Contestaţie la executare

I. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Bacău la data de 07.03.2013, sub nr. 3981/180/2013, contestatoarea S.C.M. M.T. in contradictoriu intimatele G.F. BACĂU şi A.F.P. BACĂU, a formulat contestaţie la executare, solicitând anularea deciziei de instituire a masurilor asiguratorii nr. 130243/12.02.2013 şi a adresei de înfiinţare a popririi asigurătorii nr. 146350/25.02.2013.

În motivarea cererii, contestatoarea arată că prin procesul-verbal nr. 130269/31.01.2013 G.F. a reţinut în sarcina societăţii un prejudiciu fiscal în valoare totală de 34756,70 lei, reprezentând 20854,02 lei TVA şi 13902,68 lei impozit pe profit, evaluat prin raportare la un număr de 23 de facturi în sumă de 107745,77 lei emise de către furnizorul său, SC C.P. SRL. Susţine că organele de control au constatat că facturile respective au fost înregistrate în evidenţa contabilă a SCM M.T., au fost achitate integral şi au fost declarate conform Codului Fiscal (declaraţia 394), dar apreciază că prejudiciul există deoarece SC C.P. SRL ar avea un comportament de tip „fantomă”. Mai arată că ulterior acelaşi organ de control a emis decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 130243/12.02.2013, pusă în aplicare prin adresa de înfiinţare a popririi nr. 146350/25.02.2013. Consideră că actele contestate sunt nelegale deoarece potrivit art. 129 alin. 2 din OG 92/2003 măsurile asigurătorii au un caracter excepţional, iar pentru a putea fi dispuse în mod legal este necesar ca ipotezele avute în vedere de legiuitor să se verifice la data luării măsurilor, să existe date certe, susţinute de probe, de natură să justifice concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul. Susţine că simpla citare a textului legal nu exonerează organul de control de obligaţia de a indica situaţiile concrete şi probele din care a reieşit existenţa pericolului despre care vorbeşte legiuitorul.

Afirmă că organul de control nu a motivat şi nu a dovedit necesitatea luării măsurilor, lipsa de fundament a măsurilor fiind demonstrată şi de comportamentul fiscal al SCM M.T., care încă de la înfiinţare şi-a achitat obligaţiile bugetare în cuantumul şi la termenele legale de plată, neavând datorii la bugetul consolidat al statului, fapt ce rezultă din certificatul de atestare fiscală. Mai arată că din cazierul fiscal reiese că în calitate de contribuabil nu a săvârşit fapte sancţionate de legile fiscale, financiare, vamale, că dispune de un patrimoniu apreciabil, constituit în special din active imobiliare (obiectul principal de activitate al societăţii fiind „închirierea şi subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate”), a căror înstrăinare frauduloasă este exclusă, oferind în acelaşi timp garanţia îndeplinirii obligaţiilor către bugetul statului.

In drept, au fost invocate prevederile art. 129 (11), raportat la art. 172-173 C.proc.fiscala.

II. Prin sentinţa civilă nr. 4296/2013 din 28.05.2013 Judecătoria Bacău a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AFP Bacău, şi a respins ca nefondată contestaţia la executare.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată s-a dispus înfiinţarea popririi asigurătorii asupra conturilor de disponibilităţi şi de depozite ale SCM M.T.. A reţinut că pentru a dispune această măsură intimata a constatat că potrivit facturilor puse la dispoziţie, SCM M.T. ar fi achiziţionat de la SC C.P. SRL materiale de construcţii care au fost folosite potrivit notei explicative date de administrator la modernizarea propriilor spaţii comerciale, facturile fiind achitate integral. A mai constatat că din adresa nr. R/2070/04.04.2012 a ITM a rezultat că din 16.03.2011 SC C.P. nu mai avea nici un angajat, iar P.E., administratorul de drept al societăţii, nu cunoştea faptul că avea această calitate, motiv pentru care a concluzionat intimata că SC M.T. a dedus TVA în sumă totală de 20854,02 lei şi înregistrat ca şi costuri suma de 13902,68 lei, prejudiciul creat bugetului de stat fiind de 34756,7 lei, fiind necesară instituirea măsurilor asigurătorii pentru că există elemente care indică pericolul ca debitorul să îşi sustragă sau să îşi ascundă sau risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând considerabil executarea.

