Rejudecarea cauzei după extrădare sau predare. Condiţii de admisibilitate

Admisibilitatea în principiu a unei cereri de rejudecare după extrădare sau predare presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: cererea să fie introdusă de titularul legal; titularul cererii de rejudecare să fi fost extrădat sau predat în România pe baza unui mandat european de arestare; extrădarea sau, după caz, predarea să fi avut loc în vederea executării unei hotărâri definitive de condamnare;  cererea să privească hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea pentru executarea căreia condamnatul a fost extrădat sau predat; titularul cererii să fi fost judecat şi condamnat in absentia.

Prin sentinţa penală nr. 150/7 iunie 2013, Judecătoria Sighişoara a respins cererea de rejudecare după predare formulată de petentul R. G. C., obligându-l pe acesta la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că potrivit art.522 ind.1 C.p.p „ în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului”.

Dreptul persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare de a beneficia de rejudecarea cauzei poate fi restricţionat, nu numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată la pronunţarea hotărârilor, ci şi atunci când a avut cunoscută în orice mod, despre desfăşurarea procesului.

Analiza actelor dosarului conduce la concluzia că petentul condamnat s-a sustras de la judecarea cauzei.

Astfel, instanţa a reţinut că faţă de petentul condamnat s-a dispus începerea urmăririi penale prin rezoluţia din 19 ianuarie 2000.

Petentul a avut cunoştinţă de urmărirea penală desfăşurată împotriva sa .

La 26 ianuarie 2000, aşadar după începerea urmăririi penale, a fost audiat de către organele de poliţie, ocazie cu care a dat detalii cu privire la modul de săvârşire a faptei, precizând că regretă fapta comisă.

Ulterior petentul a plecat în străinătate astfel că nu a fost posibilă prezentarea materialului de urmărire penală.

Deşi legal citat la ambele adrese indicate cât şi prin afişare la sediul Consiliului Local Sighişoara în a cărei rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea conform art.177 alin.1 C.p., petentul nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a fi audiat şi a propune probe în apărare .

I-a fost asigurată apărarea din oficiu.

În consecinţă, nu i-au fost încălcate în cursul procesului, nici drepturile procesuale şi nici cele constituţionale acesta cunoscând de procedura judiciară derulată împotriva sa, însă s-a sustras de la judecată şi a părăsit ţara. Cererea de rejudecare formulată în condiţiile art.522 ind.1 C.p.p. devine admisibilă în principiu doar în situaţia în care condamnatul nu ar fi avut cunoştinţă că a fost începută urmărirea penală împotriva sa ori în cauza de faţă această condiţie nu este îndeplinită.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petentul R. G. C.

În motivarea căii de atac promovată, petentul contestă legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe de respingere a cererii de rejudecare după predare.

Din perspectiva legalităţii, petentul susţine că hotărârea a fost dată de un judecător incompatibil, aceasta întrucât acelaşi judecător care a pronunţat condamnarea prin sentinţa penală nr. 232/9 august 2004, a statuat şi asupra cererii de rejudecare după predare. În plus, în mod greşit şi contrar textului art. 522 ind.1 C. pr. Pen., cererea petentului a fost supusă unui examen de admisibilitate în principiu, în condiţiile în care textul legal indicat nu prevede o asemenea procedură prealabilă.

Sub aspectul temeiniciei, recurentul consideră că sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de art. 522 ind.1 C. pr. pen., ca să obţină rejudecarea litigiului finalizat cu sentinţa penală nr. 232/9 august 2004 a Judecătoriei Sighişoara, astfel că în mod neîntemeiat i s-a respins cererea.

Analizând recursul pendinte, prin prisma materialului dosarului nr. 716/308/2013 al Judecătoriei Sighişoara şi a dosarului nr. 2017/2003 al aceleiaşi instanţe, a motivelor invocate, a susţinerilor şi concluziilor recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi din oficiu, în limitele efectelor devolutiv şi neagravării situaţiei în propria cale de atac, se reţin următoarele:

Recursul declarat de petentul R. G. C. împotriva sentinţei penale nr. 150/7 iunie 2013 a Judecătoriei Sighişoara este fondat urmând să fie admis, în temeiul art. 385 ind.15 pct. 2 lit. d şi c C. pr. Pen., pentru următoarele motive:

Prin Legea nr. 281/2003 în Codul de procedură penală a fost introdus, sub denumirea marginală „Rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare”, un nou articol -5221- menit să acorde celui condamnat în lipsă şi extrădat un remediu procesual că pricina i se va rejudeca în prezenţa sa.

