Decizie de imputare. Neobservarea excepţiei de tardivitate a emiterii deciziei, raportat la prevederile art. 108 alin. 2 din vechiul Cod al muncii. Nulitatea absolută a deciziei de imputare.

Potrivit prevederilor art. 108 alin. 2 din vechiul Cod al muncii „termenul de emitere a deciziei de imputare este de cel mult 60 de  zile de la data când cel în  drept să emită decizia a luat la cunoştinţă de producerea pagubei”.

În cauză, cel în drept să emită decizia de imputare a luat la cunoştinţă de producerea pagubei prin referatul nr. 1297 din  2.07.2002, dar a emis decizia de imputare la data de 18.09.2002, cu depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 108 alin. 2 din vechiul Cod al muncii.

Prin contestaţia adresată Tribunalului Botoşani, înregistrată sub nr. 1386 din 12.03.2004, contestatorul B.D. a solicitat ca prin  hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu intimatele S.C. „L.” S.R.L. Botoşani, societate care şi-a schimbat denumirea în S.C. „S. I.” S.R.L. Bucureşti şi S.C. „B.” S.R.L Botoşani, să se dispună anularea deciziei de imputare nr. 769 din 12.09.2002, prin care i s-a imputat suma de 76.226.694 lei.

Într-o primă fază de judecată, prin sentinţa civilă nr. 447 din 7.03.2005, Tribunalul Botoşani a respins ca tardivă contestaţia, cu motivarea că prin sentinţa civilă nr. 5027 din 6.10.2003, rămasă irevocabilă, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că decizia de imputare a fost comunicată contestatorului prin notificarea nr. 35/2002 a Biroului executorului judecătoresc „D.S.” Botoşani.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 847 din 22.11.2005, a admis recursul contestatorului cu consecinţa casării sentinţei civile nr. 447 din 7 martie 2005 a Tribunalului Botoşani şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecare, cu motivarea că instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţia autorităţii de lucru judecat, nefiind îndeplinite cerinţele art. 166 Cod proc. civilă şi art. 1201 Cod civil.

Totodată, s-a reţinut că în cauză nu s-a făcut  dovada comunicării  deciziei de imputare în conformitate cu dispoziţiile  art. 108 alin. 3 din vechiul Cod al muncii, în vigoare la  data  emiterii deciziei de imputare, aşa încât fondul cauzei nefiind cercetat, cauza a fost trimisă pentru rejudecare cu recomandarea efectuării unei expertize de specialitate pentru stabilirea cuantumului prejudiciului.

În rejudecare, cauza  a fost înregistrată sub nr. 7613 din 18.12.2005.

S.C. „B.” S.R.L. Botoşani a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei, susţinând că reclamantul ar fi luat la cunoştinţă despre decizia de imputare în momentul începerii executării silite, prin notificarea întocmită de executorul judecătoresc, aşa încât contestaţia a fost formulată cu depăşirea termenului legal de 30 de zile, prevăzut de legislaţia muncii.

Tribunalul Botoşani, prin sentinţa civilă nr. 294 din 6 martie 2006, a admis contestaţia cu consecinţa anulării deciziei de imputare nr. 769/2002, emisă de S.C. „L.” S.R.L. Botoşani, actualmente S.C. „ S. I.” S.R.L. Bucureşti.

Prin considerentele sentinţei instanţa de fond a reţinut că nu este dată excepţia tardivităţii acţiunii, întrucât prin decizia nr. 847 din 22.11.2005 a Curţii de Apel Suceava, instanţa de recurs a stabilit că în lipsa  dovezii de comunicare a deciziei de imputare contestaţia a fost formulată în cadrul termenului legal, această soluţie fiind obligatorie pentru instanţa de trimitere faţă de dispoziţiile art. 315 alin. 1 Cod proc. civilă.

Pe fondul cauzei, aceeaşi instanţă  a reţinut că în fapt, contestatorul a avut calitatea de conducător auto în cadrul S.C. „L.” S.R.L. Botoşani (societate a cărei denumire a fost schimbată ulterior în S.C. „S.I.” S.R.L. Bucureşti, începând cu data de 2.03.2003), iar prin decizia contestată a fost angajată răspunderea  materială pentru suma de 76.226.694 lei cu titlu de lipsă în gestiune.

