Procedura insolvenţei

Într-un contract de leasing considerat, ca şi contractele bancare, unul de adeziune, condiţiile generale ale contractului trebuie să concorde cu condiţiile speciale, clauza penală trebuind să fie expresă şi nu subînţeleasă. În aceste condiţii, orice clauză îndoielnică se interpretează în favoarea debitorului, OG nr. 51/1997 permiţând alăturarea de norme derogatorii de la lege cu privire la daunele-interese, prin convenţia părţilor. De asemenea, de la data rezilierii şi/sau reposedării bunului, după caz, contravaloarea asigurărilor pentru bunul reposedat nu mai poate fi cerută debitorului, mai ales în contextul în care plata primelor de asigurare nu este acoperită nici de prevederile OUG nr. 51/1997, după cum nu poate fi cerută de la debitor decât contravaloarea restului de rate şi a accesoriilor şi altor cheltuieli din care a fost scăzută contravaloarea bunului vândut, dacă această valoare nu acoperă restul sumei finanţate, cu respectarea dispoziţiilor legii insolvenţei.

Prin sentinţa civilă nr. 1036 din 7 martie 2013 pronunţată în dosarul nr. 4428/108/2012/a1 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins contestaţia formulată de creditoarea S.C. ILR IFN S.A. împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei  S.C. CH S.R.L. Arad, menţinând înscrierea contestatoarei în tabel, la poziţia 3, în grupa creanţelor chirografare, cu suma de 93.325.940 lei, astfel cum a dispus administratorul judiciar.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că contestaţia creditoarei este neîntemeiată, în mod corect această societate fiind înscrisă la poziţia 3, în grupa creanţelor chirografare, cu suma de 93.325.940 lei, suma de 347.836,24 lei fiindu-i respinsă ca fiind achitată de către debitoare, astfel cum rezultă din actele contabile ale acesteia. Deşi a semnat contractul de leasing nr. 12127/13.08.2012, debitoarea a avut posibilitatea de a negocia cu finanţatorul creditor numai în privinţa obiectului leasingului, a duratei contractului, a plăţilor ce urmau a fi efectuate, iar nu şi în ceea ce priveşte condiţiile generale de leasing, la care debitoarea a aderat fără a le negocia în mod direct cu creditoarea, care au fost numai aduse la cunoştinţa utilizatorului, fără a exista o posibilitate reală pentru acesta de a le negocia. Totodată, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, art. 15, în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului.

În speţă, potrivit art. 12.4. alin. II prima liniuţă, contractul a încetat la data de 24.01.2009, prin împlinirea termenului de 30 zile de la scadenţa ultimei rate neachitate, ultima rată achitată parţial având loc în data de 10.12.2008, scadentă la 24.12.2008, iar în data de 24.01.2009 s-a împlinit termenul de 30 zile când finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul sau să solicite daune-interese, respectiv penalităţi de 0,35% din suma restantă pentru fiecare zi de întârziere, potrivit art. 10.9.1 din Condiţiile generale, însă finanţatorul a înţeles să emită în continuare facturi.

Prin somaţia emisă la data de 29.12.2008, acesta a înştiinţat debitoarea cu privire la rezilierea contractului, dar a continuat să înregistreze, în sarcina ei, debite până în luna septembrie 2009, respectiv 30.09.2009, dată la care a fost încheiat procesul-verbal de predare-primire a bunului către cesionarul S.C. MSS S.R.L. De precizat, că debitoarea a solicitat finanţatorului la data de 30.12.2008 să intre în posesia bunului, astfel cum rezultă din înscrisul din dosar (fila 20).

După cum se poate observa, creditoarea a pretins şi ratele scadente după comunicarea în scris asupra rezilierii contractului. Cu toate acestea, finanţatorul a făcut  cerere de înscriere la masa credală şi a solicitat contravaloarea ratelor neachitate până la data rezilierii contractului, în baza unui pact comisoriu expres; penalităţi de întârziere până la data deschiderii procedurii pentru fiecare rată scadentă şi neachitată; daune-interese reprezentând totalitatea ratelor ulterioare momentului rezoluţiunii. Aceste daune se cer ca urmare a unei clauze penale inserate în Condiţiile generale ale contractului de leasing financiar, nenegociabile şi care conţin de multe ori şi valoarea reziduală; contravaloarea ratelor de asigurare CASCO neplătite, de la data rezilierii şi până la finalizarea contractului de leasing, de către utilizator companiei de asigurări agreată de către finanţator, toate contractele de leasing financiar pentru autovehicule fiind încheiate cu condiţia perfectării de către utilizator a unui contract de asigurare CASCO cu un asigurător agreat de către finanţator.

Aşadar, nu există o obligaţie a utilizatorului decurgând din lege de a plăti, pe lângă sumele mai sus precizate, toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum şi valoarea reziduală; plata ratelor de leasing ce ar fi datorate în continuare, după reziliere, precum şi a valorii reziduale reprezintă, în fapt, o sarcină evident excesivă, impusă utilizatorului, care este avantajat să nu fie executat contractul, decât să fie executat, deoarece ar obţine pe lângă bunurile contractate şi plata ratelor de leasing şi valoarea reziduală. În aceste condiţii, debitoarea a semnat un contract tipizat, ce stipulează, printre altele, şi plata de daune-interese, concomitent cu restituirea bunului, iar această prevedere are natura juridică a unei clauze penale, reglementată de art. 1538-1543 Cod civil.

Clauza penală, este acea prevedere contractuală prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în caz că nu va executa obligaţia principală pe care şi-a asumat-o. Aşadar, prin clauză contractuală părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului pe care l-ar suferi creditorul ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său. Tribunalul a considerat că debitoarea nu a avut posibilitatea de a negocia cu finanţatorul decât aspecte ce ţin de obiectul leasing-ului, durata contractului, dar nu şi condiţiile generale la care aceasta a aderat.

Faţă de această situaţie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în practica sa constantă, a reţinut că din această perspectivă, a protecţiei consumatorului împotriva condiţiilor de creditare inechitabile şi pentru a-i permite să cunoască pe deplin condiţiile executării ulterioare a contractului subscris, art. 4 din Directiva 87/102 impune ca, la încheierea contractului, debitorul să fie în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale (Hotarârea Berliner Kingl Brauerei,C-208/98, punctul 21). De asemenea, prin Ordonanţa din 16 noiembrie 2010 pronunţată în C-76/10, Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovsca, Curtea a statuat că revine instanţei naţionale în cauză, având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului, obligaţia de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit, precum cea din speţă, care prevede în sarcina consumatorului, o penalitate într-un cuantum disproporţionat de mare, trebuie considerată abuzivă în sensul articolelor 3 si 4 din Directiva nr. 93/13.

În concluzie, în mod corect administratorul judiciar a înscris în tabelul preliminar doar suma de 93.325,94 lei, reprezentând facturi emise şi neachitate în perioada în care bunul, obiect al contractului nr. 02817/08.08.2012, a fost în posesia debitoarei, respingând restul sumei pretinse de creditoarea contestatoare.

Împotriva sentinţei de mai sus a declarat recurs creditoarea S.C. ILR IFN S.A. Bucureşti, solicitând modificarea ei în parte, iar pe fond, admiterea cererii sale de înscriere în tabelul de creanţe cu suma de 441.162,18 lei.

În fapt, între părţi s-a semnat contractul de leasing financiar nr. 12127/2008, prin care recurenta, în calitate de finanţator, a transmis intimatei, în calitate de utilizator, dreptul de folosinţă asupra unui utilaj – Buldoexcavator Case 580. Valoarea finanţării a fost de 41.775 euro, urmând a fi restituită prin plata unui număr de 36 de rate lunare, împreună cu o dobândă contractuală.

Pentru că nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, recurenta creditoare a reziliat contractul de leasing în condiţiile art. 12.4.ii din contract şi a deschis procedura executării silite împotriva contestatorului, în vederea recuperării debitului. Din calculul de insolvenţă rezultă că până la data de 07.08.2012 a fost restituită doar suma de 20.757,20 euro (115.091,56/1,24%/4,4715 lei pentru un euro), rămânând un rest de 21.017,80 euro, reprezentând prejudiciu direct ca urmare a rezilierii contractului. Odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, finanţatorul a formulat o cerere de înscriere la masa credală cu suma de 441.162,18 lei, care se compune din: 115.091,56 lei, diferenţa de capital finanţat de la data stopării (pct. 1); 3.734,38 lei, dobânda calculată la diferenţa de capital finanţat (pct. 2); 324.529,56 lei, penalităţi la facturile neachitate (pct. 3); 418,03 lei, reprezentând penalităţi la facturi achitate (pct. 4), 15,82 lei, diferenţă de curs valutar (pct. 5) şi 558,39 lei, reprezentând asigurări (pct. 6). Din creanţa declarată trebuie scăzută suma de 96.511,50 lei (pct. 7), cu care a fost vândut autoturismul, rezultând un debit de 347.836,24 lei (pct. 8), la care se adaugă suma de 93.325,94 lei (pct. 9), reprezentând facturi neachitate, debitul final fiind de 441.162,18 lei (pct. 10).

Cererea de înscriere în tabelul preliminar a fost admisă în parte, respectiv doar pentru suma de 93.325,94 lei, tribunalul în mod greşit respingând contestaţia societăţii creditoare.

Primul motiv de recurs este cel de la art. 304 pct. 9, raportat la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive: când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din modul cum a fost motivată hotărârea, judecătorul-sindic face trimitere (deşi nu o menţionează expres) la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele semnate cu consumatori, categorie din care debitoarea S.C. Convest House SRL nu face parte.

Al doilea motiv de recurs este prevăzut de art. 304 pct. 9, raportat la art. 15 din O.G. nr. 51/1997. O altă dovadă privind aplicarea greşită a legii este trimiterea la art. 15 din ordonanţă, deşi textul este foarte clar: „Dacă în contract nu se prevede altfel”.

În virtutea acestui principiu, părţile contractante au stabilit că, prin derogare de la art. 15 din O.G. nr. 51/1997, creditoarea recurentă poate solicita rezilierea contractului de leasing dacă utilizatorul întârzie cu mai mult de 30 de zile plata oricărei rate (art. 12.4.ii din contractul de leasing), situaţie în care devine aplicabil art. 13 din Condiţiile generale de leasing financiar, unde se prevede că utilizatorul trebuie să achite, printre altele, capitalul neachitat, dobânda de prefinanţare neachitată, valoarea însumată a tuturor ratelor de leasing neplătite, a primelor de asigurare CASCO, RCA, penalităţi. Prin urmare, legiuitorul a prevăzut în mod expres posibilitatea părţilor contractante de a stabili ca în cazul în care contractul de leasing încetează înainte de termen, utilizatorul fie achită doar obligaţiilor contractuale până la momentul rezilierii contractului de leasing, fie stabilesc o altă întindere a acestor obligaţii, fără a fi limitate, ceea ce înseamnă că utilizatorul poate fi obligat la plata întregii finanţări de care a beneficiat. Aşadar, restituirea tuturor ratelor de leasing, cu accesoriile aferente, nu poate avea caracter abuziv, atâta timp cât este prevăzută în mod expres de legiuitor, plecând de la un principiu elementar: dacă primeşti o sumă de bani, eşti obligat să o restitui în totalitate, la care se adaugă şi beneficiul creditorului pentru finanţarea acordată, având în vedere că acesta trebuie să înregistreze şi un profit.

Al treilea motiv de recurs este prevăzut de art. 304 pct. 9, raportat la art. 1084, 1085 şi art. 1086 Cod civil.

Interpretarea tribunalului este eronată, Codul civil acordând creditorului dreptul de a-şi recupera prejudiciul suferit şi beneficiul nerealizat. Prin încheierea contractului de leasing financiar intimata a primit cu titlu de finanţare o sumă de bani în euro, care urmează a fi restituită prin achitarea unor rate de leasing lunare, conform planului de eşalonare. Această finanţare trebuie recuperată în totalitate de la utilizator, în caz contrar, pentru finanţator ar fi o pierdere evidentă, fără de care activitatea economică nu poate continua. De asemenea, conform planului de eşalonare a ratelor de leasing, intimata trebuia să achite, odată cu plata fiecărei rate, o dobândă convenţională, care la momentul încheierii contractului era de 7,50%. Aceasta se modifică trimestrial, în funcţie de modificarea Euroibor-ului, care este calculat de Banca Centrală Europeană, creditoarea neavând dreptul să modifice unilateral dobânda. Restituirea dobânzii aferentă fiecărei rate de leasing reprezintă beneficiul pe care creditoarea recurentă trebuie să-l obţină în urma finanţării acordate utilizatorului, raţiunea economică a finanţatorului.

O altă categorie de debite se referă la asigurările RCA şi CASCO. Potrivit art. 9 din Condiţiile generale de leasing financiare, raportat la art. 5 din O.G. nr. 51/1997, teza a Il-a, utilizatorul suportă cheltuielile privind asigurarea bunului. Prin urmare, conform art. 13 din Condiţiile generale, în cazul rezilierii contractului de leasing înainte de termen, utilizatorul este obligat să plătească RCA şi CASCO până la momentul înstrăinării bunului către o terţă persoană, fiind o derogare permisă de legiuitor şi care nu poate avea un caracter abuziv ori ilicit sau imoral. De asemenea, pe perioada derulării contractului de leasing financiar, dacă utilizatorul nu achită rata RCA şi CASCO, asigurătorul refacturează finanţatorului asigurarea, în calitate de proprietar, iar acesta din urmă le refacturează utilizatorului. În cauză sunt rate RCA şi CASCO care nu au fost achitate de utilizator, motiv pentru care acestea au fost achitate de recurentă, în calitate de proprietar.

O altă categorie de debite se referă la penalităţile de întârziere. Dreptul părţilor de a însera în contract o penalitate de întârziere la sumele datorate de utilizator nu poate fi considerat abuziv, creditoarea recurentă având dreptul să aplice penalităţi pentru lipsa de folosinţă a banilor pe care utilizatorul nu i-a achitat la timp. În contractul de leasing s-a stabilit că, în caz de întârziere la plata unei sume restante, se aplică o penalitate de întârziere de 0,35% pe zi, putându-se depăşi cuantumul sumei asupra căreia se aplică. Sistemul de drept românesc a consacrat principiul libertăţii contractuale, legiuitorul impunând, însă, anumite limite, astfel încât, conform art. 5 din Codul civil, „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

În cauza de faţă, părţile au prevăzut în contract o penalitate de 0,5 % pentru întârzierea plăţii unei obligaţii contractuale. Dacă ne raportăm la jurisprudenţa românească şi la cuantumul penalităţilor practicate pe piaţă, o penalitate de întârziere de 0,35% pentru întârzierea plăţii unei obligaţii contractuale nu este nici ilicită şi nici imorală, nereprezentând o îmbogăţire fără justă cauză a subscrisei, motiv pentru care nu poate avea un caracter abuziv. Debitul final a fost stabilit după ce bunul care a format obiectul contractului de leasing financiar a fost vândut către o terţă persoană, fiind o obligaţie contractuală prevăzută de art. 10.9.2. lit. d) din Condiţiile generale de leasing financiar. O situaţie în care, după rezilierea contractului de leasing, intimatul ar fi fost obligat să achite întreaga valoare a contractului de leasing, indiferent dacă bunul se află în posesia subscrisei sau a fost vândut unei terţe persoane, ar fi fost, într-adevăr, o situaţie ilicită şi imorală, reprezentând un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, deoarece ar fi dus la îmbogăţirea fără justă cauză a recurentei.

În drept, a invocat şi art. 3041 Cod procedură civilă, solicitând ca instanţa de recurs să examineze sentinţa atacată sub toate aspectele.

Debitoarea intimată S.C. CH S.R.L. Arad, reprezentantă prin administratorul judiciar Casa de Insolvenţă O&O I.P.U.R.L. Arad a formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală.

Examinând recursul declarat de creditoarea S.C. ILR IFN S.A. Bucureşti, în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în care se încadrează unele dintre criticile formulate, a art. 3041 şi 312 alin. 3 din acelaşi cod, prin prisma motivelor invocate, a apărărilor intimatei, precum şi din oficiu, în temeiul art. 306 alin. 3, cu privire la aspectele de ordine publică, Curtea constată acesta este fondat, astfel că îl va admite ca atare, având în vedere următoarele considerente:

În conformitate cu pct. 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”. Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Potrivit art. 1066 din vechiul Cod civil, în vigoare la data încheierii contractului de leasing financiar nr. 12127/13.02.2008, clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i. Pornind de la definiţia legală a instituţiei, doctrina a definit clauza penală ca fiind o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său. Aşadar, rolul clauzei penale este acela de a evalua pe cale convenţională prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încălcării de către debitor a obligaţiilor contractuale, instituind în sarcina acestuia din urmă obligaţia de a a-i achita creditorului o sumă de bani ori o altă valoare patrimonială.

O astfel de clauză are un izvor juridic legal reprezentat de art. 15 din O.G. nr. 51/1997, conform căruia, dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţiile de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive calculate de la data scadenţei prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.

Se observă, însă, că prevederile O.G. nr. 51/1997 acoperă doar dreptul locatorului/finanţatorului la restituirea bunurilor plasate în leasing şi la obligarea locatarului/utilizatorului de a plăti sumele datorate până la data restituirii obiectului material al leasingului. Dispoziţia citată nu se referă expresis legis şi la daunele-interese reprezentate de prejudiciul încercat de locator/finanţator după data restituirii obiectului material al leasingului (bunuri/echipamente). Totuşi, aceeaşi prevedere legală, în chiar debutul reglementării, statuează că dispoziţiile sale îşi găsesc aplicarea „dacă în contract nu se prevede altfel”. Prin urmare, norma specială conţinută de art. 15 din O.G. nr. 51/1997 permite alăturarea unor norme complementare la care părţile au posibilitatea să recurgă pe cale convenţională, cum în mod întemeiat a susţinut şi recurenta.

Curtea constată că părţile au procedat în acest mod, în sensul că, alăturat înscrierii în contractul lor a prevederilor art. 15 din O.G. 51/1997, au inclus o clauză convenţională având natura juridică a clauzei penale reglementată de dreptul comun, şi anume de art. 1066-1070 şi art. 1087 Cod civil, în vigoare la data încheierii contractului de leasing.

Pe acest temei, creditoarea a solicitat, prin declaraţia de creanţă formulată, daunele-interese reprezentând penalităţi la facturile neachitate şi la cele achitate cu întârziere (art. 10.9.1 din Condiţiile generale de leasing financiar, parte integrantă din contractul nr. 12127/13.02.2008), precum şi diferenţa de curs valutar (art. 10.4 din Condiţiile generale).

Dispoziţiile O.G. nr. 51/1997 au natura juridică a normelor speciale şi, prin urmare, pot fi completate, în mod subsidiar, cu normele dreptului comun, fie acesta drept comercial sau civil.

Prin urmare, nimic nu împiedică părţile contractului de leasing financiar să recurgă la clauze contractuale care îşi află regimul juridic, în totul sau în parte, în reglementarea dreptului comun. Ca o consecinţă directă, validitatea acestor clauze trebuie verificată potrivit regimului juridic care le reglementează şi în acord cu voinţa juridică reală manifestată de părţi la încheierea contractului. Curtea relevă că clauza penală înscrisă de părţi în conţinutul art. 10.9.1 din Condiţiile generale de leasing financiar trebuie examinată sub două comandamente juridice, astfel: clauza penală să nu contravină cerinţelor O.G. nr. 51/1997 în legătură cu încheierea, executarea şi efectele contractului de leasing; clauza penală extinsă la regimul juridic al dreptului comun să corespundă scopului instituit de legiuitor.

Din economia dispoziţiilor art. 15 din ordonanţă rezultă, pe de o parte, că părţile pot conveni asupra daunelor-interese datorate pentru rezilierea contractului, statuându-se că acestea se pot întinde, cel puţin, până la data restituirii obiectului material al leasingului, iar pe de altă parte, că părţile pot conveni şi altfel, în sensul de a stipula o altă determinare a daunelor-interese, mai restrânsă sau mai întinsă decât cea la care se referă norma legală evocată. Curtea apreciază, însă, că astfel de daune-interese trebuie să se coreleze cu conţinutul intrinsec al drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractului de leasing, dintre care constituie repere de reflectare a daunelor-interese specifice contractului de leasing financiar efortul finanţatorului de a avansa integral suma de bani către furnizorul bunurilor/echipamentelor în vederea achiziţionării acestora în scopul punerii lor la dispoziţia utilizatorului, cu titlu de folosinţă, în speranţa obţinerii de la acesta din urmă a restituirii investiţiei financiare, prin intermediul ratelor de leasing şi a unei dobânzi de finanţare a operaţiunii. De cealaltă parte se identifică ruperea raporturilor contractuale din culpa utilizatorului debitor, ceea ce conduce la eşecul întregii operaţiuni şi la încercarea de către finanţator a unui prejudiciu financiar, exclusiv. Aceasta, întrucât finanţatorul, deşi este, totodată, achizitorul bunurilor/echipamentelor, deţinând dreptul de proprietate al acestora, de natura obiectului său de activitate nu este cumpărarea spre închiriere a unor bunuri sau echipamente, nici exploatarea în nume propriu a acestora, ci contractarea finanţării bunurilor/echipamentelor, la cererea utilizatorilor lipsiţi de mijloace financiare, pentru a le asigura acestora din urmă exploatarea sau punerea în operă a bunurilor/echipamentelor astfel achiziţionate, în schimbul unor rate de leasing şi, după caz, a unei dobânzi de leasing.

Încetarea, prin reziliere, a contractului de leasing financiar, din culpa utilizatorului, poate avea ca efect cauzarea unui prejudiciu constând în ratele de leasing şi dobânda pe care utilizatorul s-a obligat să le plătească, iar finanţatorul avea speranţa legitimă că le va încasa. Prin urmare, referirea clauzei penale la daune-interese evaluate ca prejudiciu reprezentând „penalităţi de întârziere în valoare de 0,35% din suma restantă pentru fiecare zi de întârziere, în toate cazurile, totalul penalităţilor putând depăşi cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate”, nu este contrară dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997.

Este cunoscut faptul că prevederile art. 969 din vechiul Cod civil ridică la rang de lege convenţia părţilor, aşa încât acestea sunt ţinute la executarea, întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor asumate. Invalidarea convenţiei ori a uneia dintre clauzele acesteia nu poate avea loc decât pentru cazurile prevăzute în mod expres de dispoziţiile art. 948 şi următoarele din actul normativ menţionat. În speţă, însă, singurele justificări avute în vedere de prima instanţă pentru invalidarea clauzei penale, au fost reprezentate de pretinsul dezechilibru contractual ce s-ar ivi în situaţia în care i s-ar pretinde debitoarei executarea obligaţiilor asumate şi de împrejurarea că actul juridic este un contract de adeziune. Însă, atare justificări nu-şi găsesc acoperirea în dispoziţiile legale care au guvernat condiţiile de încheiere a contractului de leasing supus analizei.

Astfel, atât dezechilibrul contractual, cât şi impunerea de către creditoare a clauzei, pot fi analizate, din punct de vedere al condiţiilor de încheiere a contractului, numai din perspectiva cauzei convenţiei. În speţă, debitoarea intimată nu a făcut dovada că s-ar fi aflat într-o stare de constrângere şi că, în mod deliberat, profitând de situaţia sa, creditoarea i-ar fi impus clauza penală stipulată la art. 10.9.1 din Condiţiile generale de leasing financiar. De aceea, raţionamentul judecătorului-sindic nu are fundament legal, ceea ce atrage incidenţa cazului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât reţinerile tribunalului referitoare la caracterul abuziv al clauzei prevăzută de art. 10.9.1 sunt eronate, raportat la ceea ce defineşte legiuitorul român a fi o clauză abuzivă, art. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000, republicată, prevăzând că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea urmând să fie interpretate în favoarea consumatorului, totodată, fiind interzis comercianţilor să stipuleze clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, în timp ce prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia. Aşadar, actul normativ sus-menţionat exclude din sfera noţiunii de „consumator” comercianţii, aplicându-se exclusiv contractelor încheiate de consumatori, cum în mod judicios a arătat şi recurenta.

Totuşi, Curtea constată că nu pot fi primite în bloc criticile contestatoarei cu privire la greşita înlăturare a unora dintre sumele declarate spre înscriere la masa credală. Astfel, suma de 115.091,56 lei, reprezentând diferenţă de capital finanţat, nu este datorată de intimată întrucât art. 13 din Condiţiile generale, care reglementează consecinţele apariţiei unui caz de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale, nu stabileşte în mod neîndoielnic o asemenea obligaţie în sarcina utilizatorului. Pentru ca acest lucru să se întâmple ar fi fost imperios necesar ca părţile să fi prevăzut în cuprinsul contractului, care reprezintă legea părţilor – acestea fiind ţinute să-l respecte întocmai potrivit adagiului latin pacta sunt servanda –, o clauză expresă în acest sens, ceea ce nu au făcut, din analiza art. 13, de care se prevalează recurenta, neputându-se înţelege cu certitudine dacă încetarea contractului, ca o consecinţă a rezilierii declarate de către finanţator pentru neplata integrală a ratelor de leasing timp de mai mult de 30 de zile de la data scadenţei obligaţiei (art. 12.4. ii), nu îl scuteşte pe utilizator de plata integrală a ratelor pentru trecut (adică, a ratelor scadente la data rezilierii, dar neplătite) sau pentru viitor (adică, a restului ratelor de leasing, până la expirarea perioadei de contract, aşa cum susţine creditoarea). Or, este ştiut faptul că, deşi din punct de vedere al teoriei dreptului, leasingul este un contract negociat, în practică el este unul de adeziune, utilizatorul fiind ţinut să-l semneze, de regulă, în forma propusă de finanţator, aşa cum se întâmplă şi în cazul contractelor de credit bancar. Ca atare, orice clauză îndoielnică îi este imputabilă exclusiv acesteia din urmă, iar art. 983 din Codul civil statuează că atunci când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă, care în speţa de faţă este intimata.

Chiar dacă art. 13 din Condiţiile generale prevede că, în caz de reziliere, finanţatorul are dreptul să calculeze toate creanţele ce decurg din contract (de exemplu, dobânda de prefinanţare neachitată, valoarea însumată a tuturor ratelor de leasing neplătite, a primelor de asigurare CASCO, RCA, până la radierea bunului de pe numele finanţatorului din evidenţele organelor abilitate, a valorii reziduale a bunului, valoarea însumată a tuturor celorlalte obligaţii financiare prevăzute în sarcina utilizatorului conform contractului, scadente dar neplătite de către utilizator, totalitatea cheltuielilor ocazionate de încetarea înainte de termen a contractului, incluzând, fără însă a se limita la cheltuielile efectuate de către finanţator cu încetarea contractului, recuperarea bunului şi valorificarea acestuia către terţi, indiferent de obiectul acestor cheltuieli, de titlul cu care aceste plăţi sunt efectuate de către finanţator şi de identitatea creditorului plăţii cheltuielilor, taxe vamale, cheltuieli de radiere, alte prestaţii efectuate ca urmare a încetării contractului, cheltuieli legate de recuperarea şi/sau executarea silită a debitelor restante şi alte cheltuieli aferente încetării contractului etc.), aceste cheltuieli/debite urmând a fi deduse din preţul obţinut din vânzarea bunului, finanţatorul fiind îndreptăţit la plata de către utilizator a unor despăgubiri suplimentare, în special cheltuieli neprevăzute, impozite, taxe sau orice alte cheltuieli suplimentare, scadenţa acestor plăţi fiind în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii facturii de către finanţator, în cazul în care plăţile nu sunt efectuate la termen, utilizatorul trebuind să plătească finanţatorului – în afara diferenţelor de curs etc. menţionate la art 10.4 – şi penalităţi de întârziere conform art. 10.9, iar în cazul în care debitul utilizatorului faţă de finanţator nu este acoperit în totalitate din suma de bani obţinută din valorificarea bunului sau bunul nu poate fi valorificat în termen de 15 zile de la data încetării contractului, utilizatorul va plăti întreaga diferenţă în termen de 5 zile de la emiterea facturii de către finanţator, Curtea reţine că această clauză nu este decât una de principiu, neputând determina, prin ea însăşi, concluzia că debitoarea ar fi ţinută să plătească şi daune-interese în cuantumul ratelor viitoare, pentru aceasta trebuind să existe o prevedere expresă distinctă, o clauză penală prin care părţile să fi evaluat anticipat despăgubirile datorate creditorului în acest fel.

De asemenea, nici suma de 558,39 lei, reprezentând servicii de asigurare, nu este datorată de intimată pentru simplul motiv că acest contract a fost reziliat în data de 29.12.2008, iar din situaţia facturilor la 12.11.2012 întocmită de contestatoare rezultă că valoarea asigurării este scadentă la 28.04.2009. Or, independent de data reposesiei, utilizatorul nu mai datorează asemenea sume către finanţator, primele de asigurare neavând acoperire nici în conţinutul O.G. nr. 51/1997 şi nici în contractul semnat de părţi, ele fiind cuvenite asiguratorului, iar nu finanţatorului. De altfel, potrivit art. 9 din Condiţiile generale, în ceea ce priveşte asigurarea bunului, se stipulează că încheierea asigurării asupra bunului se va efectua de către utilizator (în calitate de asigurat), pe cheltuiala sa, prin brokerul de asigurare agreat de finanţator.

Aşadar, creditoarea recurentă are dreptul să fie înscrisă pe tabelul de creanţe şi cu suma de 324.963,41 lei, reprezentând daunele-interese rezultate din contractul de leasing financiar nr. .../13.02.2008, astfel cum ele au fost precizate prin cererea de recurs (ca urmare a deducerii valorii de 96.511,50 lei, reprezentând suma recuperată în urma valorificării bunului obiect derivat al contractului de leasing), numai această creanţă corelându-se cu conţinutul intrinsec al drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractante.

Având în vedere aceste considerente, prin Decizia civilă nr. 1063/11.06.2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost admis recursul declarat de creditoarea S.C. ILR IFN S.A. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1036 din 7 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4428/108/2012/a1 şi, în consecinţă a fost

modificată hotărârea atacată, în sensul că a fost admisă în parte contestaţia formulată de creditoarea S.C. ILR IFN S.A. Bucureşti împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei S.C. CH S.R.L. Arad, întocmit de administratorul judiciar Casa de Insolvenţă O&O I.P.U.R.L. Arad, şi dispusă înscrierea acesteia în tabel cu suma de 324.963,41 lei, respingând-o în rest.

Domenii speta

Spete similare