Ulterior, după intrarea în vigoare a Titlului III din Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, având în vedere că, în cazul mandatului european de arestare nicio normă nu făcea trimitere la textul art. 522 ind.1 C. pr. pen. şi exista, astfel, riscul unei interpretări formale şi restrictive a acestui articol, prin art. 92 din Legea nr. 302/2004 republicată s-a prevăzut expres că art. 522 ind.1 C. pr. pen. se aplică în mod corespunzător şi în situaţia celui predat pe baza unui mandat european de arestare în vederea executării unei sancţiuni pronunţate în lipsă.

Legea prevede un singur caz care justifică rejudecarea pe tărâmul art. 522 ind.1 C. pr. pen.: este vorba de pronunţarea unei condamnări definitive în contumacie, argumentat de nevoia salvgardării drepturilor apărării. Pentru a legitima, însă, redeschiderea procedurii, cazul de rejudecare este circumscris unei alternative: fie cel condamnat în lipsă a fost extrădat, fie a fost predat pe baza unui mandat european de arestare. În prezenta cauză, petentul a fost predat în România pe baza mandatului european de arestare emis de Judecătoria Sighişoara în vederea executării pedepsei de 3 ani şi 2 luni închisoare impuse prin sentinţa penală nr. 232/9 august 2004 a Judecătoriei Sighişoara pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat.

Potrivit art. 522 ind.1 alin. 2 C. pr. pen., în procedura de rejudecare, dispoziţiile art. 404-408 C. pr. pen. se aplică în mod corespunzător. Deşi norma de trimitere nu vizează şi art. 403 C. pr. pen., contrar celor susţinute în recurs de avocatul petentului, subliniem că din interpretarea dispoziţiilor art. 405 C. pr. pen. care fac referire la rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire, în procedura rejudecării după extrădare se parcurg posibil două etape: prima –obligatorie- a admisibilităţii în principiu şi a doua -eventuală- a rejudecării pricinii în prezenţa celui condamnat. Deoarece în prima etapă se cercetează doar condiţiile formale ale rejudecării după extrădare sau predare şi nu chestiuni care privesc fondul litigiului, nu există vreun impediment procesual ca acelaşi judecător care a pronunţat hotărârea de condamnare să examineze întrunirea cumulativă a acestor condiţii.

În ceea ce priveşte analiza admisibilităţii în principiu a cererii, aceasta presupune verificarea următoarelor condiţii:

a) cererea să fie introdusă de titularul legal;

b) titularul cererii de rejudecare să fi fost extrădat sau predat în România pe baza unui mandat european de arestare;

c) extrădarea sau, după caz, predarea să fi avut loc în vederea executării unei hotărâri definitive de condamnare;

d) cererea să privească hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea pentru executarea căreia condamnatul a fost extrădat sau predat;

e) titularul cererii să fi fost judecat şi condamnat in absentia.

În prezenta cauză, primele patru condiţii nu implică discuţii. În schimb, în ceea ce priveşte ultima condiţie, judecătoria a constatat că acesta nu este îndeplinită întrucât petentul nu se află în situaţia unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, ci a unui fugar, deoarece el a avut cunoştinţă de procedurile penale declanşate împotriva sa în 19 ianuarie 2000, iar, după ce a fost ascultat în 26 ianuarie 2000, a plecat în străinătate, fără să anunţe organele judiciare despre această plecare. Aceste concluzii trase de instanţa de prim grad sunt contestate de petent, iar susţinerile lui sunt fondate. Astfel, într-adevăr, după începerea urmăririi penale, în 26 ianuarie 2000, petentul a dat o declaraţie în calitate de învinuit pe atunci în faţa organelor poliţiei judiciare. Ulterior acestui moment, la o dată care nu s-a putut stabili, petentul a plecat în Spania, iar încercările autorităţilor judiciare de a-l aduce la prezentarea materialului de urmărire penală şi la judecată au eşuat. Totodată, citaţiile pentru înfăţişare în instanţă nu au fost semnate personal de către petent, acesta nu a fost reprezentat pe durata procesului la nici un termen de judecată şi nici la pronunţarea hotărârii, fiind asistat doar de un avocat desemnat din oficiu cu care nu a luat legătura, şi nu există vreo dovadă că a avut cunoştinţă că a fost trimis în judecată şi condamnat pentru infracţiunea de furt calificat care i se reproşase în ianuarie 2000, cu atât mai mult cu cât nu a păstrat vreo legătură cu ţara de origine.

Faptul că în 26 ianuarie 2000 a dat o declaraţie în faţa organelor de urmărire penală într-adevăr demonstrează că petentul a ştiut că împotriva lui se începuse urmărirea penală, aşa încât trebuie stabilit dacă prin plecarea lui din ţară a urmărit să se sustragă procedurilor sau cel puţin a acceptat ca aceste proceduri să aibă loc în lipsa sa, altfel spus, dacă petentul a fost sau nu un fugar. În acest context, pentru identificarea conduitei petentului, două idei prezintă relevanţă. În primul rând, cu prilejul ascultării sale în 26 ianuarie 2000, nu i s-a pus în vedere că are obligaţia de a încunoştinţa organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal şi care sunt consecinţele procesuale în cazul în care nu se conformează acestei obligaţii, în special că, în cazul trimiterii în judecată, este posibil să se pronunţe o hotărâre în absenţa sa. În plus, la acea dată, omisiunea învinuitului sau a inculpatului de a încunoştinţa organul de urmărire penală sau instanţa despre schimbarea adresei avea drept urmare, potrivit art. 177 alin. 3 C. pr. Pen., citarea în continuare a celui vizat de la locuinţa indicată iniţial şi sub nicio formă nu era tratată ca o dovadă a relei credinţe în cazul în care persoana în cauză absenta de la proces.

În al doilea rând şi în strânsă legătură cu primul aspect, simpla părăsire a teritoriului României, chiar dacă a avut loc în timpul urmăririlor penale, nu este suficientă prin ea însăşi să-l plaseze pe petent în categoria unui fugar, ci trebuie însoţită de alte probe care să dovedească în principal că, în străinătate, d-l R. G. C. a dus o existenţă ascunsă de ochii comunităţii. Asemenea dovezi nu există, însă, la dosar. Dimpotrivă, potrivit înscrisurilor depuse cu ocazia judecării în prim grad şi în recurs a cererii sale, petentul a reuşit să probeze că în Spania şi-a întemeiat o familie, şi-a stabilit domiciliului, a plătit taxe şi impozite statului spaniol, a avut un loc de muncă acolo, s-a implicat în viaţa şcolară a fiicei lui şi, în general, a avut o viaţă socială activă. Toate acestea duc la concluzia că nici un moment după plecare lui din România, petentul nu s-a comportat ca un fugar.

În lumina considerentelor enunţate, contrar celor statuate în prim grad, cererea d-lui R. G. C. de rejudecare după predare îndeplineşte condiţiile admisibilităţii în principiu.

Odată cu cererea de rejudecare după predare, petentul a solicitat şi suspendarea executării sentinţei penale nr. 232/9 august 2004 a Judecătoriei Sighişoara. Având în vedere natura infracţiunii în discuţie, circumstanţele comiterii ei, natura şi durata pedepsei care i-a fost aplicate, precum şi persoana petentului, cererea sa de suspendare a executării hotărârii de condamnare este fondată, urmând să fie admisă, cu consecinţa punerii de îndată în libertate a petentului R. G. C., dacă nu este deţinut în alte cauze, de sub puterea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 449/30 august 2004 emis de Judecătoria Sighişoara.

Ca urmare a admiterii în principiu a cererii pendinte, procedura va continua în a doua etapă – a rejudecării litigiului în prezenţa petentului, de către instanţa competentă – Judecătoria Sighişoara, cu asigurarea tuturor garanţiilor de echitate.

Domenii speta

Spete similare