S-a mai arătat că prin contractul de cesiune nr. 637 din 17.02.2003, societatea angajatoare a cesionat creanţa, în sumă de 79.436.194 lei în favoarea pârâtei S.C. „B.” S.R.L. Botoşani. Deşi în cauză se impunea efectuarea unei expertize, documentele justificative nu au fost depuse la dosar de societatea angajatoare, S.C. „S. I.” S.R.L. Bucureşti şi nici de S.C. „B.” S.R.L. Bucureşti, deşi potrivit art. 287 Codul muncii, sarcina probei revine angajatorului, aşa încât nefiind dovedite condiţiile răspunderii civile contractuale a fost admisă contestaţia, cu consecinţa anulării deciziei de imputare.

Împotriva acestei sentinţe  a formulat recurs pârâta S.C. „B.” S.R.L. Botoşani, criticând-o pentru nelegalitate, susţinând că decizia de imputare a fost comunicată contestatorului de către societatea angajatoare, respectiv fosta S.C. „L.” S.R.L. Botoşani a cărei denumire a fost schimbată în S.C. „S. I.” S.R.L. Bucureşti, arătând că anterior emiterii deciziei acesta a fost  notificat cu privire la nejustificarea unor avansuri, decizia fiind emisă pe baza referatului întocmit de contabilul şef, contestatorul fiind solicitat să se prezinte la sediul societăţii.

Totodată, a susţinut că sentinţa a fost pronunţată fără a fi îndeplinită procedura de citare cu pârâta S.C. „S. I.” S.R.L. Bucureşti, societate aflată în procedura de faliment, conform dispoziţiilor Legii nr. 64/1995, situaţie dovedită prin înscrisurile depuse la dosar.

Prin decizia nr. 570 din 4.07.2006 a Curţii de Apel Suceava – Secţia  conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis recursul declarat de pârâta S.C. „B.” S.R.L. Botoşani, prin administrator P.V., împotriva sentinţei nr. 294 din 6.03.2006 (dosar nr. 7613/C/2005).

S-a casat sentinţa sus-menţionată şi a fost trimisă cauza pentru rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Pentru a se pronunţa astfel, curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut că litigiul privind contestaţia împotriva deciziei de imputare nr. 769/2002 a fost soluţionat în contradictoriu cu pârâtele SC „S. I.” S.R.L. Bucureşti şi S.C. „B.” S.R.L. Botoşani, dar prim pârâta, deşi se afla în faliment, ca urmare a deschiderii procedurii conform Legii nr. 64/1995, nu a fost citată prin lichidator.

Casarea sentinţei cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă a fost consecinţa faptului că procedura de citare cu pârâta S.C. ”S.I.” S.R.L. Bucureşti nu a fost legal îndeplinită, devenind incidente în cauză prevederile art. 304 pct. 5 din Codul de  procedură civilă.

Astfel investit cu respingerea cauzei, Tribunalul Botoşani – Secţia civilă, prin sentinţa nr. 391 din 4.04.2007, s-a admis contestaţia formulată de contestatorul B.D., împotriva deciziei de imputare nr. 769/18.09.2002, în contradictoriu cu intimatele S.C. „S.I.” S.R.L. Bucureşti şi S.C. „B.” S.R.L. Botoşani şi a anulat susmenţionata decizie de imputare.

În considerentele sentinţei  nr. 391 din 4.04.2007 a Tribunalului Botoşani s-a reţinut că, în privinţa realităţii prejudiciului, a fost pusă în discuţie necesitatea efectuării unei expertize contabile, însă administrarea acestei probe a fost condiţionată de depunerea la dosarul cauzei a documentelor justificative cu privire la materialele, combustibilii şi sumele care nu ar fi fost justificate de contestator la încetarea raporturilor  de muncă cu fost S.C. ”L.” S.R.L Botoşani (devenită la data de 2.03.2003 S.C.”S.I.” S.R.L. Bucureşti).

S-a mai arătat că, în sens, s-au solicitat de la lichidatorul S.C. ”V.” S.A. Bucureşti, dar aceste documente nu au fost depuse la dosarul cauzei, că, în lipsa documentaţiei ce a stat la baza emiterii deciziei de imputare, nu s-a putut concluziona că B.D. ar fi produs un prejudiciu angajatorului S.C. ”L.” S.R.L. Botoşani.