 Instanţa a apreciat că are calitate procesuală pasivă emitentul actelor contestate, motiv pentru care a respins excepţia invocată.

Pe fondul cauzei, a reţinut că deşi decizia contestată nu conţine la rubrica Motivarea dispunerii măsurii asigurătorii datele şi faptele care au determinat concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă sau să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul, acestea se regăsesc în cuprinsul aceleiaşi decizii, pe aceeaşi pagină a documentului de la fila 20 din dosar. Arată că prin derularea de operaţiuni cu o societate care derulează activităţi fictive s-au diminuat obligaţiile de plată către bugetul de stat cu suma de 34756,70 lei. A constatat că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată formal, iar din analiza situaţiei de fapt şi a referatului justificativ apare ca fiind întemeiată. A apreciat că încheierea unui contract de prestări servicii şi înregistrarea în contabilitate a unui număr de 23 de facturi emise de un agent economic cu activitate fictivă diminuându-se corespunzător obligaţiile fiscale reprezintă o formă de sustragere de la plata tuturor obligaţiilor către stat. Au mai fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 129 alin. 3 din OG 92/2003 pentru a se concluziona că aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă.

III. Împotriva acestei hotărâri contestatoarea a declarat în termen legal recurs solicitând admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei atacate si, pe fond, admiterea contestaţiei la executare.

În motivarea cererii de recurs, recurenta susţine că soluţia primei instanţe se întemeiază pe confuzia dintre actele şi faptele constatate de comisarii G.F., care în opinia acestora din urmă au avut ca efect evaziunea şi frauda fiscală şi condiţiile de instituire a măsurilor asigurătorii. Susţine că actele şi faptele care în opinia comisarilor au avut ca efect evaziunea şi frauda fiscală sunt relevante pentru impunere, organul de control fiind în drept să stabilească implicaţiile fiscale ale acestora, sub rezerva valorificării lor ulterioare de către organele competente, printr-un raport de inspecţie fiscală care să conducă, eventual, la emiterea unei decizii de impunere. Arată că măsurile asigurătorii nu pot fi instituite decât în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de art. 129 C.proc.fiscală, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 5.1.1. din Ordinul nr. 2605/2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de OG 92/2003, care stipulează că „în situaţia în care organul de control, în timpul acţiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, şi în urma analizei dosarului fiscal, a situaţiilor financiare, a declaraţiilor fiscale sau a altor documente şi a informaţiilor pe care le deţine, constată că există suficiente informaţii că debitorul nu şi-a declarat materia impozabilă şi totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii împreună cu organul de control”. Susţine că din motivarea primei instanţe rezultă că aceasta a avut în vedere stările de fapt şi raporturile juridice de natură să justifice impunerea fiscală suplimentară a societăţii, nu pe cele de natură să demonstreze pericolul de sustragere, ascundere sau dosire a patrimoniului.

Conchide că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este şi rămâne nemotivată, iar situaţia de fapt probată contrazice necesitatea sa.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 304 ind 1 C.proc.civ.

IV. Deşi legal citată, intimata G.F. nu a formulat întâmpinare şi nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a formula apărări şi propune probe.

V. Intimata A.F.P. a formulat întâmpinare  prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică. În apărare, invocă dispoziţiile art. 129 din OG 92/2003 şi pe cele din Ordinul 2605/2010, arătând că există pericolul ca reclamantul să se sustragă, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând considerabil colectarea sumei de 34756 lei.

VI. Analizând înscrisurile aflate la dosar, tribunalul constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

1. Tribunalul reţine că în petitul acţiunii s-a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii şi a adresei de înfiinţare a popririi emise în baza primei decizii. Este de observat faptul că dispoziţiile art. 129 alin. 1, 6, 11 C.proc.fiscală fac referire expresă la actele de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, şi nu la actele de executare a măsurilor asigurătorii şi vizează în mod evident nu acte de executare fiscală (care nici nu au fost efectuate în cauză), ci actele prin care a fost adusă la îndeplinire măsura asigurătorie dispusă de organele fiscale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. 11 C.proc.fiscală, „împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie în conformitate cu prevederile art. 172” (articol ce reglementează contestaţia la executarea silită fiscală). Trimiterea făcută de legiuitor îndreptăţeşte constatarea că mijlocul procedural pus la dispoziţie pentru contestarea actelor prin care se dispun şi se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii nu reprezintă o contestaţie la executare clasică, adică îndreptată împotriva unor acte de executare (fie ele efectuate de către executorul fiscal sau cel de drept comun).  Dimpotrivă, tocmai datorită specificităţii acestei proceduri, obiectului distinct al contestaţiei (într-un caz, măsura asigurătorie dispusă de organul fiscal, în celălalt, actele de executare silită fiscală întocmite de acesta), se justifică aprecierea că mijlocul procedural, deşi poartă o denumire similară, reprezintă o cale de atac specială pusă la dispoziţie părţii pentru a deduce analizei instanţei judecătoreşti nemulţumirile sale faţă de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sau a actelor de aducere la îndeplinire a acesteia.

 În cadrul acestei contestaţii, deşi din punct de vedere procesual sunt aplicabile dispoziţiile art. 172 C.proc.fiscală la care face trimitere expres art. 129 alin. 11 din acelaşi act normativ, ceea ce se analizează este legalitatea măsurilor asigurătorii şi a actelor de aducere la îndeplinire a acestora.

2. Aşa cum s-a arătat mai sus, recurentul a reiterat prin cererea de recurs criticile privind nelegalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, critici ce vor fi analizate în cele ce urmează.

Susţinerea contestatorului că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată este întemeiată, contrar aprecierii făcute de către instanţa de fond, şi vizează legalitatea actului administrativ-fiscal contestat. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. 5 C.proc.fiscală, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată. Aceste dispoziţii nu fac decât să reia prevederea generală privind menţiunile pe care trebuie să le cuprindă actul administrativ fiscal (art. 43 alin. 2 lit. e C.proc.fiscală) – respectiv motivele de fapt (ce justifică emiterea actului administrativ fiscal).

Potrivit art. 130 C.proc.fiscală, măsurile asigurătorii se ridică prin decizie motivată când au încetat motivele pentru care au fost dispuse. În considerarea principiului simetriei, legiuitorul a stipulat în mod expres că atât decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, cât şi decizia de ridicare a acestora trebuie motivate. Necesitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este cu atât mai evidentă cu cât decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii se emite atunci când, potrivit textului citat, au încetat motivele pentru care au fost dispuse. În mod logic, nu s-ar putea aprecia asupra încetării motivelor care au determinat luarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii dacă aceste motive (care determină/justifică luarea măsurilor asigurătorii) nu ar fi cuprinse în decizia de instituire a acestora. Tocmai din acest considerent, se impune motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, în sensul indicării în cuprinsul acesteia a argumentelor în concret, a situaţiei de fapt, care justifică luarea acestor măsuri, pentru a se putea ulterior aprecia în ce măsură aceste motive subzistă (situaţie ce determină menţinerea măsurilor asigurătorii) sau nu mai subzistă (situaţie ce determină ridicarea măsurilor asigurătorii).

Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 2605/2010 privind procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Codul de procedură fiscală nu face decât să reia şi să detalieze textul art. 129 din OG 92/2003.

Potrivit art. 2.1 din Ordinul 2605/2010, „Organul de control prevăzut la pct. 1.1 lit. a) poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situaţii:

a) în urma constatării unor acte şi fapte care pot constitui infracţiuni de evaziune sau fraudă fiscală, în cazul cărora prejudiciul nu a fost stabilit prin acte administrative fiscale de impunere, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2003 privind organizarea G.F., aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2004, cu modificările şi completările ulterioare;

b) în situaţia în care au fost stabilite obligaţii fiscale cu ocazia acţiunii de control prin acte administrative fiscale de impunere;

c) în situaţia în care urmează să fie stabilite obligaţii fiscale cu ocazia acţiunii de control prin acte administrative fiscale de impunere;

d) dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare după emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare;

e) în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare înainte de emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare.

2.1.1. Măsurile asigurătorii dispuse vor fi duse la îndeplinire de organul de executare, în timpul acţiunii de control, împreună cu organul de control”.

Astfel, în acest ordin sunt evidenţiate cazurile în care se pot dispune măsuri asigurătorii, cu sublinierea că situaţia premisă impusă de textul art. 129 din OG 92/2003 (respectiv constatarea unor indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea) este necesar să fie îndeplinită în toate aceste cazuri.

În cauză, tribunalul reţine că prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 130243/12.02.2013 s-a reţinut că nu sunt deductibile cheltuiala cu materialele de construcţii şi taxa pe valoarea adăugată aferentă, fapt ce ar fi condus la diminuarea impozitului pe profit şi a TVA de plată către bugetul statului cu suma totală de 34756,7 lei. În cuprinsul deciziei sunt arătate considerentele care au justificat concluzia că aceste cheltuieli şi TVA-ul aferent nu sunt deductibile, fapt ce determină impunerea suplimentară a contribuabilului, dar nu justifică automat concluzia că acesta se sustrage de la colectare, că există riscul să îşi ascunde sau să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Astfel, simpla constatare a necesităţii impunerii suplimentare a contribuabilului nu dă naştere prezumţiei că există riscul de sustragere, ascundere sau risipire a patrimoniului, fiind necesar ca acest risc să fie justificat de împrejurări obiective, detaliate ca atare în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii (indicarea acestor împrejurări, stări de fapt reprezentând motivarea deciziei).

Dispoziţiile art. 129 alin. 2 din OG 92/2003 prevăd că „se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea”.

Din interpretarea acestui text legal rezultă că pentru a se dispune măsuri asigurătorii de către organele fiscale, trebuie constatată existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Or, deşi este adevărat că existenţa pericolului de sustragere a averii de la executarea silită viitoare comportă unele dificultăţi de ordin probatoriu, pentru a se justifica luarea măsurii este necesar să se indice în concret indiciile măcar, circumstanţele de fapt pe baza cărora organul fiscal a concluzionat că riscul de sustragere există. În egală măsură, pentru a se justifica luarea măsurii este necesar să se arate din ce elemente de fapt s-a extras de către organul fiscal concluzia că debitorul urmăreşte să îşi ascundă averea sau să şi-o risipească, care au fost constatările de fapt care au susţinut concluzia că există un astfel de risc, iar colectarea ar fi în această manieră considerabil afectată.

