Omor

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău nr.667/P/2009 din 25.01.2010 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inc.B.S., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 174 - 175 lit.c C.pen., constând în aceea că, în ziua de 26.10.2009, deoarece bănuia că fiul său, B.M.I., ar rezulta din relaţia soţiei sale, B.I.L., cu un alt bărbat, 1-a lovit pe acesta cu pumnii, picioarele şi o coadă de mătură în zona capului, toracelui, precum şi peste mâini, acesta decedând.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bacău  la nr.361/110/2010 la data de 25.01.2010, iar, potrivit dispoziţiilor art. 300 indice 1 C.pr.pen. s-a procedat la verificarea stării de arest preventiv odată cu primirea dosarului la instanţa de judecată, fiind menţinută această măsură procesuală la data de 28.01.2010 considerând că subzistă în continuare temeiurile ce au dus la luarea acesteia,în speţă fiind întrunite dispoziţiile art. 148 lit.f c.pr.pen.

Ulterior, periodic, potrivit dispoziţiilor art.300 indice 2 C.pr.pen. a fost menţinută starea de arest a inculpatului, acesta exercitând de fiecare dată calea recursului împotriva încheierilor, şi respinse de instanţa de control judiciar, până la data de 22.09.2010 când a fost revocată măsura arestării preventive de către Tribunalul Bacău, iar Curtea de Apel Bacău, prin admiterea recursului promovat de procuror a înlocuit măsura arestării preventive cu  măsura obligării de a nu părăsi ţara, la data de 24.09.2010.

Pe parcursul cercetării judecătoreşti, până la data de 03.02.2009 au fost audiaţi;  inculpatul B.S.– fila 34, 176,  martorii:  G.M.,  D.C., etc…. (filele 45, 46, 47, 48, 64, 65, 92, 143 , 144, 145, 170 , 171, 172, 173,  174, 175, 214dosar).

Inculpatul, în declaraţiile ce i-au fost luate de către instanţă, nu recunoaşte săvârşirea faptei, nu recunoaşte faptul că ar fi luat cu el la tăiat lemne, în pădure, pe ambii copii,- în seara zilei de 24.10.2009 - ci doar pe fiul său mai mare B.A.V., minorul B.M.I. (victima) a rămas la locuinţa lui B.E. să se joace cu ceilalţi copii.

În apărarea sa inc. a solicitat a fi audiaţi marotrii S.G., B.M., B.A., I.A., A.C., au fost depuse la dosar extrase din convorbirile  purtate în data de 01.11.2009, la locuinţa lui B.E. între aceasta din urmă şi S.G. împreună cu G.R. şi inculpatul.

S-au depus xerocopii ale „Rapoartelor de monitorizare” întocmite de Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei com.O. – filele 118-123 , privind condiţiile de trai, modul cum sunt îngrijiţi cei doi copii minori, doar de tatăl lor – inculpatul- în lipsa mamei lor, plecată pentru a trăi în concubinaj cu un alt bărbat.

Actul de sesizare al instanţei , rechizitoriul reţine ca situaţie de fapt, că: In ziua de 26.10.2009 inculpatul B.S. 1-a lovit pe fiul său B.M.I., în vârstă de 2,5 ani cu pumnii, picioarele şi o coadă de mătură, în zona capului, toracelui precum şi peste mâini, acesta decedând.

La începutul urmăririi penale inculpatul B.S. a afirmat că în ziua de 24.10.2009 fiul său B.M.I. a căzut din căruţă în timp ce venea de la pădure, fiind însoţit de B.N.G. şi B.G.C.. Acest lucru se confirmă, dar în urma căzăturii din căruţă, B.M.I. nu a suferit leziuni, lucru confirmat de martorii B.E. şi B.V..

La data de 26.10.2009, B.S., cu căruţa şi cei doi copii ai săi, B.V. în vârstă de 4 ani şi B.M.I. în vârstă de 2 ani şi jumătate, a mers la sora sa B.V. din corn una O., iar aceasta fiind audiată declară că minorul M.I., nu prezenta leziuni.

Cu ocazia audierii inculpatul B.S. a recunoscut că în ziua de 26.10.2009,1-a lovit cu pumnii, picioarele şi o coadă de mătură, în zona capului, toracelui şi a braţelor pe fiul său B.M.I., dar la prezentarea materialului de urmărire penală inculpatul declară că i-ar fi aplicat doar două palme.

Inculpatul B.S. 1-a lovit pe fiul său B.M.I. deoarece bănuia că minorul ar fi rezultatei urma relaţiei soţiei sale, B.I.L., cu un alt bărbat. Cei dof\o|i sunt despărţiţi în fapt de aproximativ 8 luni.

După raportul medico legal nr. 3239/2009 al SML Bacău rezultă că moartea numitului B.M.I. a fost violentă şi s-a datorat compresiunii cerebrale exercitată de un hematom subdural survenit printr-un politraumatism, având şi componenta toraco-abdominală (ruptură dezinserţie de mezogastru şi hemiperitoneu, contuzie splenică) precum şi fractură ambele oase antebraţ stâng, multiple contuzii corporale.

Leziunile, după tipologie şi topografie sugerează un mecanism de producere prin loviri cu şi de corpuri şi suprafeţe dure. între leziunile cranio cerebrale şi deces există legătură directă de cauzalitate. Leziunile abdominale (ruptură dezinserţie de mezenter, contuzie splenică) au fost de asemenea grave, având potenţial tanatogenerator.

Leziunile, după aspectul macroscopic au vechime de circa 48 de ore.

In timpul urmăririi penale, inculpatul B.S. a fost supus testului poligraf, iar din raportul de expertiză privind detecţia comportamentului simulat nr.288247/2009 al I.P.J. Bacău, rezultă că în evoluţia diagramelor poligraf corespunzător răspunsurilor inculpatul B.S., la întrebările critice ale cauzei, au fost evidenţiate modificări ale stresului emoţional, semnificativ caracteristicilor indiciilor comportamentului simulat.

 Pentru reţinerea acestei situaţii de fapt s-a avut în vedere probatoriul administrat în această fază procesuală, respectiv: procesele verbale întocmite de organele de urmărire penală ; raportul medico legal de necropsie nr. 3239/2009 al SML Bacău, raportul de expertiză  privind detecţia  comportamentului simulat nr.288247/2009 al I.P.J. Bacău,  planşe fotografice, declaraţiile martorilor: B.V., B.E., D.C., B.G.C., etc…. declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului B.S..

Aşa după cum am indicat mai sus, acest probatoriu a fost reluat, şi completat, pe parcursul cercetării judecătoreşti cu probe în apărarea inculpatului.

Acesta, prin avocatul său ales, a solicitat achitarea sa, considerând că nu se face vinovat de decesul fiului său minor B.M.I..

Instanţa împărtăşeşte  apărarea formulată, bazându-se pe următoarele argumente:

Principalele depoziţii de martori audiaţi la urmărirea penală B.E., G.R., B.N.G., B.G., expun situaţia de fapt ce a dus la decesul micuţului, accea că inculpatul B.S. a plecat la pădure la strâns lemne pentru G.R., - în data de 24.10.2009  spre seară - împreună cu cei doi fii ai săi,  de patru anişori B.A.V., şi victima B.M.I. şi cei doi  fraţi B.N.G., B.G.C. Că la întoarcere prin câteva manevre de frânare a căruţei, copilul cel mic, V. a căzut din căruţă, că inculpatul l-a luat în braţe, şi-au continuat drumul, au descărcat lemnele la destinaţie, au zăbovit acolo puţin cât a mâncat ceva inculpatul, după care el a plecat la locuinţa sa împreună cu cei doi copii.

Aceeaşi martori au fost audiaţi la instanţă , filele 170, 172, 173 şi 214. Cei doi martori B.N.G., B.G.C. au expus o situaţie de fapt cu totul opusă celei ce le-au declarat organelor de urmărire penală, Au revenit în faţa instanţei şi au spus clar că „la urmărirea penală am fost cu inculpatul cu cei doi copii la pădure de frică să nu mă aresteze şi pe mine., adevărul l-am spus astăzi în instanţă iar ceea ce este scris în declaraţia de la fila 35 ds. urm. penală este o minciună”. Aşadar, minorul M.I. a rămas la locuinţa lui B.E.  şi s-a jucat cu fiii şi nepoţii acesteia, cu B.M. şi A.

S-a dezvăluit instanţei, o împrejurare de fapt nouă, aceea că în timpul jocului lor, copii s-au urcat pe o scară a casei lui B.E., o scară foarte înaltă de aproximativ 2 m. şi că de acolo minorul s-ar fi rostogolit şi căzut pe scări şi apoi a ajuns jos. Cîcă în urma căzăturii copilul a început să sângereze la nas şi buză. Este incert dacă a fost sau nu şters de sânge de către una din cele două femei B.E. şi G.R., însă copilul a fost urcat şi aşezat în cărută de către B.A., fetiţa cu care s-a jucat până atunci minorul. În tot acest timp, inc. s-a aflat la masă fiind invitat de B.E. să mânânce ceva, timp în care, relatează inculpatul – copilul a fost urmat în caruţă,  fără ca el să-l poată vedea cum arăta în acel moment , fiind şi întuneric afară. Faptul că l-a invitat în casă , afirmă inculpatul s-a făcut în mod intenţionat, pentru a nu-l putea el observa pe copilul său că este lovit şi-i curge sînge de la nas şi gură.

Cele două martore B.E. şi cu G.R. neagă faptul că minorul s-ar fi urcat pe prispă fiindcă niciodată nici un copil nu se urcă acolo, fiindcă le-a interzis ea. Ori această afirmaţie nu are putere, nu rezistă atâta vreme cât fiica acesteia – I.A. – fila 174 ds. instanţă – care afirmă că „mai merg şi eu la mama la Eugenia pe acasă cu copii însă nu-i prea las să se joace împreună….cred că ei adică Mădălin şi A. se urcă pe prispă , şi o faţă de a mea acum doi ani a căzut de pe prispă însă nu a păţit nimic şi de atunci nu-i las pe nici unul din ai mei să se urce acolo” . Aşadar depoziţia martorei B.E. nu poate fi considerată a fi sinceră cu atât mai mult cu cât nu a stat în permanenţă să-i supravegheze pe copii la joacă, nu avea de unde să ştie dacă în joaca lor s-au urcat sau nu pre prispă.

Există şi declaraţia minorului B.M., unul din trei copii cu care s-a jucat minorul, care declară în prezenţa mamei sale,aceeaşi B.E.,  că nu s-a urmat pe prispă copilul cel mic,însă confirmă că la un moment dat sângera de la gură şi nas. Acelaşi martor minor, în alte împrejurări, în afara instanţei, a relatat bunici sale B.A. şi mătuşii sale S.G. şi B.M. cum că M. ar fi căzut de pe prispă. Astfel în faţa instanţei, au depus declaraţie de martori şi aceşti din urmă martori, susţinând ceea ce le-a povestit M. în casă la ei, în lipsa mamei sale. Aşadar, trebuie să privim cu suspiciune sinceritatea celor relatate de M. în faţa instanţei, cu atât mai mult cu cât chiar el spune că îi este frică de mama sa, iar din constatările personale ale instanţei, din relatările mamei sale, avem de-a face cu un copil cu un uşor deficit psihic, care are vârsta de 12 ani şi neşcolarizat.

Din conţinutul acelei transcrieri a discuţiilor ambientale purtate între membrii familiei B. şi inculpat, rezultă că martora B.E. nu a declarat iniţial la urmărirea penală, în faţa poliţistului faptul că inculpatul nu a plecat la pădure cu copilul cel mic la poliţie nu ai spus că copilul a rămas la matale?. / E.: NU”.- fila 70 ds. instanţă.

Legat de veridicitatea, de forţa probatorie a acestor înregistrări, instanţa urmează să le reţină cu circumspecţie atâta vreme cât ele nu au fost luate în condiţii de autorizaţie legală dată de judecător, nu au fost transcrise în condiţii de fidelitate, lăsând loc de dubiu în legătură cu autenticitatea lor.Totuşi, potrivit art. 91 ind. 6 alin.2 C.pr.pen.”Înregistrările prevăzute în prezenta secţiune, efectuate de părţi sau alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii”.

Conchidem, aşadar că minorul B.M.I.nu a fost plecat la pădure cu cei doi fraţi B.N.G. şi B.G. , alături de inculpat şi de fiul său de patru ani, că nu a căzut din căruţă în timpul transportului la întoarcerea acasă. Minorul a fost lăsat în grija lui B.E..

Mai susţine rechizitoriul că inculpatul i-ai fi aplicat minorului mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele şi cu o coadă de mătură în zona capului, toracelui şi peste mâini. Se bazează această acuzaţie pe concluziile şi constatările expertizei medico-legale care reţine că leziunile sau putut produce prin loviri cu şi de corpuri şi suprafeţe  dure. Dacă minorul nu a fost plecat la pădure şi nu a căzut din căruţă, este forate probabil ca leziunile prezente să fi fost produse urmare a căderii pe care a suferit-o băitul  de pe prispa lui B.E.. Se vorbeşte  de o scară înaltă de doi metri, cu trepte de pe care este posibil să fi căzut copilul, rostogolindu-se  (aşa cum a păţit şi fiica lui I.A. cu cca. doi ani în urmă) producându-se în acest mod leziunile pe întreg corpul său.

Raportul medico-legal de necropsie a fost întocmit de Serviciul de Medicină Legală, la data de 27.10.2009 şi în concluziile acestuia se menţionează că „moartea poate data din 25/26.10.2009”, ceea ce coincide cu situaţia de fapt din dosar.

În legătură cu declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului pe parcursul urmăririi penale, instanţa are în vedere că acest mijloc de probă nu constituie probă de vinovăţie întrucât atitudinea acestuia este subiectivă, este o persoană excesiv de emotivă. În conformitate cu prevederile art. 69 C.pr.pen. declaraţiile inc. făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.. Deci declaraţiile oscilante ale acestuia, date pe parcursul urmăririi penale nu pot avea forţă probantă dacă nu coincid cu probatoriul administrat în ansamblu, fiind rupt de celelalte probe. Declaraţia inc. are valoare probantă condiţionată de existenţa unor alte probe care să confirme veridicitatea ei. Ori atâta timp cât pe parcursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a revenit asupra recunoaşterilor anterioare făcute la urmărirea penală, coroborate cu noua situaţie de fapt relevată instanţei, suntem obligaţi a lua în considerare noua conexiune dintre noile relatări ale inculpatului cu revenirile asupra depoziţiilor de martori.

Declaraţia inc. de recunoaştere nu constituie regina probelor, practica judiciară şi doctrina a statuat, fără nici un dubiu că nu se poate fonda op hotărâre de condamnare doar pe declaraţia de recunoaştere a inculpatului. Hotărârea de condamnare poate interveni dacă recunoaşterea este confirmată de declaraţia a cel puţin unui martor, de datele constate la locul faptei cu ocazia cercetării la faţa locului, a reconstituirii de găsirea de corpuri delicte asupra inculpatului, de identificarea urmelor să satge de aceste.

În cauza de faţă, probatoriul acumulat la  urmărirea penală, aşa cum am arătat mai sus, se fundamentează,pe - procesele verbale întocmite de organele de urmărire penală ; raportul medico legal de necropsie nr. 3239/2009 al SML Bacău, raportul de expertiză  privind detecţia  comportamentului simulat nr.288247/2009 al I.P.J. Bacău,  planşe fotografice, declaraţiile martorilor: B.V., B.E., D.C., B.G.C. etc… declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului B.S..

După cum am arătat mai sus, depoziţiile de martori sunt total contradictorii- cele date în faţa instanţei raportat la cele date la urmărirea penală.Raportul de expertiză medico-legală – însoţite de planşele foto - relevă doar semnele de violenţă constatate pe corpul victimei, presupunerea modului cum s-au putut produce, data probabilă a morţii, fără a putea produce vreo probă legat de autorul faptei.

 Legat de recunoaşterea inculpatului în faza de urmărire penală, rechizitoriul reţine ca elocvente concluziile expertizei privind comportamentul simulat al inc. care relevă modificări ale stresului emoţional semnificativ caracteristic indiciilor comportamentului simulat. Ori, aşa cum am indicat mai sus, în lipsa unei susţineri a unei concordanţe cu alte probe, concluziile acestei expertize nu pot prezenta relevanţă. S-a putut constat pe parcursul desfăşurării cercetării judecătoreşti, poziţia labilă psihică a inculpatului, uşurinţa cu care se lasă influenţat de susţinerile altor persoane şi de lipsa  de fermitate de care a dat dovadă la urmărirea penală. Astfel că rezultatele astei expertize privind comportamentul simulat vin să întărească convingerea instanţei privind starea sa excesiv de emotivă.

Inculpatul recunoaşte la urmărirea penală unele acte de violenţe pe care le-a exercitat asupra copilului său, însă pe data de 25 sau 26.10. 2009, - a doua zi după căderea copilului – că l-a lovit cu o coadă de mătură peste mâini şi picioare, cu pumnii în zona capului şi a toracelui. Martori oculari la asemenea manifestări violente nu au fost, rămâne numai declaraţia de recunoaştere a inculpatului.

Dimpotrivă, la dosar s-au depus „Rapoarte de monitorizare” întocmite de  referentul social G.T. (audiată şi ea în instanţă, fila 92 ds.) din cadrul Primăriei com.O., care a avut în supraveghere pe cei doi copii minori ai inculpatului – filele 118-123 ds. instanţă, -  din care rezultă că inculpatul a dat dovadă de maximă diligenţă, atât cât este el în stare, ca să îngrijească, să-i educe, să-i crească pe băieţii lui, în lipsa mamei. Aceasta a plecat, părăsind domiciliul conjugal şi pe cei doi copii minori, ducându-se să trăiască în concubinaj cu un alt bărbat, - din depoziţiile martorilor  ştiindu-se că ar fi chiar rudă cu membrii aceleiaşi familii B. Toţi martorii ce au fost audiaţi în cauză au relatat comportamentul şi grija deosebită pe care a avut-o inculpatul faţă de copii săi, de faptul că îi lua cu el peste tot unde trebuia să meargă la muncă, că şi copiii erau foarte ataşaţi de el.  Martora A.C. a arătat că a dorit chiar ea să ia măcar unul din copii în îngrijirea sa, insă inculpatul nu a vrut s-a arătat dispus să muncească, să se străduie să le asigure tot ce au nevoie numai ca să fie împreună cu ei. De asemenea, a arătat cum „inculpatul este neştiutor de carte şi cu toate acestea a fost în stare să administreze un antibiotic când a fost nevoie”. –fila 175 dosar instanţă.

Afirmaţia din chiar dispozitivul rechizitoriului, cum că inculpatul ar fi recurs la astfel de acte de violenţe s-ar fi datorat faptului că minorul este rezultatul unei relaţii extraconjugale şi că în acest mod s-a răzbunat pe micuţ,  nu are nici un fel de susţinere probatorie, ea contravine chiar cu ceea ce am expus anterior, cu privire la grija paternă manifestată de inculpat faţă de cei doi copii ai săi, de constatările rapoartelor de monitorizare întocmite de referentul social (în cuprinsul acestora nu se menţionează că se constată vreo urmă de leziune de violenţe exercitate de inc. asupra copiilor).

Toate aceste argumente, bazate pe mijloacele de probă administrate în cele două faze ale procesului penale, până în prezent – urmărire penală şi cercetare judecătorească pe fondul cauzei – sunt de natură să convingă instanţa de faptul că prezumţia de nevinovăţie a acestui inculpat nu a fost desfiinţată, nu a fost demontată. Dacă la momentul sesizării instanţei, se putea contura probabilitatea comiterii unei astfel de infracţiuni de către inculpat –temeiuri care au fost avute în vede şi cu prilejul arestării preventive, ulterior a prelungirii şi menţinerii stării de arest preventiv, potrivit art. 300 ind. 1 şi art. 300 ind.2 C.pr.pen, de la data de 11.12.2009 şi până la data de 24.09.2010 - instanţa de judecată odată cu apariţia acelor alte „indicii temeinice” că nu inculpatul s-ar face vinovat de infracţiunea ce-i este reţinută în sarcină, nu a mai avut puterea susţinerii ideii că într-adevăr acest om a comis fapta pentru care este cercetat, astfel că prezumţia de nevinovăţie nu a fost în final înlăturată.

  Prezumţia de nevinovăţie decurge din cerinţa ca nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, constituind o garanţie că în lipsa probelor de vinovăţie aceasta nu poate fi trimisă în judecată şi condamnată.

Raţiunea acestei prezumţii „se bazează pe faptul că nu toate acuzările sunt adevă­rate, dovadă că atâtea procese se termină cu achitare sau înainte de judecată cu neurmărire sau scoatere de sub urmărire. Deci cum ar putea fi considerat cineva vinovat, pe baza acuzaţiei, înainte de a se şti dacă aceasta este adevărată, dovedită? Ori, chiar acuzarea îşi propune ca să dovedească existenţa infracţiunii şi vinovăţia inculpatului, şi tot restul procesului este cercetarea şi constatarea acestor chestiuni; şi abia apoi hotărârea penală cuprinde concluzia în această privinţă. Deci cum ar putea fi considerat vinovat inculpatul atâta timp cât se cercetează vinovăţia lui, şi judecata încă nu s-a pronunţat? Şi o judecată dreaptă, imparţială, nu ar putea porni la desfăşurarea procesului penal, cu ideea preconcepută asupra vinovăţiei inculpatului.

În doctrină s-a arătat' că şi în situaţia în care în adâncul sufletului lor judecătorii ar fi convinşi de vinovăţia inculpatului, trebuie să rămână deschişi la posibilitatea schimbării opiniei ca urmare a analizei tuturor probelor administrate. Judecătorilor le este interzis să facă ori să spună ceva, înainte de pronunţarea hotărârii, de natură a sugera că inculpaţii au fost deja condamnaţi. Problematica vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, ce reprezintă esenţa procedurii, trebuie să rămână deschisă, chiar dacă probele administrate împotriva acuzatului par a fi covârşitoare.

Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să îşi dovedească nevinovăţia, putând uza de dreptul la tăcere. Sarcina probei incumbă organelor de urmărire penală, care sunt obligate să administreze probele necesare pentru dovedirea, dincolo de orice dubiu rezonabil, a existenţei faptei, a elementelor constitutive ale infracţiunii, sub aspect subiectiv şi obiectiv, precum şi a lipsei vreunui impediment la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, prevăzut de art. 10 C.proc.pen.

Nevinovăţia nu trebuie, aşadar, înţeleasă numai ca neîndeplinirea condiţiilor privind latura subiectivă a infracţiunii (mens rea), ci ca absenţa vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii prevăzute de art. 17 C.pen.

Astfel, prezumţia de nevinovăţie permite a se restabili un anumit echilibru între acuzator şi acuzat. 

În faza de urmărire penală, organele de urmărire penală au obligaţia, potrivit art. 200 şi art. 202 alin. (1) şi (2) C.proc.pen., de a strânge probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, în scopul aflării adevărului şi lămuririi cauzei sub toate aspectele. Organele de urmărire penală trebuie să administreze probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului, chiar dacă acesta recunoaşte săvârşirea infracţiunii.

De asemenea, potrivit art. 262 C.proc.pen., procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, în cazul în care constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate.

Instanţa sesizată de către procuror procedează la administrarea probatoriului în faza cercetării judecătoreşti în scopul lămuririi cauzei sub toate aspectele. Potrivit art. 287 C.proc.pen., instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii şi îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză. Potrivit art. 345 alin. (2) C.proc.pen., instanţa poate pronunţa condamnarea în situaţia în care constată din toate probatoriile administrate în cauză că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. …

 În doctrină şi în practica judiciară s-a arătat că prezumţia de nevinovăţie poate fi înlăturată numai prin administrarea de probe care să stabilească cu certitudine vino­văţia. Prezumţia nu este înlăturată în caz de îndoială cu privire la stabilirea situaţiei de fapt, care profită învinuitului sau inculpatului (in dubio pro reo). Există îndoială doar atunci când din coroborarea tuturor probelor nu se poate reţine cu certitudine nici vinovăţia, nici nevinovăţia celui în cauză. In acest caz, îndoiala care rămâne este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie ce conduce la achitarea inculpatului de către instanţă sau la scoaterea de sub urmărire penală dispusă de către procuror.

În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie, putând solicita administrarea de probe în apărare, în plus, sarcina probei aparţine învinuitului sau inculpatului care invocă o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei, ce fusese anterior dovedită de către organele de urmărire penală (spre exemplu, iresponsabilitatea, beţia involuntară completă, legitima apărare), fără ca în acest fel să existe o încălcare a prevederilor art. 6 parag. 2 din Convenţia europeană.

Având în vedere că, la pronunţarea unei, condamnări,  instanţa trebuie să-şi înte­meieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe  bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauza probele în acuzare  nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia «orice îndoială este în favoarea inculpatului» (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3~C.proc.pen., se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care  dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-1 achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt.  Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă pe probabilitate  ci pe"certitudinea dobândită pe bază de probe decisive,complete, sigure în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).

Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este fără echivoc, cea pe care o înfăţişează  realitatea construită ideologic cu ajutorul probelor.

Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie şi deci inculpatul trebuie achitat.

Orice persoană aflată în cadrul procesului penal, indiferent de faza procesuală, beneficiază de respectarea dreptului la prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea unei hotărâri penale definitive prin care se stabileşte vinovăţia sa (quilibet praesumitur bonus, usque dum probatur contrarhim), indiferent dacă această hotărâre este de con­damnare, de achitare (pentru că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni) sau de încetare a procesului penal (de exemplu, ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, amnistiei sau a existenţei unei cauze de nepedepsire). Rezultă, aşadar, că prezumţia de nevinovăţie nu este o prezumţie absolută, ci una relativă, care poate fi răsturnată prin probe certe de vinovăţie a inculpatului.. ci supune dezbaterii părţilor şi procurorului în condiţii de publicitate şi de contradictorialitate încadrarea juridică, în scopul efectuării unei apărări efective de către inculpat cu privire la toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei.

  După pronunţarea  unei hotărâri definitive de achitare, nevinovăţia unei persoane devine din prezumţie o certitudine opozabilă erga omnes astfel încât se poate considera că acest drept garantat de Constituţie şi de art. 6 parag. 2 din Convenţia europeană este încălcat, dacă în declaraţiile sau actele publice emise de organele de urmărire penală sau de alte autorităţi publice sau judiciare se sugerează sau se afirmă explicit că în cauză ar fi trebuit să fie pronunţată o hotărâre de condamnare sau se repune în discuţie nevinovăţia.

Pentru toate aceste argumente, singura soluţie legală şi temeinică în această cauză, în opinia instanţei n u este decât achitarea inculpatului B.S. întrucât fapta nu a fost săvârşită de inculpat, aşa cum este stipulat de dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit.a C.pr.pen. raportat la art. 10 lit.c C.pr.pen.

Neavând întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 C.pr.pen. şi art. 148 C.pr.pen., considerăm că în cauză nu mai poate subzista măsura preventivă a  obligării de a nu părăsi ţara, dispusă de Curtea de Apel Bacău, prin decizia nr. 575/24.09.2010.

Potrivit art. 143 C.pr.pen. „(1) Masura retinerii poate fi luata de procuror ori de organul de cercetare penala fata de invinuit sau inculpat, numai dupa ascultarea acestuia in prezenta aparatorului, daca sunt probe sau indicii temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de legea penala.” şi potrivit  art. 148 C.pr.pen.”(1) Masura  arestarii  preventive  a  inculpatului  poate  fi  luata  daca  sunt  intrunite conditiile prevazute in art. 143 si exista vreunul dintre urmatoarele,cazuri: f) inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 4 ani  si exista probe ca lasarea sa  in libertate prezinta un pericol concret pentru ordinea publica.”

Urmare a soluţiei dispuse pe latura penală a cauzei, instanţa apreciind că nu inculpatul este autorul faptei, rezultă deci lipsa de plano a condiţiilor cerute de art. indicate mai sus, în speţă, indiciile comiterii unei fapte penale, că inculpatul este autorul ei şi că lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică. Pentru aceste considerente urmează ca în baza art. 350 C.pr.pen. să dispunem revocarea măsurii obligării de nu părăsi ţara luată asupra inculpatului la data de 24.09.2010.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, pe de o parte s-a stabilit în cursul cercetării judecătoreşti că nu s-a constituit nimeni parte civilă în cauză, întrucât inculpatul în calitatea sa de părinte, s-a ocupat de toate cheltuielile prilejuite de decesul, pomenile şi obiceiuri şi alte ritualuri specifice, iar pe de altă parte, soluţia dispusă pe latură penală , respectiv achitarea în baza art. 10 lit. c C.pr.pen. nu lasă loc nici unei posibilităţi de acordare a despăgubirilor – chiar de ar fi fost ,instanţa fiind obligată să respecte prevederile arătate  în mod clar de art. 346 alin.3 C.pr.pen.

În temeiul art.109 C.pr.pen. se va dispune păstrarea mijloacelor materiale de probă ridicate , respectiv:PLICUL NR.  1 - ce conţine 1 (una) pereche de papuci negri  cu inscripţia „Caugzujinbu", mărimea 23;PLICUL NR. 2 - ce conţine 2 (două) şosete de culoare mov cu verde;PLICUL NR. 3 - ce conţine 1 (una) bluză bleu-marin cu mâneci roii şi guler cu nasturi;PLICUL NR. 4 - ce conţine 1 (una) pereche pantaloni de culoare albastră cu dungi albe şi bleu;PLICUL NR. 5 - ce conţine 1 (una) pereche de pantaloni 3/4 de culoare roşie;PLICUL NR. 6 - ce conţine 1 (una) bluză (pulover) albastră având pe etichetă inscripţia „SPORTS", mărimea 12;PLICUL NR. 7 - ce conţine 1 (una) bluză de culoare crem, cu nasturi pe umărul stâng şi cu desene (spirale şi ursuleţi);PLICUL NR. 8 - ce conţine 1 (un) recoltor exudat faringian cu probă de sânge recoltat de la cadavru - probă de referinţă. şi aflate la Camera de Corpuri delicte a Tribunalului Bacău.

În privinţa cheltuielilor judiciare, potrivit dispoziţiilor art. 192 alin.3 C.pr.pen. singura variantă este lăsarea lor în sarcina statului, având în vedere soluţia de achitare ce s-a dispus.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit.a C.pr.pen. raportat la art. 10 lit.c C.pr.pen. achită inculpatul B.S. pentru săvârşirea infracţiunii de „omor calificat”, prev. de art. 174-175 lit.c C.pen. întrucât fapta nu a fost săvârşită de inculpat.

Domenii speta

Spete similare