii penale (prezentate detaliat în procesele-verbale de constatare, anexe la raportul de control), se repartizează de către şeful de departament către directorul din cadrul departamentului, şi respectiv, directorul camerei de conturi către directorul adjunct, pentru a fi analizate de către aceştia şi a se întocmi proiectul documentelor de valorificare, iar în termen de maxim 20 zile lucrătoare de la primirea obiecţiunilor sau de la expirarea termenului de depunere a acestora, directorul din cadrul departamentului/directorul adjunct al camerei de conturi întocmeşte o notă cuprinzând punctul său de vedere privind conţinutul actului de control şi proiectul documentelor de valorificare (proiectul deciziei, proiectul adresei de sesizare a organelor de urmărire penală)”, totodată, conform punctului 87 din Regulamentul citat, „pentru aplicarea măsurilor de valorificare prevăzute la punctul 86 lit. a), b.1. şi c) din prezentul Regulament se emite Decizie (model Anexa nr. 7)”, iar conform punctului 88 din Regulamentul citat, „Proiectul Deciziei se întocmeşte de către directorul direcţiei din cadrul departamentului/directorul adjunct al camerei de conturi. Acesta este examinat de către şeful de departament sau de către directorul camerei de conturi, care îl semnează şi îl remite spre executare conducerii entităţii verificate”.

Din reglementările citate, este de reţinut că procesul verbal de constatare nu are caracter executoriu şi că acele constatări din conţinutul său, însoţite de eventualele obiecţiuni ale unităţii controlate, sunt supuse verificării ulterioare ale Curţii de Conturi, respectiv sunt repartizate conform art. 84 lit. b) din Regulamentul citat, către directorul din cadrul departamentului, şi respectiv, către directorul adjunct, pentru a fi analizate de către aceştia şi a se întocmi proiectul documentelor de valorificare, în vreme ce valorificarea constatărilor din acest proces verbal survine numai prin emiterea unei decizii de către Curtea de Conturi, decizie care are caracter obligatoriu şi executoriu, chiar dacă este posibilă contestarea deciziei şi prin urmare, se impune cu necesitate concluzia că menţionarea în procesul verbal de constatare a unor pretinse abateri de la legalitate nu poate avea semnificaţia obligării conducătorului unităţii la luarea unor măsuri de recuperare a prejudiciului respectiv şi tocmai de aceea, trebuie constatat, faţă de regimul juridic al procesului verbal de constatare, că acesta nu poate avea semnificaţia juridică a unui act de constatare a pagubei, dat fiind caracterul provizoriu al acestor constatări, constatări ce pot fi infirmate de Curtea de Conturi în urma verificării acestui act şi abia prin emiterea deciziei se poate reţine că organele Curţii de Conturi şi-au exprimat definitiv opinia cu privire la existenţa unei pagube a cărei recuperare se impune.

Având în vedere cele evidenţiate mai sus, se impune cu necesitate concluzia că data constatării pagubei în astfel de situaţii este data la care conducătorul entităţii controlate a luat cunoştinţă de decizia prin care Curtea de Conturi a impus luarea unor măsuri de recuperare a unui pretins prejudiciu.

În concret, raportat la cele asupra cărora s-a statuat mai sus, trebuie reţinut, aşadar, că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 curge de la data înregistrării în evidenţa Primăriei Comunei a Deciziei Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi Arad, decizie care a fost înregistrată la sediul pârâtului la data de 08.05.2013, dată care se regăseşte şi în registrul de intrări – ieşiri, poziţiile 2053 şi 2054 din aceeaşi dată, şi în consecinţă, în raport cu această dată, tribunalul a reţinut că dispoziţia a cărei anulare o solicită reclamanta, dată de pârât la 28.06.2013,  a fost emisă cu nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999.

În sensul celor arătate cu valoare teoretică în considerentele hotărârii judecătoreşti de faţă, atât în ceea ce priveşte calificarea juridică a termenului de 30 de zile reglementat la art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, republicată, şi stabilirea momentului de la care începe să curgă acesta, s-a pronunţat şi Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 682 din 08.06.2010, pronunţată în dosar nr. 4743/108/2009.

Cât priveşte celelalte susţineri ale reclamantei din cererea introductivă de instanţă, privitoare la aspectele de fond ale cauzei, acestea nu se mai impuneau a fi analizate de către instanţă faţă de prioritatea evidentă a aspectelor legate de tardivitatea emiterii dispoziţiei de imputare care au fost invocate în cauză cu precădere de către partea reclamantă şi puse în discuţie de către instanţă.

Domenii speta

Spete similare