Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare. Cazuri.

Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare. Cazuri.

C. pr. pen., art. 300

În cazul în care, după expunerea stări de fapt, procurorul de caz, în mod amănunţit, a arătat în ce constă activitatea infracţională desfăşurată de fiecare dintre inculpaţii trimişi în judecată şi care este textul legal în care această faptă se circumscrie, rechizitoriul corespunde exigenţelor expuse de legiuitorul român în prevederile art. 263 raportat la art. 260 Cod procedură penală, astfel că este nelegală dispoziţia primei instanţe de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii actului de sesizare.

Prin sentinţa penală nr.262/31 iulie 2012, Tribunalul Harghita în baza art. 300 alin. 2 Cod procedură penală a dispus restituirea dosarului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT – Structura Centrală, pentru refacerea actului de sesizare şi în baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, a hotărât ca cheltuielile judiciare avansate de stat să rămână în sarcina acestuia.

A dispus revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara privind pe inculpaţii faţă de care această măsură subzistă.

Pentru a adopta această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă ÎCCJ – DIICOT - Structura Centrală din data de 13.02.2012, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor B. R., D. A., D. T., D. G. I., R.C., Radu D., D. M. C., D.P., M. I., N. M., N. M., R. M., S. F., S. S., S. M., S. N., V. I., D. A.,  C.(fost D.) D., N. A., N. F.,  S. C., M. M. şi S. N., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

-  trafic de minori, prevăzută de art. 13 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 678/2001, modificată prin OUG nr. 79/2005 şi aprobată prin Legea nr. 287/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal;

- spălare de bani, prevăzută de art. 23 alin. 1 lit. a din Legea nr. 656/2002;

- iniţierea şi constituirea, aderarea la un grup infracţional, prevăzută de art. 7 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.

La termenul de judecată din 23.04.2012, instanţa a pus în discuţie legalitatea actului de sesizare

Soluţionând-o, instanţa a reţinut, în fapt, că, prin sentinţa penală nr.76 din 01.04.2011a Tribunalului Harghita, definitivă prin decizia penală nr.689/R din a Curţii de Apel Târgu Mureş, cauza a fost restituită la parchet în vederea refaceri urmăririi penale.

La pronunţarea sentinţei  tribunalul a avut în vedere prevederile  art. 263 alin. 1 Cod procedură penală, referitoare la cuprinsul rechizitoriului, reţinând că acesta trebuia să conţină, în mod obligatoriu, fapta reţinută în sarcina inculpatului şi probele pe care se întemeiază învinuirea, iar, în cazul în care urmărirea penală era efectuată de procuror, aşa cum era în cauza de faţă, rechizitoriul trebuia să cuprindă şi datele suplimentare prevăzute de art. 260 Cod procedură penală.

S-a mai arătat că, în ce privea descrierea faptei, dispoziţiile legale aveau în vedere descrierea actelor materiale, acţiunilor sau inacţiunilor pe care procurorul le-a reţinut ca alcătuind elementul material şi celelalte condiţii ale laturii obiective a infracţiunii. Enunţarea elementului material prevăzut în conţinutul legal al infracţiunii nu reprezenta o arătare a faptei concrete.

Totodată, tribunalul a avut în vedere că, în materie penală, funcţiona principiul fundamental al răspunderii personale, astfel că arătarea faptelor în actul de sesizare trebuia să se raporteze la persoana fiecărui inculpat. Chiar dacă s-a reţinut că inculpaţii au acţionat în grup, răspunderea acestora funcţiona individual, numai pentru faptele concrete la care au participat şi care trebuie arătate în rechizitoriu. Nu se putea reţine că exista o răspundere penală a grupului.