S-a reţinut, de asemenea, că nu s-a dovedit, conform art. 102 alin. 1 din vechiul Cod al Muncii (Legea nr. 10/1972), în vigoare la data emiterii decizia de imputare, existenţa celorlalte elemente ale răspunderii ulterioare în sarcina contestatorului, respectiv fapte ilicită şi personală a acestuia, săvârşită în legătură  cu munca sa, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa acestuia.

Împotriva susmenţionatei sentinţei civile, pârâta S.C. „B.” S.R.L. Botoşani a declarat recurs, prin care, în principal a solicitat respingerea contestaţiei formulată de B.D., ca fiind tardiv introdusă, iar în subsidiar, respingerea contestaţiei împotriva deciziei de imputare, ca nefondată.

În motivarea recursului, în legătură cu tardivitatea contestaţiei, recurenta a susţinut că din probatoriul administrat în toate ciclurile procesuale de până acum, rezultă cert faptul că decizia de imputare nr. 769/2002 a fost comunicată contestatorului, prin poştă, cu confirmare de primire, semnată personal de destinatar, încă din 2002, conform dovezii existente la dosar şi că acelaşi act, devenit titlu executoriu prin comunicare, i-a mai fost comunicat odată contestatorului împreună cu sumaţia de plată emisă de executorul judecătoresc cu nr. 25/2002, dovezile de comunicare fiind depuse la dosarul primei instanţe de fond.

Contestaţia la executare formulată de către debitor, prin care invocă inexistenţa titlului executoriu – necomunicarea deciziei de imputare – a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa civilă nr. 5027/06.10.2003 (dosar nr. 5085/2003) a Judecătoriei Botoşani, rămasă irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de contestator, conform deciziei civile nr. 40/26.02.2004 a Tribunalului Botoşani (dosar nr. 138/2004). Ambele instanţe au stabilit, pe baza probelor, că decizia de imputare a fost comunicată contestatorului prin scrisoare recomandată, ulterior fiind comunicată aceeaşi decizie de imputare – devenită titlu executoriu şi investită cu formulă executorie de către Judecătoria Botoşani – şi de către executorul judecătoresc odată cu somaţia de plată, conform prevederilor art. 387 Cod proc. civilă, notificarea având nr. 35/24.11.2002.

Cu toate acestea, contestatorul a introdus contestaţia abia la 12.03.2004, invocând necomunicarea deciziei şi faptul că nu a prejudiciat unitatea emitentă.

Tribunalul Botoşani a respins contestaţia ca tardivă (sentinţa civilă nr. 447 din 7.03.2005) reţinând că a fost introdusă cu mult peste termenul prevăzut de art. 176 alin. 1 Codul muncii anterior şi că petentul nu a justificat cererea de repunere în termen conform cu cerinţele art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

În recursul declarat de contestator, Curtea de Apel Suceava a casat cu trimitere susmenţionata sentinţă, stabilind că tribunalul a reţinut greşit existenţa autorităţii lucrului judecat în privinţa tardivităţii contestaţiei, nefiind  îndeplinite cerinţele art. 166 Cod proc. civilă raportat la art. 1201 Cod civil.

În rejudecare, tribunalul a pronunţat sentinţa civilă nr. 294 din 06.02.2006, prin care a admis contestaţia şi a anulat decizia de imputare reţinând incidenţa art. 315 alin. 1 Cod proc. civilă – referitor la chestiunea tardivităţii contestaţiei – iar pe fond, faptul că emitentul deciziei de imputare nu a făcut dovada legalităţii şi temeinicie acesteia conform art. 282 Codul muncii.Această sentinţă a fost casată cu trimitere de Curtea de Apel Suceava care, prin decizia nr. 570/4.07.2006 (dosar nr. 2782/39/2006), a reţinut că instanţa de fond a soluţionat pricina în lipsa părţii S.C. ”S. I.” S.R.L. Bucureşti – societate în faliment – care nu a fost legal citată prin lichidatorul judiciar.

Reluând judecata, tribunalul (dosar nr. 4589/40/2006) a respins excepţia tardivităţii contestaţiei, fără nici o motivare, prin încheierea din 18.10.2006.

În legătură cu această excepţie, invocată încă de la debutul litigiului în 2004, trebuie de observat faptul că, până în prezent, nici o instanţă nu a  soluţionat cererea de repunere în termen formulată de contestator şi nici nu s-a pronunţat motivat asupra excepţiei propriu-zise în afara Tribunalului Botoşani a cărui hotărâre, însă, a fost casată (sentinţa civilă nr. 447/07.03.2005, desfiinţată prin decizia civilă nr. 847 din 22.11.2005 a Curţii de Apel Suceava) cu unicul motiv că prima instanţă a reţinut greşit existenţa  autorităţii lucrului judecat cu privire la chestiunea  tardivităţii, aceasta fiind, de altfel, singura problemă de drept a cărei rezolvare lega instanţa de trimitere conform prevederilor art. 315 alin. 1 Cod proc. civilă.

În consecinţă, chestiunea tardivităţii a fost şi rămâne o situaţie de fapt care trebuie stabilită în raport de probele dosarului, nefiind incident, sub acest aspect, art. 315 alin. 1 Cod proc. civilă.

Referitor la fondul pricinii, recurenta a arătat că tribunalul şi-a întemeiat soluţia anulării deciziei de imputare pe dispoziţiile art. 287 Codul muncii actual, conform căruia sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, reţinând că în lipsa documentaţiei pe care se întemeiază actul de imputare, unitatea nu a făcut dovada legalităţii şi temeiniciei actului prin care a fost antrenată răspunderea materială.

Recurenta consideră principial eronată concluzia instanţei de fond pentru următoarele considerente:

- răspunderea materială, în speţă, a fost antrenată sub vechiul cod al muncii, prin emiterea unei decizii de  imputare adoptată, la rândul său, pe baza actului constatator al pagubei, respectiv referatul contabilităţii;

- prejudiciul imputat provine din avansuri spre decontare acordate  contestatorului – conducător auto pe o maşină cu care se executau transporturi internaţionale de mărfuri – pentru carburanţi, taxe  de drum,  diurna, cazare  ş.a., avansuri ce trebuiau justificate cu acte la revenirea din fiecare cursă.

Regimul juridic al avansurilor spre decontare este reglementat de Regulamentul operaţiunilor de casă prin Decretul nr. 209/1976.

Conform art. 34 din Regulament, titularul de avans este obligat ca, în termenul stabilit pentru justificarea avansului, să întocmească şi să depună în compartimentul contabil al unităţii care i-a acordat avansul, decontul de cheltuieli, în care înscrie toate documentele justificative şi le anexează la acesta, iar conform art. 36 din acelaşi act normativ, avansurile se consideră justificate numai cu valoarea documentelor valabile.

În fine, conform art. 38 din regulament, dacă titularul de avans nu justifică avansul sau nu a depus – ca şi în speţă – sumele rămase neachitate la termenele stabilite ori până la întocmirea statului de salarii, aceste sume  (în cazul de faţă totalizează 76.336.694 lei vechi), inclusiv penalităţile prevăzute la alin. 1, 3, 4, se reţin din salariul titularului de avans, pe baza dispoziţiei conducătorului compartimentului cu atribuţii financiar contabile.

Faptul că nu s-a urmat această procedură este nerelevant, deoarece este vorba de o procedură specială – constând  în reţineri directe din salariu – stabilită de lege exclusiv  în favoarea unităţii angajatoare, astfel că prevederile art. 38 din Regulament nu înlocuiesc dispoziţiile de drept comun referitoare la răspunderea materială din vechiul sau actualul Cod al muncii. De altfel, emitentul deciziei nici nu ar fi putut opera reţinerile din salariu câtă vreme contestatorul a părăsit societatea, anterior atragerii răspunderii sale materiale şi a refuzat să se prezinte, la invitaţiile ce i s-au făcut, pentru a  justifica avansurile primite.

Rezultă din reglementările speciale din materia avansurilor spre decontare că, odată primite avansurile, titularul acestora are obligaţia legală de a depune decontul însoţit de acte justificative şi de a restitui sumele necheltuite sau nejustificate legal.

Prin urmare, faţă de aceste reglementări speciale, prima instanţă a făcut o greşită aplicare a art. 287 Codul muncii, intervenind, fără temei, sarcina probei.

După cum s-a dovedit, prejudiciul provine din avansuri nedecontate, astfel că actul constatator al pagubei îl constituie referatul şefului contabilităţii, act depus la dosar, situaţie în care contestatorul avea dreptul, dar şi obligaţia legală, să producă dovezi că a justificat avansurile primite, justificări  pe care era dator să le facă, cu ani în urmă, când era invitat la sediul societăţii şi refuza să se prezinte.

Intervertind greşit sarcina probei în acest litigiu, instanţa a anulat o decizie de imputare – temeinică, legală şi devenită titlu executoriu, prin comunicare, de cca. 3 ani de zile – prin luarea în considerare a simplei afirmaţii făcută de contestator, în sensul că nu a produs pagube unităţii, după care nu s-a mai prezentat la proces şi a refuzat să răspundă la interogatoriul admis ca mijloc de probă de către tribunal.

Examinând recursul de faţă, curtea îl constată neîntemeiat pentru considerentele ce se vor reţine în continuare.

Astfel, cu privire la tardivitatea formulării contestaţiei împotriva deciziei de imputare nr. 769 din 18.09.2002 emisă de fosta S.C. ”L.”S.R.L. Botoşani, cum corect recurenta a reţinut în motivele de recurs, această chestiune a fost irevocabil rezolvată prin decizia nr. 847 din 22.11.2005 a Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale. În considerentele susmenţionatei decizii, prin care s-a admis recursul declarat de contestatorul B. D. împotriva sentinţei nr. 447 din 7.03.2005 a Tribunalului Botoşani – secţia civilă, s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza pentru rejudecare pe fond la aceeaşi instanţă, s-a reţinut, din actele dosarului, inclusiv dosarul execuţional nr. 1013/2003, că nu rezultă dovada comunicării efective a deciziei de imputare nr. 769/2002, aşa cum impun dispoziţiile art. 108 alin. 3 din vechiul Cod al Muncii (Legea nr. 10/1972), în vigoare la data emiterii deciziei. Or, câtă vreme, în mod irevocabil s-a statuat că decizia de imputare nr. 769/2002 nu a fost comunicată contestatorului B.D. în condiţiile legale susmenţionate, reiterarea în prezentul recurs a excepţiei de tardivitate a formulării contestaţiei împotriva deciziei de imputare apare ca fiind superfluă, instanţa de recurs nemaifiind ţinută să examineze din nou aceeaşi excepţie.

Cu prilejul judecării recursul, curtea, din oficiu, a pus în discuţia părţilor, pe cale de excepţie, aspectul dacă decizia de imputare nr. 769/2002 a fost emisă în temeiul legal de 60 de zile prevăzut de art. 108 alin. 2 din vechiul Cod al muncii. Din actele dosarului nr. 1386/C/2004 al Tribunalului Botoşani – secţia civilă, se constată că cel împuternicit să emită decizia de imputare este informat de producerea de către B. D. a prejudiciului în sumă de 76.226.694 lei (ROL) prin referatul contabilului şef al fostei S.C.”L.”S.R.L. Botoşani din 2.07.2002 (înregistrat la registratura unităţii sub nr. 1297 din aceeaşi dată) – fila 84 din dosarul nr. 1386/C/2004 al Tribunalului Botoşani.

Potrivit prevederilor art. 108 alin. 2 din vechiul Cod al muncii: „termenul de emitere a deciziei de imputare este de cel mult 60 de zile de la data când cel în drept să emită decizia a luat cunoştinţă de  producerea pagubei”.

În cauză, cel în drept să emită decizia de imputare a luat la cunoştinţă de producerea pagubei prin referatul nr. 1297 din 2.07.2002, dar a  emis decizia de imputare la data de 18.09.2002, cu depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 108 alin. 2 din vechiul Cod al muncii. Cum excepţia de tardivitate a emiterii deciziei de imputare nr. 769/18.09.2002 este dată în cauză, orice altă analiză vizând existenţa în sarcina contestatorului a elementelor răspunderii materiale este neavenită.

Sentinţa nr. 391 din 4.04.2007 a Tribunalului Botoşani – Secţia civilă apare ca fiind legală, dar cu motivarea din precedent şi cu respectarea întrutotul a principiului potrivit căruia uneia din părţile din proces nu i se poate face o situaţie mai grea în propria cale de atac.

Faţă de cele de mai sus, curtea, având în vedere prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat în cauză.

Domenii speta

Spete similare