Servitute de trecere

Servitutea de trecere cu piciorul şi cu vehiculul nu poate fi disociată astfel încât să se ajungă la concluzia că proprietatea reclamantului ar trebui să fie afectată doar de dreptul pârâtei de trecere cu piciorul. Buna utilizare a proprietăţii pârâtei, aşa cum a fost gândită la momentul instituirii servituţii de trecere, presupune posibilitatea de acces prin orice mod către proprietatea pârâtei.

Prin cererea înregistrată în 25.09.2008, reclamantul S. D. a chemat în judecată pârâta T. A. M., solicitând instanţei sistarea dreptului de servitute de trecere reciprocă, drept constituit asupra imobilului înscris în CF 10154 Târnăveni, nr. top 54, 55/2/2/3, sistarea dreptului de servitute de trecere reciprocă înscris în CF 2865 Târnăveni, nr. top 55/2/2/2 şi radierea dreptului de servitute.

 În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a arătat că este proprietarul tabular al imobilului înscris în Cf 10154 Târnăveni, nr. top 54, 55/2/2/3, imobil asupra căruia este înscris un drept de servitute reciprocă de trecere pentru imobilul alăturat înscris în CF 2865 Târnăveni, nr. top 55/2/2/2, proprietatea pârâtei.

 Acest drept de servitute trebuie să fie radiat în condiţiile în care proprietatea aparţinând pârâtei are deschisă o cale de acces la drumul public, cale ce se găseşte în spatele proprietăţii. Mai mult, reclamantul a arătat că, deşi servitutea de trecere este reciprocă, pârâta nu i-a mai permis accesul pe proprietatea sa, prin blocarea porţii.

 În drept, au fost invocate prevederile art. 616, 635 Cod civil.

 Prin sentinţa civilă nr. 1163 din 21.10.2010, Judecătoria Târnăveni a admis în întregime acţiunea reclamantului, sistând dreptul de servitute ce afecta proprietăţile celor două părţi şi dispunând totodată radierea dreptului din cele două cărţi funciare.

 Totodată, instanţa a stabilit obligaţia de plată a sumei de 1.600 lei în sarcina pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată.

 Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Târnăveni a reţinut următoarele:

 Părţile sunt proprietarii unor imobile învecinate situate în localitatea Târnăveni, xxxxxx. Reclamantul S. D. este proprietarul tabular al imobilului compus din casă şi curte, în suprafaţă de 378 mp, înscris în CF nr. 10154, cu nr. top. 54, 55/2/2/3, iar potrivit înscrierii de sub poziţia C 2 din aceasta, asupra imobilului proprietatea reclamantului s-a întabulat dreptul de servitute reciprocă de trecere cu vehicul şi pedestru în favoarea proprietarului din totdeauna a imobilului cu nr. top. 55/2/2/2, înscris în CF nr. 2865 Târnăveni, devenit prin sistarea CF nr. 1164/N al aceleiaşi localităţi, imobil aflat în proprietatea pârâtei. De asemenea, în această din urmă carte funciară s-a înscris la poziţia C 1 dreptul de servitute de trecere reciprocă pedestru şi cu orice vehicul asupra imobilului proprietatea pârâtei şi în favoarea proprietarului din totdeauna a imobilului cu nr. top. 54, 55/2/2/3, aflat în prezent în proprietatea părţii reclamante.

Prin răspunsurile date la interogatoriul luat pârâta a recunoscut că în partea din spate a imobilului proprietatea ei există o poartă de acces şi faptul că parcarea automobilului părţii pârâte împiedică accesul reclamantului în curtea proprietatea pârâtei, arătând că prin edificarea unei noi construcţii de către ea, accesul din partea spate în imobilul şi curtea pârâtei nu se mai poate realiza cu autovehiculul.

 De asemenea, prin răspunsurile la interogator date de reclamant, reiese că accesul acestuia în curtea imobilului pârâtei pentru exercitarea dreptului de servitute nu se poate realiza în condiţiile în care aceasta din urmă a edificat o poartă pe care o ţine închisă.  Pârâta a amenajat în imobilul său unui cabinet medical în cursul anului 1999, iar prin lucrările efectuate în anul 2004 a extins construcţia, astfel că accesul în curtea imobilului pârâtei, în partea din spate a curţii, se poate realiza doar pietonal.

 Instanţa a considerat că servitutea legală de trecere precum şi dreptul potestativ de a cere stabilirea servituţii, încetează în momentul în care dispare caracterul de loc înfundat, indiferent de modul în care s-a stabilit conţinutul concret al servituţii de trecere, respectiv prin convenţie, hotărâre judecătorească sau prescripţie achizitivă. Având în vedere faptul că prin noţiunea de „loc înfundat” se înţelege acel teren care este înconjurat de diferite alte proprietăţi fără ca titularul dreptului de proprietate asupra fondului dominant să aibă vreo altă posibilitate de ieşire la calea publică, se reţine că ori de câte ori locul are ieşire la calea publică pe un drum care poate deveni practicabil cu anumite cheltuieli, dispoziţiile art. 616 Cod civil nu îşi mai găsesc aplicarea. Din moment ce imobilul aflat în proprietatea pârâtei are ieşire la drumul public, singura condiţie mai împovărătoare fiind lungimea acestui drum, nu se mai justifică recunoaşterea unei servituţi de trecere pe drumul mai scurt situat pe fondul dominat aflat în proprietatea reclamantului.

Pe de altă parte, instanţa a mai reţinut că înfundarea locului în cazul imobilului proprietatea pârâtei se datorează faptei acesteia, iar servitutea de trecere nu mai poate fi solicitată vecinilor fondului astfel cum el se găsea în starea iniţială şi nu după edificarea unei clădiri de către pârâtă de-a curmezişul ieşirii iniţiale. Astfel, pârâta a edificat o construcţie prin care a ocupat aproape în totalitate ieşirea ei la calea publică astfel încât nu poate solicita servitutea de trecere prin curtea părţii reclamante, situaţia creată fiind rezultatul faptei pârâtei care şi-a construit locuinţa pe lăţimea proprietăţii sale limitându-şi ieşirea la drumul public doar la un spaţiu care îi asigură trecerea cu piciorul. 

 Din concluziile raportului de expertiză tehnică topografică reiese că prin deschiderea unei porţi mai mari în spatele imobilului pârâtei se poate realiza accesul pedestru şi cu vehiculul pe această cale, drumul de acces dintre imobilul acesteia şi blocurile de locuinţe aflate în vecinătate fiind practicabil şi folosit de către locatarii acestui imobil astfel cum este evidenţiat prin planul de delimitare şi amplasament de la fila 138. De asemenea, prin adresa nr. 23483/2009, comunicată de Primăria mun. Târnăveni, s-a arătat că drumul utilizat de locatarii blocurilor este deschis circulaţiei acestora precum şi riveranilor din acea zonă pentru accesul acestora la garajele situate în partea din spate a imobilului aflat pe str. Republicii nr. 42.

Conform dispoziţiilor art. 4 şi art. 3 lit. b din O.G. nr. 43/1997, drumul public este orice loc prin care trecerea este îngăduită, iar nu numai drumurile naţionale, judeţene sau comunale, iar prin noţiunea de „cale publică” utilizată în reglementarea din Codul civil se au în vedere drumurile deschise circulaţiei astfel cum sunt definite la art. 4 din actul normativ menţionat. Instanţa a reţinut că drumul la care are ieşire fondul pârâtei este destinat uzului public, nefiind proprietatea particulară a unei persoane făcând dimpotrivă parte din domeniul public al localităţii şi instituit în favoarea proprietarilor riverani, afectat unui astfel de uz public.

 Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului.

 În motivarea apelului pârâta a apreciat că hotărârea pronunţată de Judecătoria Târnăveni este nelegală şi netemeinică pentru că, în speţă, nu este prezent niciunul dintre cauzele de stingere a servituţilor. Mai mult, menţinerea servituţii de trecere între cele două proprietăţi este mai necesară decât la momentul instituirii, în condiţiile în care probele administrate în cauză au dovedit că terenul din spatele proprietăţii pârâtei nu reprezintă un drum deschis circulaţiei publice.

 Singurul argument pe care-l poate invoca reclamantul este creşterea confortului său în detrimentul pârâtei, care astfel ar avea de suportat o sarcină excesivă şi nejustificată, aceea de a cumpăra un garaj situat în spatele proprietăţii sale.

 Tribunalul Mureş, prin decizia nr. 98 din 29.03.2012, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins ca nefondată acţiunea reclamantului.

 Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut următoarele:

Imobilele aparţinând părţilor sunt situate în Târnăveni, xxxxx Reclamantul intimat deţine partea dinspre stradă a imobilului (construcţie şi 378 mp teren), iar pârâta apelantă, partea din spate a imobilului (construcţii şi 140 mp teren). Reclamantul a dobândit imobilul în anul 2004 prin cumpărare (construcţiile) şi în anul 2008 (terenul). Pârâta a dobândit imobilul prin cumpărare în anul 1998, împreună cu fostul soţ şi apoi, prin partaj, în anul 2004. Dreptul de servitute de trecere reciproc a fost instituit în favoarea celor două fonduri în anul 1949. După cum se observă din harta topografică depusă la dosar (fila 136, anexă la raportul de expertiză), la data instituirii servituţii de trecere (când nu existau blocurile de locuinţe de pe strada Maior Gheorghe Mănoiu şi nu exista nici această stradă), imobilul care acum aparţine apelantei era tot înfundat, în spate învecinându-se nu cu o cale publică ci cu terenul cu număr topografic 49/747/2.  Şi la acea dată calea publică la care se ieşea era actuala stradă Republicii. Situaţia a rămas neschimbată, în prezent pe terenul respectiv fiind cele 2 blocuri de locuinţe (în partea stângă), şirul de trei blocuri alipite (în partea din dreapta, pe str. 22 Decembrie), iar în careul format de acestea şi rândul de case de pe strada Liliacului ridicându-se şirul de garaje auto ale locatarilor. 

 S-a observat că menţinerea servituţii de trecere se justifică şi în prezent, la fel ca la data instituirii. Terenul învecinat cu imobilul apelantei, despre care intimatul susţine că ar fi drum public reprezintă de fapt curtea dintre blocurile de locuinţe, cu intrare dinspre strada 22 Decembrie şi care nu este deschis circulaţiei publice ci numai locatarilor blocurilor, după cum rezultă din adresa nr. 23483/24.11.2009 a Municipiului Târnăveni. Pe terenul respectiv, pe lângă garajele locatarilor mai sunt amenajate spaţii pentru depozitarea containerelor pentru gunoi menajer, bătătoare de covoare. Nu se poate susţine în această situaţie că nu se mai impune menţinerea servituţii de trecere. Nu este întemeiată nici susţinerea intimatului, însuşită de prima instanţă, că apelanta este cea care prin fapta proprie a creat situaţia de “loc înfundat” a terenului său. Acesta oricum nu avea ieşire la drumul public prin partea din spate astfel că extinderea construcţiei nu prezintă nicio relevanţă.

Deşi în cauză servitutea de trecere apare ca fiind creată prin fapta omului, în realitate ea este o servitute legală de trecere, terenul apelantei pârâte fiind de la început un “loc înfundat”. Faptul că reclamantul intimat nu justifică în prezent niciun interes în a-şi exercita dreptul de servitute de trecere pe terenul pârâtei apelante nu constituie un motiv suficient pentru a cere şi obţine desfiinţarea dreptului de trecere al apelantei.

Tribunalul a apreciat astfel că în mod greşit judecătoria a admis acţiunea reclamantului, astfel că în temeiul art. 296 Cod de procedură civilă, a admis apelul declarat şi a schimbat în tot hotărârea în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în întregime a deciziei atacate în sensul respingerii apelului şi menţinerii în totalitate a hotărârii instanţei de fond.

 În motivarea recursului s-au arătat următoarele:

 Cererea iniţială a reclamantului a fost admisă în întregime de către Judecătoria Târnăveni, care, prin sentinţa civilă nr. 1163 din 21.10.2010, a dispus sistarea dreptului de servitute reciprocă, drept ce afecta ambele proprietăţi ale părţilor, şi totodată a dispus radierea acestui drept din ambele cărţi funciare.

 În esenţă, Judecătoria Târnăveni a constatat că proprietatea pârâtei nu mai are caracter de loc înfundat, nemaifiind astfel aplicabile prevederile art. 616 Cod civil.

 Hotărârea instanţei de fond a fost însă schimbată de către Tribunalul Mureş, în apel, care a dat o interpretare greşită adresei nr. 23483/2009, comunicată de Primăria municipiului Târnăveni. Mai exact, a apreciat în mod eronat că terenul proprietatea pârâtei nu are acces la drumul ce deserveşte blocurile de locuinţe situate pe str. Republicii din localitatea Târnăveni.

 În acelaşi timp, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 43/1997, precum şi dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002, care reglementează accesul la drumurile deschise circulaţiei publice.

 În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă.

 Pârâta nu a depus întâmpinare, însă s-au depus înscrisuri referitoare la posibilitatea accesului cu autovehiculul la proprietatea pârâtei prin cartierul de blocuri din str. Republicii.