Interpretând literal textul legal tribunalul a constatat, de asemenea, că se referea la fapta „reţinută în sarcina” inculpatului. Prin urmare, pe lângă descrierea ei, fapta trebuia reţinută în sarcina inculpatului. Tribunalul a considerat că aceste dispoziţii implicau o manifestare de voinţă a procurorului, care trebuie să indice, în mod expres, care acte, activităţi sau atitudini înţelegea să le reţină ca alcătuind fapta. Această sarcină aparţinea acuzării, iar instanţa nu putea să alcătuiască, ulterior, conţinutul faptei judecate, dacă prin actul de sesizare nu se indică expres conţinutul acuzei.

 În privinţa  probelor pe care se întemeia învinuirea, instanţa a avut  în vedere definiţia legală a probelor, conţinută în art. 63 Cod procedură penală. Interpretând astfel sistematic dispoziţiile legale, cerinţa art. 263 Cod procedură penală, s-a avut în vedere indicarea elementelor de fapt, cu privire la care procurorul a considerat că demonstrau existenţa fiecărei infracţiuni, identitatea persoanei care a săvârşit-o, precum şi existenţa celorlalte împrejurări de fapt, la care făcea referire. Totodată, legea are în vedere indicarea mijloacelor de probă din care rezultau aceste elemente de fapt.

În aceiaşi sentinţă, tribunalul a subliniat că, dispoziţiile art. 263 Cod procedură penală, potrivit cărora în cuprinsul rechizitoriului trebuie arătate „probele pe care se întemeiază învinuirea” se interpretau şi literal. Astfel, rechizitoriul care cuprindea doar o enumerare a probelor administrate de organul de urmărire penală era inform. Actul de sesizare a instanţei trebuia să precizeze care erau probele pe care se sprijinea, fiecare dintre acuzaţiile formulate, astfel încât aceste probe să poată fi dezbătute, în contradictoriu şi, eventual, inculpatul să-şi exercite dreptul de a demonstra lipsa lor de temeinicie, potrivit art. 66 alin. 2 Cod procedură penală.

În concluzie, tribunalul a constatat că niciuna dintre cerinţele obligatorii la care s-a făcut referire, privitoare la conţinutul actului de sesizare nu a fost îndeplinită.

Instanţa,  la verificarea actului de sesizare, obligaţie pe care o are potrivit art.300 Cod procedură penală, a confruntat constatările judecătorului,  cu menţiunile din noul rechizitoriu, constatând că  actul de sesizare refăcut, la fel, nu cuprindea arătarea concretă a faptelor, reţinute în sarcina  fiecărui inculpat, astfel  procurorul nu s-a conformat, la întocmirea rechizitoriului, dispoziţiilor instanţei.

 Alături de dispoziţiile legale au fost reluate, în continuare, deficienţele rechizitoriului, din data de 29.07.2010, constatate prin  sentinţa penală nr.76 din 01.04.2011a Tribunalului Harghita, având în vedere  caracterul obligatoriu al acesteia.

Pentru exemplificare aceste considerente au fost astfel detailate:

Prin  sentinţa penală nr.76  s-a reţinut,  referitoare la prima parte a rechizitoriului, că s-a dorit crearea unei imagini de ansamblu, asupra activităţii grupului infracţional, fără a fi formulate acuze concrete cu privire la fiecare dintre inculpaţi şi fără a se stabili răspunderea personală a fiecăruia dintre ei. Nu se putea stabili, de aici, care dintre inculpaţi s-a ocupat de recrutarea minorilor, care au fost aceia care i-au transportat pe minori, în Marea Britanie, care au fost cei care i-au preluat sau găzduit, împreună cu care dintre inculpaţi aceşti minori au săvârşit infracţiuni, care erau inculpaţii care i-au obligat pe minori să cerşească sau să săvârşească infracţiuni stradale, care dintre inculpaţi au dobândit venituri băneşti din această activitate. Totodată, nu s-a arătat în ce fel minorii au fost obligaţi să cerşească sau să săvârşească infracţiuni, respectiv ce activităţi sau procedee au fost avute în vedere de parchet.

Noul rechizitoriu a relaut, în întregime, menţiunile primului rechizitoriu fără ca parchetul să se conformeze dispoziţiilor instanţei, arătate, în mod amănunţit, în considerentele hotărârii.

 În continuare s-a trecut la detalierea faptelor inculpaţilor în modalitatea următoare:

„În  intervalul 2002-2008, această grupare a reuşit scoaterea din ţară exclusiv prin PTF Turnu şi Nădlac a unui număr mare de minori din judeţele Ialomiţa, Constanţa, Vaslui, Brăila, Braşov, Călăraşi.

Liderii acestor grupări au fost stabiliţi în persoana numiţilor R. C., zis „T.A.”, S. N., zis „P.”, D. T., zis „C.l” sau „C.”; N. M., zis „B.”, D. G. I., zis „F.”, toţi cu domiciliul în Ţăndărei.

Modalitatea de acţionare a grupării consta în racolarea şi transportul copiilor în ţări din Europa Occidentală, cu precădere în Italia, Spania sau Belgia, o parte rămânând acolo, ceilalţi fiind preluaţi de cetăţeni provenind din ţări membre ale Uniunii Europene, care îi transportau în Marea Britanie ca însoţitori în paşapoartele lor personale.

Membrii reţelei au racolat grupuri de persoane în special rromi provenind din  familii sărace sau cu handicap fizic pe care i-au transportat în străinătate (Spania, Franţa, Italia, Marea Britanie), unde aceştia au cerşit, au spălat parbrize sau au furat pentru ei. Activităţile infracţionale la care sunt obligaţi minorii în cauză cuprind furturi de bunuri mobile (ce urmează a fi introduse în ţară spre a fi valorificate) şi cerşetorie”.

Pentru o mai exactă edificare instanţa a redat acelaşi pasaj din noul rechizitoriu:

„În  intervalul 2002-2008, această grupare a reuşit scoaterea din ţară exclusiv prin PTF Turnu şi Nădlac a unui număr mare de minori din judeţele Ialomiţa, Constanţa, Vaslui, Brăila, Braşov, Călăraşi.

Liderii acestor grupări au fost stabiliţi în persoana numiţilor R. C., zis „T. A.”,şi , D. G. I., zis „F.”, ambii cu domiciliul în Ţăndărei.

Înainte de anul 2007 modalitatea de acţionare a grupării consta în racolarea şi transportul copiilor în ţări din Europa Occidentală, cu precădere în Italia, Spania sau Belgia, o parte rămânând în ţările respective, ceilalţi fiind preluaţi de cetăţeni provenind din ţări membre ale Uniunii Europene, care îi transportau în Marea Britanie ca însoţitori în paşapoartele lor personale.

Membrii reţelei au racolat grupuri de persoane în special rromi provenind din  familii sărace sau cu handicap fizic pe care i-au transportat în străinătate (Spania, Franţa, Italia, Marea Britanie), unde aceştia au cerşit, au spălat parbrize sau au furat pentru ei. Activităţile infracţionale la care sunt obligaţi minorii în cauză cuprind furturi de bunuri mobile (ce urmează a fi introduse în ţară spre a fi valorificate) şi cerşetorie”.

Şi în acest caz s-a constatat aceiaşi deficienţă, cu excepţia menţiunii S. N., zis „P.”, D. T., zis „C.” sau „C.”; N. M., zis „B.”  fiind redat în întregime vechiul rechizitoriu, fără ca procurorul să se conformeze dispoziţiilor instanţei referitoare la: „Descrierea se referă la activităţi extrem de largi, fără o delimitare concretă. Astfel, s-a făcut referire la „modalitatea de acţionare a grupării” şi la „membrii reţelei”, fără a fi indicat niciunul dintre inculpaţi. Totodată, s-a vorbit despre racolarea unor „grupuri de persoane” şi transportul lor „în ţări din Europa Occidentală”, fără a fi expusă, în materialitatea ei, nicio astfel de faptă concretă.

Pe de altă parte, tribunalul a subliniat că dispoziţiile art. 263 Cod procedură penală, care impuneau ca, prin actul de sesizare, să fie arătată fapta reţinută în sarcina inculpatului, se referea la actele materiale, acţiunile sau inacţiunile concrete pe care procurorul a înţeles să le reţină, ca alcătuind elementul material, al infracţiunii şi celelalte condiţii ale laturii obiective a infracţiunii. Enunţarea elementului material al infracţiunii, potrivit dispoziţiei din norma incriminatoare, nu satisfăcea cerinţa legii procesuale privitoare la arătarea faptei. Astfel, cu titlu de exemplu, enunţarea modalităţii de săvârşire a faptei prin „obligarea” la cerşetorie sau la săvârşirea de infracţiuni nu echivala cu arătarea faptei. Rechizitoriul trebuia să arate care erau actele, procedeele, atitudinile concrete, despre care procurorul consider că au dus la obligarea minorilor să aibă o anume conduită. Instanţa, exercitând funcţia de jurisdicţie, va putea aprecia apoi, dacă respectivele acte, procedee sau atitudini constituiau într-adevăr o „obligare”. În caz contrar, judecata nu putea avea loc, lipsind obiectul acesteia. De asemenea, dreptul la apărare nu putea fi exercitat, inculpaţii fiind puşi în situaţia de a combate o judecată de valoare a procurorului fără a cunoaşte faptele la care ea se referă”.

Situaţia s-a reţinut a fi similară în privinţa inculpaţilor  R. C. S. N., D. G.I. şi  ceilalţi inculpaţi.

Menţiunile noi, cum ar fi disjungerea cauzei faţă de inculpatul Radu Ilie, prin procesul verbal din 13.03.2012, respectiv formulările diferite despre care s-a arătat mai sus  nu afectau fondul problemei.

Parchetul nu a  indicat, în noul rechizitoriu, părţile vătămate în cazul infracţiunii de trafic de persoane, deşi avea această obligaţie, potrivit sentinţei menţionate în care s-a arătat că, „cel puţin în principiu, o acuzaţie de trafic de persoane nu poate fi formulată fără indicarea victimei respectivei infracţiuni. Tratamentul la care a fost supusă victima ţine, de esenţă, astfel că o infracţiune de trafic de persoane nu poate fi analizată făcându-se abstracţie de persoana victimei. Or, în cauza de faţă, parchetul nu a indicat nicio persoană care să fie citată în calitate de parte vătămată, victimă a infracţiunii. Totodată, tratamentul la care se presupune că au fost supuse victimele minore este amintit prin referiri generale”.

Pentru aceste considerente, tribunalul a reţinut că noul  act de sesizare  nu era conform cu  dispoziţiile art. 263 Cod procedură penală, pentru care, în baza art. 300 alin. 2 Cod procedură penală  a restituit dosarul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT – Structura centrală, pentru refacerea actului de sesizare.

În privinţa măsuri preventive a obligaţiei de a nu părăsi ţara tribunalul a analizat necesitatea menţineri măsuri sub aspectul limitei rezonabile a duratei acesteia în raport cu dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, dar si a art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia menţionată.

În acest sens s-a reţinut că orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.

Exercitarea acestor drepturi nu putea face obiectul altor restrângeri decât acelea, prevăzute de lege, şi trebuia să constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Cât priveşte necesitatea menţinerii măsurii preventive intr-o societate democratica, instanţa europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cat posibil valorile unei societăţi democratice, în special preeminenta dreptului. Pe de altă parte, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii de mişcare a unei persoane cu respectarea necesităţii proporţionalităţii măsurii si a scopului pentru care aceasta a fost aplicata

În cazul de faţă, autorităţile judiciare au dispus luarea şi menţinerea măsurilor preventive începând cu 01.04.2011 inculpaţii respectând întocmai dispoziţiile instanţei de judecată, instanţa apreciind că, menţinerea în continuare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpaţi nu mai putea fi privită ca fiind necesară într-o societate democratica şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia.

