Tardivitate cale de atac. Repunere în termen.

Din probele administrate în apel rezultă că partea civilă MD a luat la cunoştinţă despre soluţia adoptată de prima instanţă în interiorul termenului de apel, că aceasta avea posibilitatea declarării apelului în acest termen şi că. În ciuda acestui fapt, calea de atac a fost promovată – în mod nejustificat – cu mare întârziere.

Trib. Bistriţa-Năsăud, s. pen., dec. nr. 94/A/6 octombrie 2010

Prin sentinţa penală nr. 206 din 30 decembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Beclean a fost condamnat inculpatul UIG pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare  corporală din culpă prev. de art. 184  al. 1 şi 3  Cod penal,  la pedeapsa de 3 luni  închisoare , vătămare  corporală din culpă prev. de art. 184  al. 2 şi 4  Cod penal, la pedeapsa de 6 luni  închisoare  şi  vătămare  corporală din culpă prev. de art. 184  al. 2 şi 4  Cod penal,  la pedeapsa de 6 luni închisoare .

S-a constatat că aceste infracţiuni au fost comise în concurs ideal prev. de art. 33 lit. „b” Cod penal , motiv pentru care – în baza disp. art. 34 Cod penal – s-au contopit pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea , de 6 luni închisoare , la care s-a adăugat un spor de 2 luni închisoare , rezultând o pedeapsă finală de 8 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea disp. art. 71 rap. la art. 64 alin. 1 lit. „a” Teza II şi lit. „b” C.penal.

În baza disp. art. 81 C.penal s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicate, stabilindu-se conform art. 83 C.penal un termen de încercare de 2 ani şi 8 luni, punându-se totodată  în vedere inculpatului disp. art. 83  C.penal.

S-a făcut aplicarea disp. art. 71 alin.5 C.penal.

În baza disp. art. 111 alin. 6 din OUG nr. 195/2002 republicată , s-a dispus prelungirea dreptului de circulaţie al inculpatului cu un autovehicul pe drumurile publice , până la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

Inculpatul a fost obligat la plata sumei totale de 8.365,42 lei, cu titlul de despăgubiri civile, reprezentând  cheltuieli de spitalizare, din care 2.385  lei către Spitalul  Judeţean de Urgenţă Bistriţa, 4.527,76 lei  - la care se s-a adăugat dobânda legală calculată conf. disp. OG nr.9/2000, începând cu data de 30.06.2007 şi până la data plăţii efective - către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Tg.Mureş , iar 1.452,66 lei - la care s-a adăugat de asemenea dobânda legală calculată conf. disp. OG nr.9/2000,începând cu data de 21.06.2007 şi până la data plăţii efective - către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj .

S-au admis , în parte , acţiunile civile formulate de părţile civile MD, BV, BVi, şi, în consecinţă, inculpatul a fost obligat la plata sumei totale de 9.000 lei, cu titlul de despăgubiri civile, către partea vătămată MD, din care 6.000 lei reprezentând daune morale , iar 3.000 lei daune materiale;

Inculpatul a fost obligat la plata sumei totale de 6.500 lei , cu titlul de despăgubiri civile, către partea vătămată BV, din care 6.000 lei reprezentând daune morale , iar 500 lei daune materiale , precum şi la plata unei rente viagere , în cuantum de 648 lei /lună , începând cu data de 17.06.2007 şi până la momentul însănătoşirii acesteia.

Inculpatul a fost obligat la plata sumei totale de 3.050 lei , cu titlul de despăgubiri civile, către partea vătămată BVi, din care 3.000 lei reprezentând daune morale , iar 50 lei daune materiale.

S-a respins, ca nedovedit, capătul de cerere formulat de partea vătămată MD privitor la obligarea inculpatului la plata unei rente viagere.

Inculpatul a fost obligat la plata sumei totale de 1.450 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare , din care câte 400 lei în favoarea părţilor vătămate BV şi BVi, iar 650 lei în favoarea statului.

S-a luat act de renunţarea părţii vătămate MD la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen părţile civile BVi şi BV, precum şi inculpatul.

Hotărârea primei instanţe a fost apelată şi de către partea civilă MD, în afara termenului prevăzut de lege, solicitând repunerea în termenul de apel, cu motivarea că nu a promovat calea de atac în termen de 10 zile de la pronunţare din motive temeinice, ce nu îi sunt imputabile.

În vederea soluţionării cererii de repunere în termenul de apel, tribunalul a încuviinţat probaţiunea solicitată, procedând la audierea martorilor BV şi MA.

În urma administrării probatoriului solicitat, analizând declaraţia de apel a părţii civile MD prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, tribunalul conchide că cererea de repunere în termenul de apel este neîntemeiată, astfel încât, apelul declarat în cauză este tardiv.

În sensul celor de mai sus pledează argumentele ce se vor prezenta în cele ce urmează.

Potrivit dispoziţiilor art. 364 Cod procedură penală, apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind  făcut în termen, dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începutul executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Din examinarea lucrărilor cauzei rezultă că, deşi cea de-a doua condiţie cuprinsă în dispoziţiile legale citate este îndeplinită, în sensul că, în speţă, nu a început executarea pedepsei sau a despăgubirilor civile, partea vătămată apelantă nu a făcut dovada existenţei cauzei temeinice de împiedicare, care să fi determinat întârzierea în promovarea căii de atac. Dimpotrivă, din probele administrate în apel rezultă că partea civilă MD a luat la cunoştinţă despre soluţia adoptată de prima instanţă în interiorul termenului de apel, că aceasta avea posibilitatea declarării apelului în acest termen şi că. În ciuda acestui fapt, calea de atac a fost promovată – în mod nejustificat – cu mare întârziere.

Astfel, din încheierea de şedinţă din  data de 10.12.2009, dată la care s-a dezbătut cauza pe fond, rezultă că partea civilă MD a fost prezentă în instanţă, formulând concluzii de obligare a inculpatului la plata despăgubirilor civile.

Instanţa de judecată a amânat succesiv pronunţarea hotărârii, la 17, 24 şi respectiv 30 decembrie 2009, dată la care s-a pronunţat.

În primele zile ale lunii ianuarie 2010, partea civilă MD a aflat soluţia pronunţată în cauză, în urma convorbirii  telefonice purtate cu părţile civile BV şi BVi, astfel cum rezultă chiar din memoriul adresat de cel în cauză Ministerului  Justiţiei.

Ca urmare, la data de 4.01.2010, în interiorul celor 10 zile reprezentând termenul de apel, partea civilă s-a deplasat la registratura instanţei de fond, ocazie cu care i s-a comunicat verbal soluţia adoptată în cauză, împrejurare relevată atât în cuprinsul memoriului mai sus menţionat, cât şi în declaraţiile martorilor audiaţi în cauză la solicitarea părţii civile.

Astfel, din declaraţia martorului BV rezultă că la data mai sus menţionată, a transportat-o pe partea vătămată la sediul judecătoriei şi că, în momentul în care a revenit la instanţă aceasta şi-a manifestat nemulţumirea în legătură cu cuantumul despăgubirilor civile la care fusese obligat inculpatul.

Pe de altă parte, din declaraţia martorei MA – soţia părţii civile apelante – care şi-a însoţit soţul la sediul instanţei, rezultă că registratorul le-a comunicat verbal soluţia adoptată în cauză, aflând astfel că inculpatul fusese obligat la plata sumei de 9.000 lei cu titlu de despăgubiri civile; că partea vătămată a solicitat comunicarea în scris a dispozitivului hotărârii, dar că aceasta nu a fost de acord cu plata taxei de timbru ce i-a fost solicitată pentru a obţine o copie după hotărâre şi că, în perioada următoare „s-a dus pe la televiziuni”, pentru a relata cele întâmplate. Este evident deci, faptul că dacă ulterior acestui moment partea civilă a „umblat” pe la televiziuni locale, avea şi posibilitatea de a se deplasa la sediul instanţei pentru a depune declaraţia de apel sau, cel puţin, de a transmite prin poştă apelul.

Ulterior, partea civilă MD s-a prezentat în faţa instanţei de apel, la termenul din data de 2.03.2010, invocând doar faptul că, procedura de citare în apel, în ceea ce îl priveşte, a fost greşit realizată, citaţia fiind transmisă la o adresă greşită.

În fine, la data de 26.03.2010, partea civilă a transmis, prin poştă, prin apărătorul ales, declaraţia de apel, act ce a fost înregistrat la instanţa de fond la data de 31.03.2010.

În motivarea cererii de repunere în termenul de apel, partea civilă a invocat – prin scriptul intitulat „precizare de acţiune” – faptul că în perioada 3 – 16.03.2010 s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a promova calea de atac, deoarece a fost bolnav, sens în care a depus la dosarul cauzei adeverinţa medicală din data de 3.03.2010, eliberată de Cabinetul  Medical Individual Chiuza.

Chiar dacă, în această modalitate, s-ar încerca acreditarea ideii că partea civilă a aflat soluţia instanţei de fond abia la data de 2.03.2010 – fapt infirmat însă chiar prin probaţiunea încuviinţată la cererea sa – este de observat că actul medical invocat nu face dovada existenţei unei cauze temeinice de împiedicare în promovarea apelului nici în raport de această dată.

Sub un prim aspect, este de observat faptul că, la data de 3.03.2010, partea civilă s-a deplasat din localitatea de domiciliu în centrul de comună în vederea obţinerii adeverinţei medicale, astfel încât nu s-a aflat în imposibilitate de mişcare. Aşa fiind, cel în cauză avea posibilitatea de a se deplasa şi la instanţa de fond pentru depunerea apelului sau la o unitate poştală pentru expedierea acestuia.

Mai mult decât atât însă, deşi avea recomandarea medicală de repaus la pat, în perioada 3- 16.03.2010, la data de 9.03.2010, apelantul s-a deplasat în capitală, la sediul Ministerului Justiţiei, ocazie cu care a depus memoriul înregistrat sub nr. 24013/9.03.2010.

În consecinţă, este mai mult decât evident că întârzierea în promovarea apelului nu a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, partea civilă preferând să se adreseze unor instituţii care nu aveau competenţa de a soluţiona nemulţumirea sa legată de modul de soluţionare a cauzei penale (televiziunile  locale, Ministerul Justiţiei).

Ca urmare, în baza dispoziţiilor art.379 pct.1 lit.”a” Cod procedură penală, apelul declarat în cauză de partea civilă MD va fi respins ca tardiv.

Pe de altă parte, apelul declarat de inculpat este neîntemeiat, motiv pentru care în temeiul dispoziţiilor art.379 pct.1 lit.”b” Cod procedură penală va fi respins ca atare.

Criticile formulate de inculpat, referitoare la nivelul exagerat al daunelor morale acordate şi solicitările sale de înjumătăţire a sumelor la care a fost obligat cu acest titlu, sunt neîntemeiate pentru considerentele ce se vor prezenta la momentul analizei apelului părţilor civile B.

Totodată, tribunalul nu poate însuşi nici aprecierile ce privesc nivelul prea ridicat al daunelor materiale acordate părţii civile MD, dar nici cele referitoare la necesitatea reducerii cuantumului rentei lunare stabilite în favoarea părţii civile BV.

Astfel, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 21.02.2007 între MRL şi MD rezultă că acesta din urmă a achiziţionat autoturismul marca Fiat Uno 55s, cu preţul de 3.400 lei RON.

Evenimentul rutier produs de inculpat a avut loc la data de 12.06.2007, respectiv la mai puţin de patru luni de la momentul cumpărării autoturismului şi s-a soldat cu distrugerea, în proporţie de 90%, a autovehiculului în cauză, astfel cum este menţionat în cuprinsul procesului-verbal de verificare tehnică auto depus la dosarul de urmărire penală.

În raport de aceste date, cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă a fost corect stabilit, avându-se în vedere şi uşoara diminuare a valorii bunului în discuţie, ţinând seama de intervalul de timp scurs între cele două momente. Astfel, dacă s-ar fi efectuat doar o raportare strictă a procentului de distrugere la valoarea de cumpărare, nivelul  dezdăunării materiale ar fi fost egal cu suma de 3.060 lei.

Oricum, susţinerea inculpatului potrivit căreia valoarea autoturismului în cauză ar fi scăzut la mai puţin de jumătate din valoarea de cumpărare, respectiv la 1.500 lei, este lipsită de suport.

Pe de altă parte, analiza datelor referitoare la partea civilă BV a relevat faptul că prima instanţă a stabilit în mod corect renta lunară în favoarea acesteia, în funcţie de veniturile ce le realiza cel în cauză anterior accidentului soldat cu vătămarea sa, de reducerea capacităţii de muncă, de 77%, procent apropiat celui ce reprezintă pierderea totală a acesteia şi de drepturile stabilite prin decizia privind reducerea capacităţii de muncă.

În fine, apelurile părţilor civile B sunt întemeiate doar în partea referitoare la cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă.

Cu toate că părţile civile au criticat hotărârea atacată şi sub aspectul daunelor materiale stabilite prin sentinţă, aserţiunile privitoare la acestea nu sunt fondate.

Instanţa de apel a reexaminat probaţiunea administrată în prima instanţă în scopul dovedirii pretenţiilor civile cu titlu de daune materiale – probaţiune invocată în motivele de apel în  scopul dobândirii unor despăgubiri civile mai mari – constatând însă că prima instanţă şi-a fundamentat soluţia tocmai pe depoziţiile martorilor CL şi PV, sumele acordate cu titlu de despăgubiri civile fiind în concordanţă cu probele cauzei.

Astfel, din declaraţia martorului PV rezultă doar faptul că părţile civile au cheltuit sume importante de bani pe perioada spitalizării, cunoscând – din spusele părţilor – faptul că acestea au apelat şi la împrumuturi, fără să poată indica însă detalii referitoare la sumele de bani cheltuite sau la cele împrumutate în scopul menţionat.

Pe de altă parte, martora CL a relevat aceleaşi împrejurări, fără să poată indica un cuantum al sumelor de bani cheltuite de cele două părţi vătămate pe perioada  spitalizării, precizând doar sumele de 500 lei (pentru partea civilă BV), reprezentând supraalimentaţia pe perioada internării (250 lei) şi respectiv cheltuieli efectuate cu medicaţia şi întreţinerea sa (250 lei), precum şi 50 lei (pentru partea civilă BVi), reprezentând costul supraalimentaţiei pe perioada spitalizării.

În ceea ce priveşte însă daunele morale acordate celor două părţi vătămate, tribunalul constată că nivelul acestora nu este în măsură să realizeze o compensare echitabilă în raport de consecinţele grave ale accidentului suferit.

Criteriile  avute în vedere de prima instanţă la stabilirea despăgubirilor civile cu titlu de daune  morale sunt corecte însă acestora nu li s-a acordat eficienţa ce o impuneau aceste criterii.

La stabilirea cuantumului daunelor morale se impune a se avea în vedere suferinţa fizică resimţită de partea vătămată, concretizată în numărul zilelor de îngrijiri medicale şi în faptul că aceasta a fost spitalizată.

În acelaşi sens însă este de evaluat şi trauma psihică suportată de persoana în cauză, traumă reliefată de consecinţele evenimentului cauzator de prejudicii, pe termen scurt şi pe termen lung.

În concret, partea vătămată BV a suferit  leziuni corporale traumatice care i-au pus în primejdie viaţa, necesitând un număr apreciabil de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare (105-110 zile) şi internarea sa, leziunile sechelare prezentate de cel în cauză constituind infirmitate fizică posttraumatică, determinând pierderea capacităţii de muncă încadrabilă în gradul II de invaliditate.

Prin completarea la raportul de expertiză medico-legală s-a stabilit că  partea vătămată  a suferit o reducere a capacităţii de muncă cu 77% fapt ce echivalează  practic cu pierderea capacităţii de muncă la o vârstă la care (45 ani), în condiţii normale, o persoană se află în plină putere de muncă.

În mod corelativ, din actul medico-legal întocmit părţii vătămate BVi rezultă că aceasta a suferit leziuni corporale traumatice producătoare de suferinţe fizice şi morale (fractură radius distal dr. fractură cominutivă deschisă cap ulnar etc.), care au reclamat internarea acesteia şi care au necesitat un număr mare de zile de îngrijiri medicale (55-56 zile).

În raport de toate aceste elemente tribunalul apreciază că, fără a se putea realiza o cuantificare exactă a suferinţei victimelor accidentului, se impune a se dispune majorarea daunelor morale acordate în vederea compensării echitabile a consecinţelor grave şi ireversibile suportate de părţile civile.

Ca urmare, în baza dispoziţiilor art.379 pct.2 lit.”a” Cod procedură penală, apelul părţilor civile B va fi admis, hotărârea atacată va fi desfiinţată în parte, în latura civilă, referitor la cuantumul daunelor morale acordate şi pronunţând o nouă hotărâre în aceste limite se va majora cuantumul daunelor morale acordate părţilor civile  apelante, de la suma de 6.000 lei la 30.000 lei pentru partea civilă BV şi de la 3.000 lei la 15.000 lei pentru partea civilă BVi.

În acest context este de menţionat că asiguratorul de răspundere civilă S.C.”Alianz Ţiriac” S.A.Bistriţa va răspunde pentru repararea pagubei cauzate  prin faptele deduse judecăţii în limita şi în condiţiile contractului de asigurare.

Potrivit dispoziţiilor art.371 alin.2 Cod procedură penală, tribunalul a examinat întreaga cauză sub toate aspectele de drept şi de fapt, constatând însă că nu există şi alte temeiuri pentru desfiinţarea hotărârii atacate. În consecinţă, celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate vor fi menţinute.

Dată fiind soluţia adoptată, în temeiul dispoziţiilor art. 193 Cod procedură penală se va dispune obligarea inculpatului la plata a câte 416,50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, în favoarea părţilor civile B., reprezentând onorariu avocaţial.

Domenii speta

Spete similare