 Verificând hotărârea atacată, Curtea a reţinut că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

 În fapt, asupra proprietăţilor aparţinând celor două părţi s-a instituit un drept de servitute de trecere reciprocă, pedestru şi cu orice vehicul, drept pe care reclamantul l-a apreciat că a devenit prea împovărător şi care nu se mai impune a fi păstrat în condiţiile în care proprietatea pârâtei are deschis accesul către drumul public prin spatele proprietăţii spre cartierul de blocuri situat în str. Republicii din Târnăveni.

 Pentru stabilirea stării de fapt, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, au administrat probe, inclusiv cercetarea la faţa locului.

 Reclamantul a criticat hotărârea instanţei de apel susţinând că Tribunalul Mureş a interpretat eronat adresa nr. 23483/2009, comunicată de Primăria municipiului Târnăveni. Prin acest înscris, aflat la fila 162 din dosarul de fond, Primăria municipiului Târnăveni a comunicat instanţei faptul că drumul utilizat de către locuitorii blocului de pe str. Gh. Mănoiu nu este deschis circulaţiei publice, ci este utilizat doar pentru accesul către garajele din spatele imobilului situat pe str. Republicii, nr. 42.

 Curtea a apreciat că acest înscris a fost corect interpretat de instanţa de apel, care, în completarea probatoriului, a procedat la efectuarea unei cercetări la faţa locului, care a dovedit că accesul cu maşina la proprietatea pârâtei nu se poate realiza decât de pe proprietatea reclamantului. Cu ocazia cercetării la faţa locului s-a realizat un experiment în urma căruia s-a constatat că accesul în curtea pârâtei nu se poate realiza decât pietonal, nu şi cu maşina.

 Aşadar, instanţa de apel a interpretat adresa oficială întocmită de Primăria municipiului Târnăveni prin raportare şi la celelalte probe administrate în cauză, concluzionând că dreptul de servitute, aşa cum a fost el instituit, se impune a fi păstrat în condiţiile în care accesul pietonal sau cu un vehicul nu poate fi realizat de pârâtă către proprietatea sa prin altă parte.

 Valoarea probantă a cercetării făcute de instanţa de apel este mai mare decât cea a cercetării făcute de Judecătoria Târnăveni, în condiţiile în care instanţa a urmărit şi a constatat în mod direct şi nemijlocit imposibilitatea accesului cu un autovehicul spre proprietatea pârâtei prin locul indicat de reclamant ca fiind drum public.

 Al doilea motiv de nelegalitate invocat de reclamant în cererea de recurs se referă la greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 43/1997 sau ale O.U.G. nr. 195/2002.

 Curtea a apreciat că nici acest motiv de nelegalitate nu poate fi primit în condiţiile în care probele administrate în apel au arătat că accesul cu autovehiculul nu se poate realiza decât dinspre proprietatea reclamantului.

 Starea de fapt rezultată din probele administrate arată că pârâta ar putea realiza accesul doar pietonal dinspre cartierul de blocuri, motiv pentru care caracterul de loc înfundat se păstrează şi după configuraţia realizată în urma construcţiei blocurilor şi a garajelor de pe str. 22 Decembrie ori de pe str. Gh. Mănoiu.

 Curtea a subliniat faptul că servitutea de trecere cu piciorul şi cu vehiculul nu poate fi disociată astfel încât să se ajungă la concluzia că proprietatea reclamantului ar trebui să fie afectată doar de dreptul pârâtei de trecere cu piciorul. Buna utilizare a proprietăţii pârâtei, aşa cum a fost gândită la momentul instituirii servituţii de trecere, presupune posibilitatea de acces prin orice mod către proprietatea pârâtei.

 În altă ordine de idei, Curtea a reţinut că reclamantul a cerut sistarea dreptului de servitute de trecere şi pentru că ar fi devenit împovărătoare pentru acesta. În acest sens s-a invocat faptul că pârâta a deschis un cabinet medical pe proprietatea sa şi că sunt mulţi pacienţi care tranzitează proprietatea reclamantului.

 Curtea a apreciat că, în cauză, nu s-au dovedit cele susţinute de reclamant şi anume că exercitarea acestui drept de servitute de către pârâtă îi afectează în aşa măsură prerogativele dreptului său de proprietate încât să devină prea împovărătoare. Martora D. M., audiată în apel, a declarat că pe proprietatea reclamantului îşi desfăşoară activitatea trei societăţi comerciale, accesul către sediile acestor societăţi realizându-se pe aceeaşi cale pe care pârâta are acces către proprietatea sa.

 Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare