Prescripţia dreptului material la acţiune

Distincţia făcută de către reclamantă în memoriul de recurs, între normele de drept material şi cele de drept procesual, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu de către instanţa de fond, nu are nicio relevanţă în cauză.

Noul Cod Civil a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, anterior împlinirii termenului de prescripţie şi în această situaţie sunt aplicabile pe deplin dispoziţiile art. 6 alin. 4 din NCC, care statuează că „prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi NEÎMPLINITE la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.

Prin sentinţa civilă nr. 2534 din 06.09.2012 Tribunalul Mureş a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, acţiunea civilă formulată de reclamanta C. A. E. în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Mureş.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta este angajată a Tribunalului Mureş, în funcţia de grefier. La data de 5.11.2008 reclamanta a născut-o pe minora B. M.-A.

Reclamanta a solicitat prin acţiune obligarea pârâtului la plata ajutorului pentru naşterea minorei, invocând Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional valabil pe anii 2007-2010.

Instanţa de fond a reţinut prevederile art. 268 alin. 1 lit. c şi e şi alin. 2 şi art. 171 alin. 1 din Codul Muncii, considerând că termenul de prescripţie de 3 ani era împlinit la data introducerii acţiunii, raportat la momentul naşterii minorei.

S-a mai reţinut că faptul că pârâta nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu are relevanţă în cauză cu privire la excepţia invocată, invocând prevederile noului Cod Civil – art. 2512, alin. 1 şi 2, care nu sunt aplicabile în cauză, precum şi prevederile art. 6 alin. 4 din noul Cod Civil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea dosarului spre rejudecare, potrivit art. 304 ind. 1, raportat la art. 312 Codul de Procedură Civilă iar în subsidiar, rejudecarea şi admiterea acţiunii.

În motivarea recursului a arătat că în cauza dedusă judecăţii nu era admisibilă invocarea din oficiu a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. În opinia majoritară se face o inacceptabilă confuzie între normele de drept material şi cele de drept procesual.

Noul Cod Civil reprezintă o codificare a normelor de drept material, inclusiv a celor ce reglementează prescripţia extinctivă (art. 2 din Noul Cod Civil). În acest context se situează şi prevederile art. 6 alin. 4 din Noul Cod Civil, care se referă la ultraactivitatea legii civile (legii materiale civile), expres calificată de Cod ca fiind o normă de drept material (art. 2 din NCC). Deci, prescripţiile începute şi neîndeplinite la data intrării în vigoare a NCC rămân guvernate de vechea normă de drept material.

De altfel, aceste prevederi sunt cu claritate cuprinse în sistemul Codului, în „Capitolul II privind aplicarea legii civile” (nu a legii procesual civile), deci suntem în prezenţa unei norme de drept material (calificate astfel în mod neechivoc de art. 2 din NCC).

Ca atare, este evident că art. 6 alin. 4 din NCC nu este incident sub aspect procesual civil, neavând ca obiect reglementarea regulilor de procedură civilă şi nici ultraactivitatea acestora.

De asemenea, art. 18 din Decretul nr. 167/1958 (normă specială de procedură civilă), articol ce prevedea regulile de soluţionare a unei excepţii de către instanţa de judecată, nu ultraactivează, ci dimpotrivă, a fost expres abrogat prin art. 230 lit. p din NCC.

În urma acestei abrogări exprese şi indubitabile, singura normă de procedură în vigoare, specială şi de imediată aplicabilitate (conform art. 725 alin. 1 Codul de Procedură Civilă ), este art. 2512 alin. 2 din NCC, care nu permitea invocarea din oficiu a excepţiei.

Pe fondul cauzei, a arătat că acţiunea sa este fondată, conform art. 2 alin. 1 şi 2, art. 3 alin. 1 lit. a din CCM unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, Convenţiilor nr. 98/1949 şi 154/1981 ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, raportate la cele ale art. 11 şi 20 din Constituţie.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare.

Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, precum şi din oficiu, conform art. 304 ind.1 Codul de Procedură Civilă, Curtea a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Distincţia făcută de către reclamantă în memoriul de recurs, între normele de drept material şi cele de drept procesual, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu de către instanţa de fond, nu are nicio relevanţă în cauză. Relevanţă în cauză prezintă faptul că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data de 5.11.2008, data naşterii minorei, că dreptul la acţiune al reclamantei se prescrie într-un termen de 3 ani de la data naşterii dreptului, adică data naşterii minorei, conform art. 171 alin. 1 din Codul Muncii, că noul Cod Civil a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, anterior împlinirii termenului de prescripţie şi în această situaţie sunt aplicabile pe deplin dispoziţiile art. 6 alin. 4 din NCC, care statuează că „prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi NEÎMPLINITE la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.

Ca atare, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor legale, atunci când a reţinut că prevederile din Codul Muncii se completează cu prevederile vechiului Cod Civil, conform art. 278 din Codul Muncii şi art. 6 din Noul Cod Civil.

Faţă de cele reţinute mai sus, Curtea a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost corect invocată de instanţa de fond şi în consecinţă nu există motiv de casare a sentinţei şi trimitere spre rejudecare pe fond.

În baza art. 312 alin. 1 Codul de Procedură Civilă, recursul declarat de reclamantă urmează a fi respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare