Pretenţii

Decizie 674 din 20.09.2011


Pronunţând sentinţa civilă nr. 8365/6.10.2010 Judecătoria Bacău a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta L.M. în contradictoriu cu pârâtul A.C. şi a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, a reţinut judecătoria că:

„Potrivit art. 998 cod civil

”Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.”

iar potrivit Art. 999 C.civ.:

„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.”

Prin urmare, răspunderea civilă a unei persoane este angajată în cazul în care aceasta săvârşeşte cu vinovăţie un fapt ilicit cauzator de prejudicii faţă de o altă persoană, cu condiţia ca între faptul ilicit şi prejudiciu să există o legătură de cauzalitate.

Prejudiciul reprezintă paguba efectivă suferită de către victimă.

Pentru ca acesta să poată fi reparat este necesară întrunirea a două condiţii, şi anume prejudiciul să fie cert (adică prejudiciul să fie sigur sub aspectul existenţei şi al întinderii sale) şi să nu fi fost reparat în prealabil de către vinovat sau de către o terţă persoană (pentru că altfel s-ar ajunge la o sursă de îmbogăţire fără justă cauză, ceea ce nu este de admis).

Conform principiilor care reglementează materia răspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie reparat pe cale convenţională (calea judecătorească reprezentând excepţia), integral (atât paguba efectivă – damnum emergens -, cât şi câştigul nerealizat – lucrum cessans -, atât prejudiciul previzibil, cât şi cel neprevizibil, în stabilirea cuantumului despăgubirilor neavând relevanţă nici starea materială a făptuitorului şi nici cea a victimei şi indiferent de forma şi de gradul de vinovăţie a celui ce a săvârşit fapta ilicită) şi în natură (dacă aceasta nu este posibil, repararea urmează a se efectua în echivalent).

Fapta ilicită reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca între faptă şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.

Vinovăţia reprezintă latura subiectivă a faptei, prin atitudinea subiectivă pe care autorul ei a avut-o faţă de faptă şi de urmările acesteia, la momentul la care a săvârşit-o.

În cauză, instanţa reţine că reclamanta nu a făcut dovada vinovăţiei pârâtului în producerea faptei cauzatoare de prejudicii reclamantei.

Astfel, din adresele nr. 12310/19.09.2007 şi nr. 145/P/10.10.2007, emise de către Inspectoratul pentru situaţii de urgenţă al jud. Bacău, aflate la filele 18 - 19 dosar, în urma analizării amprentei incendiului lăsată pe materiale combustibile şi a declaraţiilor martorilor, a rezultat că sursa probabilă de aprindere a reprezentat-o un scurtcircuit electric, iar împrejurarea determinantă a incendiului, un conductor electric defect, neizolat corespunzător sau cu izolaţia deteriorată.

Însă din probele administrate în prezenta cauză nu a rezultat că defecţiunea conductorului electric s-ar datora intervenţiei pârâtului, prin urmare instanţa nu putu reţine o culpă a acestuia, atât timp cât aceasta nu se presupune, ci trebuie dovedită de către reclamant, în temeiul Art. 1169 C.civ.

Prin urmare, pentru aceste considerente, instanţa a respins cererea ca neîntemeiată”.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal, motivat prin chiar declaraţia de recurs, legal timbrat, reclamanta, d-na M.L. solicitând admiterea acţiunii sale, aşa cum a fost precizată, cu motivarea că hotărârea primei instanţe nu este motivată şi că judecătoria şi-a întemeiat convingerea pe o adresă emisă de ISU Bacău din care reiese că o cauză probabilă a incendiului este un conductor cu izolaţia deteriorată, aspect care ar fi trebuit să determine instanţa să cerceteze cauza mai amănunţit şi să coroboreze concluziile expertizei auto cu faptul că pârâtul a înstrăinat maşina fără acordul recurentei, cu intenţia vădită de a zădărnici orice cercetare ulterioară precum şi cu declaraţia martorului P.D. care spune că pârâtul a recunoscut din primul moment că este vina sa, astfel că elementele răspunderii civile delictuale sunt întrunite.

În recurs nu au fost administrate probe.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin raportare la motivele de recurs invocate, Tribunalul reţine următoarele:

Ca situaţie de fapt, părţile au recunoscut împrejurarea că în vara anului 2007 d-l A. C-tin s-a deplasat la locul de muncă al ginerelui reclamantei, d-l B. B., pentru a lua autovehiculul Xxxx în vederea reparării tobei de eşapament, pârâtul fiind titularul autorizaţiei nr.485/23.09.2005 eliberată de Primăria Bacău pentru desfăşurarea de activităţi de întreţinere şi reparare a autovehiculelor (f.104 dosar judecătorie).

Martorul P.D.C. a relatat că după 2,3 ore pârâtul a revenit pentru a aduce la cunoştinţă celui de la care a preluat autoturismul că din cauza unei suduri la toba de eşapament acesta a luat foc (f.77 dosar judecătorie). Faptul că incendiul a izbucnit imediat după intervenţia pârâtului este confirmat de martorul Z.C. care a declarat că „după ce pârâtul a făcut reparaţii la toba acestui autoturism, încercând să o pornească, s-a produs o explozie, autoturismul luând foc” (f.119 dosar judecătorie).

Legătura de cauzalitate dintre intervenţia pârâtului şi incendierea bunului ce a avut ca urmare distrugerea acestuia nu poate fi, deci, pusă la îndoială cu atât mai puţin cu cât pârâtul a fost cel care a predat autoturismul avariat la Remat (f.49 dosar judecătorie) fără a face dovada că a avut consimţământul proprietarului, astfel încât imposibilitatea stabilirii cu minuţiozitate, pe calea unei expertize, a cauzei concrete a producerii incendiului cade în culpa sa şi are drept consecinţă, coroborată cu atitudinea imediat ulterioară producerii incidentului a pârâtului, care s-a declarat de acord să achite contravaloarea maşinii (f. 77 dosar judecătorie) atragerea incidenţei art. 998, 999 Cod civil.

Prin urmare, deşi prima instanţă a stabilit în mod corect temeiul de drept aplicabil, în mod greşit a apreciat că nu este îndeplinită condiţia culpei ca element al răspunderii civile delictuale, pârâtul fiind ţinut a repara prejudiciul cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa, motiv pentru care, în temeiul art.312 coroborat cu art. 304 pct. 9 Cpc, Tribunalul va admite recursul şi, modificând în tot sentinţa recurată, va obliga pe pârât să plătească reclamantei 830 euro (diferenţa între valoarea autoturismului stabilită pe calea expertizei – f. 131 dosar judecătorie şi indemnizaţia de asigurare încasată de reclamantă, de 3850 euro – f.3 dosar judecătorie) în echivalent lei la data plăţii.