Pentru aceste motive a dispus revocarea măsurii preventive faţă de inculpaţii din prezenta cauză faţă de care această măsură subzistă.

La data de 17 februarie 2012, Tribunalul Harghita este reinvestit cu rejudecarea cauzei privindu-i pe inculpaţii B. R., D. A., D. T., D. G. I., R. C., R. D., D. M. C., D. P., M. I., N. M., N. M., R. M., S. F., S. S., S.M., S. I., S. N., V. I., D.A. (arestat în altă cauză), C. (fost D.) D., N.A . N. F., R. I., S. N., S. C. şi M. M., ca urmare a faptului că în respectiva cauză dându-se eficienţă dispoziţiilor sentinţei penale nr.76/2011 a Tribunalului Harghita, definitivă prin decizia penală nr.456/R/2011 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, s-a procedat la refacerea actului iniţial de investire a instanţei de fond. La termenul de judecată din 31 iulie 2012 instanţa de fond, reinvestită cu rejudecarea cauzei, a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.300 alin.2 Cod procedură penală, text legal. În baza căruia a dispus restituirea cauzei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T.-Structura Centrală, pentru refacerea actului de sesizare.

În hotărârea de dezinvestire astfel reţinută, instanţa de fond, pe lângă faptul că a reluat vaste pasaje din hotărârea iniţială pronunţată la 8 iulie 2011 de către Tribunalul Harghita, a înţeles să ignore şi prevederile art.209 rap. la art263, 264 alin.2 Cod procedură penală, deoarece neanalizând corespunzător actul de investire a instanţei, a apreciat că acesta are lacune. Presupusele lacune reţinute în sentinţa penală nr.262/2012 a Tribunalului Harghita vizează în fapt cele reţinute anterior, în prima hotărâre judecătorească de dezinvestire, fără ca magistratul fondului să se fi aplicat suficient şi obiectiv asupra actului cu a cărei soluţionare fusese investit.

Rechizitoriul întocmit la data de 13 februarie 2012 în cauza ce a format obiectul dosarului nr.333/D/P/2006 al Structurii Centrale al DIICOT, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cuprinde toate menţiunile expres prevăzute de legiuitorul român în cuprinsul art.263 Cod procedură penală. În prezenta cauză urmărirea penală a fost efectuată direct de către procuror, dată fiind natura infracţiunilor vizate şi care infracţiuni intră în sfera de reglementare a prevederilor art.209 Cod procedură penală rap. la disp.art.21 din Legea nr.678/2001. Rechizitoriul întocmit la data de 13 februarie 2012 nu doar că prezintă la filele 2-7 o stare de fapt generală, dar la următoarele pagini, se realizează o prezentare a circumstanţelor reale in care fiecare dintre 26 de inculpaţi şi-ar fi desfăşurat activitatea infracţională imputată, intervalul de timp şi locaţiile în care aceştia ar fi acţionat.

Procurorul ce a instrumentat, în mod direct, prezenta cauză, în faza urmăririi penale, a expus în mod detaliat, şi mijloacele de probă ce le-a avut în vedere, în cazul fiecărui inculpat în parte, pentru ca în acest mod, să justifice fundamentarea şi în drept a acuzei reţinute faţă de fiecare dintre aceştia. Pe lângă o clară situaţie de fapt conturată în actul de investire a instanţei, şi pe lângă o strictă indicare a mijloacelor de probă administrate şi avute în vedere la fundamentarea fiecărei acuze, reţinute în sarcina fiecărui inculpat, din prezenta cauză, magistratul ce a întocmit actul de investire al instanţei, a indicat şi persoanele care au calitatea de victime, o parte dintre aceştia înţelegând să participe în prezenta cauză, în calitate de părţi vătămate/părţi civile, iar altele, în calitate de martori, calitate la care puteau recurge prin prisma prevederilor legii speciale, Legea nr.678/2001. Ţinându-se cont de specificul acestei cauze, (număr mare de persoane acuzate de comiterea unor infracţiuni cu grad de pericol social ridicat, interval de timp substanţial de mare, în care acestea au manifestat conduita antisocială imputată, aria geografică extinsă, în care acestea ar fi acţionat, numărul mare de persoane traficate şi exploatate) procurorul care a întocmit noul rechizitoriu, a indicat în mod amănunţit, calitatea în care participă fiecare dintre persoanele ce au fost vizate de activitatea infracţională imputată inculpaţilor, precizând nu doar volumele de urmărire penală în care se află declaraţiile acestora, dar şi faptul că unii dintre aceştia au calitate de martori cu identitate protejată, prin prisma prevederilor art.86 ind.1 Cod procedură penală coroborate cu dispoziţiile Legii nr.682/2002.

S-a reţinut, de asemenea, că la prim grad jurisdicţional, s-a reţinut că în actul de investire al instanţei nu s-a indicat cu exactitate numărul părţilor vătămate şi al părţilor civile. Această instanţă de control judiciar nu poate împărtăşi un asemenea punct de vedere (cum de altfel a şi reţinut în prezentele considerente), deoarece, acţionând în conformitate cu prevederile art.4 Cod procedură penală, magistratul fondului are posibilitatea şi poate determina – pe parcursul dezbaterii judecătoreşti – ce calitate pot avea martorii, ce figurează în această calitate în rechizitoriu, în contextul în care, acuzele vizând infracţiunile incriminate de disp.art.13 din legea nr.678/2001, evidentul rol activ al magistratului trebuie exercitat şi prin prisma disp.art.17 Cod procedură penală raportat la art.24 din legea nr-678/2001 modificată. O asemenea „omisiune” nu atrage nulitatea actului de sesizare al instanţei, nu se circumscrie dispoziţiilor art.197 alin.2,4 Cod procedură penală, ea (această împrejurare) putând fi clarificată, astfel cum s-a mai arătat, pe parcursul cercetării judecătoreşti. Pentru a-şi forma această convingere, instanţa de recurs a avut în vedere şi considerentele reţinute în decizia penală nr.1404/14 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul de la Tribunalul Harghita, căruia, prin repartizarea aleatorie a cauzei, i-a revenit cauza spre soluţionare, nu a analizat în mod corespunzător şi cu stricta aplicare a legii, conţinutul actului de investire care se întinde pe cuprinsul a 200 pagini şi care rechizitoriu, astfel cum s-a mai arătat, corespunde pe deplin, exigenţelor legiuitorului român expuse în prevederile art.263 alin.1-3, rap. la art.260 Cod procedură penală. Menţiunea înserată de acest magistrat în hotărârea judecătorească pronunţată, cum că activitatea infracţională imputată inculpaţilor ar avea şi un element de extraneitate, trebuia fundamentată în fapt şi în drept, în contextul în care, activitatea de urmărire penală desfăşurată în prezenta cauză a arătat în mod precis, care dintre inculpaţi au desfăşurat o asemenea activitate infracţională pe teritoriul altor state membre ale Uniunii Europene, state car au procedat la angajarea răspunderii penale a acestora, potrivit legislaţiei interne.

Instanţa de fond, verificând legalitatea şi temeinicia investirii sale, a interpretat ciuntit prevederile art.300 Cod procedură penală, şi neanalizând, în mod corespunzător prevederile art.263 rap. la art.260 Cod procedură penală, a pronunţat o hotărâre care, aduce o gravă atingere prevederilor art.1 rap. la art.3 Cod procedură penală. Instanţa avea obligaţia ca, actul său de investire să-l analizeze şi prin prisma dispoziţiilor cuprinse în Legea nr.678/2001 modificată, legea nr.656/2002 şi Legea nr.39/2004, în contextul în care, acuzele strict detaliate şi reţinute în sarcina fiecărui inculpat, vizează fapte penale sancţionate de aceste legi speciale, şi proceduri de urmărire penală specifice. S-a susţinut în hotărârea judecătorească criticată că activitatea infracţională imputată unora dintre inculpaţi, trebuia să fie explicată prin enunţarea elementului material al infracţiunii, indicarea, în rechizitoriu, a faptului că, unii dintre inculpaţi ar fi obligat victimele la desfăşurarea unor activităţi de cerşetorie, sau la săvârşirea de infracţiuni, nefiind echivalentă cu arătarea faptei. Un asemenea punct de vedere nu poate fi împărtăşit de către această instanţă de control judiciar, în contextul în care, în prezenta cauză, în cazul fiecărui inculpat în parte, după expunerea complexei stări de fapt, procurorul de caz, în mod amănunţit, a arătat în ce constă activitatea infracţională desfăşurată de fiecare dintre cei 26 de inculpaţi şi care este textul legal în care această faptă se circumscrie. Prevederile art.13 alin.1-3 din Legea nr.678/2001 se interpretează coroborat cu restul dispoziţiilor acestui text legal, deoarece în art.2 al acestei legi speciale, sunt expuse conţinutul unor termeni şi expresii avute în vedere de către legiuitorul român la adoptarea acestei legi speciale, dispoziţii ce corespund actelor normative adoptate în aceeaşi materie, la nivel european.

Noul rechizitoriu întocmit în cauza pendinte, la data de 15 februarie 2012 de către D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală, astfel cum s-a mai arătat, corespunde exigenţelor expuse de legiuitorul român în prevederile art.263 rap. la art.260 Cod procedură penală, magistratul fondului urmând a păşi la soluţionarea acestei cauze, respectând nu doar regulile de procedură penală expuse în legea organică (Codul de procedură penală) dar şi cele cuprinse în legile speciale care incriminează faptele reţinute în sarcina fiecărui inculpat în parte. Instanţa de control judiciar, analizând hotărârea judecătorească criticată, constată că aceasta este nelegală şi prin prisma faptului că, au fost folosite motivări extrem de largi şi care contravin deciziei pronunţate în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr.LXXVI/2007, decizie publicată în Monitorul Oficial nr.545/18 iulie 2008. Păşind la revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, dispusă faţă de inculpaţii, faţă de care această măsură subzista, au fost încălcate prevederile art.136 alin.1 şi 8 Cod procedură penală, dar şi caracterul personal al măsurilor preventive, care sunt reglementate de codul român de procedură penală. Magistratul fondului avea obligaţia, în baza rolului activ care îi revine, conform art.4 Cod procedură penală, să indice personal, faţă de fiecare inculpat, ce era supus măsurii preventive reglementate de disp.art.145 ind.1 Cod procedură penală, care sunt temeiurile de fapt şi de drept ce, prin prisma art.139 Cod procedură penală, justifică revocarea acestei măsuri preventive. În hotărârea pronunţată nu există asemenea precizări, fapt ce contravine prevederilor art.136 alin.1 şi 8 rap. la art.139 Cod procedură penală.

Pentru toate aceste considerente anterior expuse, în conformitate cu art. 385/15 pct.2 lit.c Cod procedură penală, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.IC.O.T.-Biroul Teritorial Harghita împotriva sentinţei penale nr.262/31 iulie 2012 al Tribunalului Harghita.

S-a casat integral hotărârea judecătorească criticată şi s-a  dispus trimiterea cauzei, ce formează obiectul dosarului nr.496/96/2012 al Tribunalului Harghita, la această instanţă, pentru continuarea judecării cauzei privindu-i pe inculpaţii B. R., D. A., D. T., D. G. I., R. C., R. D., D. M. C., D. P., M. I., N. M., N. M., R. M., S.F., S. S., S. M., S. I., S. N., V. I., D. A., C. (fost D.) D., N. A., N. F., R. I., S. N., S. C

Domenii speta

Spete similare