Decretul-Lege nr. 118/1990. Se exclude calitatea de persoană strămutată cu cea de persoană cu domiciliul forţat

Decretul-Lege nr. 118/1990. Se exclude calitatea de persoană strămutată cu cea de persoană cu domiciliul forţat.

- Decretul-Lege nr. 118/1990: art. 1

Atunci când măsura strămutării unei persoane coincide, ca perioadă, cu cea a domiciliului obligatoriu al acesteia, dislocarea într-o altă localitate include în mod obligatoriu şi restricţia domiciliară, astfel încât nu se poate acorda decât o singură indemnizaţie lunară aferentă pentru fiecare an de strămutare, aceasta constituind măsura abuzivă cea mai grea care o absoarbe pe cea a domiciliului obligatoriu.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal,

Decizia civilă nr. 1023 din 24 aprilie 2012, R.O.

Prin sentinţa civilă nr. nr. 606/28.09.2011, pronunţată în dosar nr. 1716/115/2011, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de reclamanta F.C.M. în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Prestaţii Sociale a judeţului Caraş-Severin, având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea unei decizii, prin care să-i fie recunoscută calitatea de victimă a măsurilor administrative cu caracter politic, respectiv faptul că a avut domiciliu obligatoriu, pe perioada 18 iunie 1952 – 22 decembrie 1955, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-Lege nr. 118/1990.

Recursul formulat de reclamantă a fost respins prin decizia civilă nr. 1023 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 1716/115/2011* cu motivarea că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. c) şi d) din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945 a avut domiciliu obligatoriu ori a fost strămutată într-o altă localitate constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ persoanele care s-au aflat în situaţiile prevăzute mai sus au dreptul la o indemnizaţie lunară pentru fiecare an de strămutare ori domiciliu obligatoriu, indemnizaţie al cărei cuantum este diferit în funcţie de măsura administrativă abuzivă la care au fost supuse.

În forma iniţială a Decretului-Lege nr. 118/1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 50 din 9.04.1990, art. 3 nu prevedea indemnizaţii în cuantum distinct pentru fiecare tip de persecuţie politică, cuantumul acestora fiind stabilit identic, indiferent de gravitatea măsurii.

Această distincţie a fost realizată prin art. I pct. 1 din Legea nr. 53/1993, publicată în Monitorul Oficial , partea I, nr. 157 din 12 iulie 1993 care a modificat acest articol, stabilindu-se cuantumuri diferite pentru fiecare an de strămutare, respectiv, domiciliu obligatoriu, tocmai în considerarea naturii şi gravităţii celor două măsuri, precum şi a consecinţelor diferite ale acestora asupra persoanelor vizate.

Scopul acestei măsuri legislative, de a trata diferenţiat şi distinct cele două măsuri, a fost acela de a se asigura o reparaţie completă şi echitabilă, atunci când, în decursul regimului dictatorial, o persoană a fost supusă, în perioade distincte, atât măsurii represive a strămutării, cât şi măsurii domiciliului forţat.

Însă, atunci când măsura represivă consta exclusiv în strămutare (dislocare), stabilirea domiciliului obligatoriu funcţiona ca o măsură accesorie, iar ambele se aplicau concomitent, până la ridicarea restricţiilor domiciliare.

Astfel, strămutarea (dislocarea forţată) presupunea pe de o parte, mutarea unei persoane dintr-o regiune în alta, iar pe de altă parte obligarea acelei persoane de a rămâne în locul în care a fost strămutată. Măsura domiciliului obligatoriu funcţiona în această situaţie complementar strămutării, fiind menită să accentueze puterea coercitiv-represivă a măsurii principale (strămutarea).

Rezultă că măsura strămutării, presupunând trimiterea unei persoane într-o altă locaţie decât propriul domiciliu şi obligarea de a trăi în acea locaţie pe care nu o putea părăsi sub sancţiunea legii penale, a inclus atât schimbarea domiciliului iniţial, cât şi imposibilitatea alegerii libere a unui alt domiciliu până la ridicarea restricţiilor domiciliare, aducând o mai mare atingere libertăţii de circulaţie ca drept fundamental.

Raţiunea legiuitorului de a reglementa în mod diferit indemnizaţiile pentru cele două măsuri a fost aceea de a stabili măsuri reparatorii diferite în funcţie de măsura abuzivă suferită, în aprecierea gradului de severitate, a restricţiilor şi consecinţelor încălcării libertăţilor individuale produse, în perioade distincte de timp.

Însă, în măsura în care strămutarea coincide, ca perioadă, cu domiciliul obligatoriu, apreciem că nu se pot cumula indemnizaţiile corespunzătoare celor două situaţii, deoarece dislocarea unei persoane de la domiciliul pe care liber şi l-a ales şi mutarea ei într-o altă localitate presupunea în mod automat şi stabilirea unui domiciliu obligatoriu.

Astfel, strămutarea absoarbe măsura domiciliului obligatoriu, iar restricţiile domiciliare sunt de esenţa ambelor măsuri analizate.

În atare situaţie, persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii poate beneficia de o singură indemnizaţie ce va fi corespunzătoare celei mai grele măsuri abuzive restrictive, respectiv aceea specifică strămutării.

Se cuvine a se aminti că indemnizaţiile prevăzute de art. 3 din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat nu constituie singurele măsuri reparatorii instituite de acest act normativ, ele fiind dublate şi de recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadelor în care o persoană a fost strămutată ori i s-a stabilit domiciliu obligatoriu potrivit art. 1 alin. (4), precum şi de drepturile cu conţinut patrimonial şi personal nepatrimonial prevăzute de art. 8 şi 9 din acelaşi act normativ.

Din aceste perspective, dacă s-ar achiesa la teza potrivit căreia, în ipoteza analizată, se pot cumula cele două indemnizaţii, ar trebui să se recunoască şi posibilitatea dublării celorlalte măsuri reparatorii, ceea ce din punct de vedere raţional şi juridic nu poate fi primit.

Astfel, doar prin reductio ad absurdum s-ar putea accepta că este posibilă recunoaşterea unei duble vechimi în muncă pentru aceeaşi perioadă de timp în care au fost aplicate măsurile, precum şi dublarea drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 8 şi art. 9 din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.

Or, intenţia legiuitorului a fost de a acorda reparaţii materiale juste pentru repararea prejudiciului suferit de persoanele îndreptăţite.

Se pot acorda indemnizaţii distincte şi considera vechime în muncă distinctă de care să se ţină seama la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, dar numai în situaţia în care cele două măsuri administrative abuzive nu coincid ca perioadă, nu se absorb una pe cealaltă, producând acelaşi efect, respectiv încălcarea dreptului constituţional al unei persoane de a-şi alege liber un domiciliu, ca atribut de identificare a persoanei fizice şi care o individualizează în spaţiu.

În concluzie, Curtea a considerat că atunci când măsura strămutării coincide, ca perioadă, cu cea a domiciliului obligatoriu, dislocarea într-o altă localitate include în mod obligatoriu şi restricţia domiciliară, astfel încât nu se poate acorda decât o singură indemnizaţie lunară aferentă pentru fiecare an de strămutare, aceasta constituind măsura abuzivă cea mai grea care o absoarbe pe cea a domiciliului obligatoriu.

În consecinţă, în raport cu cele arătate mai sus, Curtea a respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., recursul reclamantei.

Domenii speta

Spete similare