Este de observat că legiuitorul însuşi utilizează o expresie de natură a contura situaţiile în care se impune luarea măsurilor asigurătorii, prin referirea la periclitarea sau îngreunarea în mod considerabil a colectării. Raportat la acest criteriu legal, o posibilă justificare a luării măsurii ar fi tocmai cuantumul semnificativ al obligaţiei fiscale, prin raportare la totalitatea veniturilor şi bunurilor proprietatea debitorului susceptibile de a fi executate silit. După cum indicii de risc de sustragere pot fi extrase din refuzul de a se prezenta la convocările organului fiscal, refuzul de a prezenta în timp util documentele necesare clarificării situaţiei fiscale, tergiversarea în orice manieră a activităţii organului fiscal. De asemenea, în continuarea enumerării exemplificative de mai sus, riscul de a-şi ascunde averea poate fi dedus din atitudinea debitorului de pe parcursul controlului fiscal, iar riscul de a-şi risipi averea din actele încheiate de acesta înainte sau imediat după începerea controlului. Alte posibile exemple de justificare a măsurii asigurătorii ar fi constatarea unei conduite repetitive în sensul sustragerii de la colectare, contractarea de către debitor a unor obligaţii de plată apreciate de organul fiscal ca fiind fictive în cuantum substanţial (raportat la totalul cifrei de afaceri), desfăşurarea majorităţii relaţiilor comerciale ale contribuabilului cu societăţi de tip „fantomă”, întârzieri semnificative în plata obligaţiilor fiscale anterioare, în mod repetat, cuantumul ridicat (raportat la valoarea activului societăţii) al datoriilor fiscale exigibile şi neachitate până la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Or, organele fiscale au procedat la instituirea măsurilor asigurătorii fără să arate care sunt motivele care o justifică, limitându-se la a relua dispoziţiile legale incidente şi corect menţionate în actul administrativ-fiscal, menţiune ce nu poate fi considerată ca satisfăcând exigenţele de motivare a actului administrativ-fiscal. Luând în considerare şi faptul că indisponibilizarea pe o perioadă îndelungată de timp a sumelor de bani datorate de terţi debitorului şi a bunurilor sale nu poate fi dispusă decât în situaţii de excepţie, cu o justificare convingătoare pentru a determina concluzia că este necesară luarea măsurii pentru asigurarea unei mai bune colectări a creanţelor fiscale, tribunalul constată că obligaţia legală de motivare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu a fost în cauză îndeplinită.

3. Critica din recurs privind greşita apreciere făcută asupra temeiniciei deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, pe motiv că s-ar fi avut în vedere de către instanţa de fond aspecte ce justifică impunerea suplimentară (emiterea unei decizii de impunere cu obligaţii fiscale suplimentare faţă de cele declarate de societate, ca urmare a efectuării controlului), în loc să fie avute în vedere aspecte ce justifică afirmaţia că există un risc de îngreunare a colectării prin sustragerea, risipirea, ascunderea patrimoniului de către debitoare este întemeiată.

Astfel, instanţa de fond a avut în vedere constatările de fapt ale organului fiscal care au determinat concluzia de prejudiciere a bugetului statului şi necesitatea impunerii suplimentare, aceste constatări fiind dealtfel singurele considerente menţionate în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, analiza se impunea a fi făcută prin raportare la existenţa sau inexistenţa riscului de sustragere, ascundere sau risipire a patrimoniului, luându-se în considerare motivele invocate în cuprinsul deciziei (dacă s-ar fi indicat vreun motiv) şi motivele invocate de contestatoare.

Având în vedere că tribunalul a constatat că motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii lipseşte deoarece nu se indică nicio împrejurare concretă, un indiciu din care să se poată reţine existenţa riscului de îngreunare a colectării prin mijloacele indicate în textul art. 129 C.proc.fiscală, analiza făcută de către instanţa de fond a pertinenţei concluziilor organului fiscal privind prejudicierea bugetului statului excede limitelor învestirii (fiind dedus judecăţii caracterul motivat sau nemotivat al deciziei).

Nu în ultimul rând, tribunalul observă că potrivit certificatului de atestare fiscală nr. 162517 din 27.02.2013 SCM M.T. nu are obligaţii de plată restante către bugetul de stat, iar din înscrisul depus la dosar de către contestatoare la fila 24 (în faţa instanţei de fond) – balanţa mijloace fixe din 31.12.2012, rezultă că societatea are active imobiliare a căror valoare depăşeşte cu mult cuantumul sumei reţinute de organele fiscale ca prejudiciu adus bugetului de stat. Din această perspectivă, apare cu atât mai nejustificată luarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

În temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 şi 3 C.proc.civ., faţă de considerentele expuse mai sus, tribunalul va admite recursul formulat de recurenta-contestatoare, va modifica în tot sentinţa recurată, în sensul că va admite contestaţia la executare formulată de contestator. În consecinţă, va anula decizia de instituire a măsurilor asigurătorii şi actele de aducere la îndeplinire a acesteia, în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. 11 raportat la art. 172 C.proc.fiscală.

Prezenta decizie este irevocabilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 377 alin. 2 C.proc.civ.

Domenii speta

Spete similare