Achitare - omor

Prin rechizitoriul nr. 964/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău s-a dispus trimiterea în judecată în starea de arest preventiv a inculpatului B.V. pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prev. de art. 174 Cod penal.

În fapt, prin actul de sesizare, s-a reţinut că în seara zilei de 20.11.2004 pe fondul consumului de alcool, în timp ce victima D.M.A. se afla la locuinţa sa din com. F., sat V.M., jud. Bacău a întreţinut relaţii sexuale homosexuale cu acesta, împrejurare în care a strâns-o cu mâinile de gât provocându-i astfel decesul.

Prin sentinţa penală. nr. 103/D/15.02.2007 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală rap. la art. 10 lit. c Cod procedură penală achitarea inculpatului şi punerea de îndată în libertate.

Prin decizia penală 236/18.12.2007 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dos. 71/110/2005 s-a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva sentinţei penale nr. 103/D/15.02.2007 pronunţată de Tribunalul Bacău.

Prin decizia penală nr. 1397/D/15.04.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus casarea în totalitate a deciziei penale 236/18.12.2007 pronunţată de Curtea de Apel Bacău şi în parte sentinţa penală nr. 103/D/15.02.2007 pronunţată de Tribunalul Bacău şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bacău sub nr. 4631/110/2008.

Prin sentinţa penală nr. 11/14.01.2010  pronunţată de Tribunalul Bacău  în dosarul nr. 4361/110/2008  s-a dispus  în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. c Cod procedură penală achitarea inculpatului B.V.,  pentru săvârşirea infracţiunii de omor prev. de art. 174 Cod penal.

Prin decizia penală 59/18.05.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dos. 4361/110/2009 s-a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva sentinţei penale nr. 11/14.01.2010  pronunţată de Tribunalul Bacău.

Prin decizia penală nr. 4193/24.11.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus casarea în totalitate a deciziei penale nr. 59/18.05.2010  pronunţată de Curtea de Apel Bacău şi a sentinţei penale nr. 11/14.01.2010  pronunţată de Tribunalul Bacău şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bacău sub nr. 4361/110/2008*.

Având în vedere dispoziţiile instanţei de recurs , în rejudecare s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice grafice asupra înscrisului aflata la fila 126 dos. nr. 71/110/2005 al Curţii de Apel Bacău (fl.119-126 dos. inst), reaudierea martorilor asistenţi I.A. şi L.Ş., S.P. audierea ca martor a  apărătorului desemnat din oficiu pentru asistent judiciară a inculpatului în cursul urmăririi penale avocat M.S.

Analizând întregul material probator administrat în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, instanţa  reţine următoarele :

În Codul de procedură penală român, astfel cum a fost modificat prin Legea 281/2003, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 5 ind. 2 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Prin adoptarea prezumţiei de vinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei – dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane - , s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi ale concepţiei organelor judiciare, care trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei ;

- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoare fază a procesului ;

- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive, prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte erga omnes.

- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.

Ori în prezenta cauză singura probă în dovedirea vinovăţiei inculpatului constă în recunoaşterea acestuia manifestată cu ocazii diferite : în două declaraţii date în faza de urmărire penală (filele 44-48 d.u.p.), cu ocazia audierii sale la soluţionarea propunerii de arestare preventivă (fila 8 dos 8318/2004), şi cu ocazia activităţii de „ conducere în teren” efectuată tot în cursul urmăririi penale( filele 5-6 d.u.p. )

Această recunoaştere nu a existat de la început, fiind de necontestat că la debutul cercetărilor cu privire la persoana sa, inculpatul a negat comiterea faptei. Că este aşa o dovedeşte în primul rând împrejurarea că prin rezoluţia din 23.11.2004 s-a dispus examinarea sa tehnică poligraf şi apoi răspunsurile date de inculpat la întrebările puse în cadrul examinării, când a negat că este autorul faptei ( fila 7 d.u.p. )

În cursul judecăţii inculpatul a revenit la atitudinea iniţială de nerecunoaştere a faptei.

Faptul că inculpatul B.V. a fost inconsecvent în declaraţiile date în faţa organelor judiciare este irelevant, întrucât, conform art. 66 Cod procedură penală „inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia”. Potrivit art. 69 Cod procedură penală „declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Examinând atât declaraţiile în care inculpatul recunoaşte fapta cât şi pe cele în care o neagă, instanţa constată că cele din prima categorie nu numai că nu se coroborează cu alte probe, dar împrejurări semnificative relatate de inculpat sunt infirmate de împrejurări ce rezultă din alte probe.

Astfel, în prima declaraţie, scrisă personal de inculpat, acesta a relatat că a strâns victima în timp ce întreţinea raport sexual cu aceasta, inculpatul fiind activ. Descriind acest aspect, inculpatul a precizat că victima s-a dezbrăcat de pantaloni, şi-a dat indispensabilii jos până la genunchi, s-a aşezat cu faţa în jos (probabil pe pat), picioarele rămânând pe pardoseală (filele 44-45 d.u.p.). Victima a fost găsită într-o altă poziţie, respectiv întinsă pe pat, cu faţa în jos, îmbrăcat cu indispensabili, pulovărul cu care era îmbrăcată fiind tras peste indispensabili. Această situaţie de fapt rezultă din procesul verbal încheiat cu ocazia primei cercetări la faţa locului efectuată de agentul de poliţie din cadrul Postului de Poliţie F. la data de 21.11.2004 (fila 7 d.u.p.).

Probele administrate în cauză dovedesc că poziţia victimei nu a fost schimbată până la sosirea lucrătorului de poliţie, martorii J.A. şi P.M., primele persoane care au găsit victima, indicând aceeaşi poziţie ca şi cea constatată de lucrătorul de poliţie ( filele 57,59 d.u.p., fl. 66,67 dos. 71/110/2005).

De asemenea, şi martora C.M. – sora victimei – a declarat că a găsit victima în pat, cu faţa în jos (fl.62 ds. u.p.), în cursul judecăţii precizând că a văzut acest lucru uitându-se pe geam, deci anterior intrării în locuinţa victimei (fl. 33 dos. 71/110/2005).

Aceste contradicţii conduc la concluzia că inculpatul a relatat aspectele menţionate altfel decât în realitate.

Mai există o altă împrejurare relatată de inculpat şi infirmată de o altă probă. Astfel el a declarat că a plecat de la bar împreună cu victima dar martorul C.I. a afirmat că în seara zilei de 20.11.2004 a văzut victima care „ se chinuia să bage căruţa cu un cal în curte” şi că aceasta era singură.

În fine, în ambele declaraţii inculpatul a precizat că pentru a întreţine actul sexual, victima s-a dezbrăcat de pantaloni, dar expertiza medico-legală de examen ADN  a pus în evidenţă urme de spermă pe pantalonii ei, ceea ce duce la concluzia că cel puţin actul sexual întreţinut de acesta a avut loc în alte condiţii decât cea descrisă de inculpat cu ocazia recunoaşterii.

Din celelalte probe administrate în prezentul procesul penal rezultă cu certitudine doar faptul că în ziua când se reţine a fi săvârşită infracţiunea inculpatul s-a întâlnit cu victima D.M.A. într-un bar situat pe raza comunei F., jud. Bacău. Probele administrate nu reuşesc însă să releve împrejurarea că inculpatul şi victima s-au deplasat împreună la locuinţa acesteia din urmă.

Martorii P.M. şi J.A. au fost persoanele care au găsit victima decedată în locuinţa acesteia. Aceşti martori nu oferă nici un fel de date privitoare la posibilitatea ca inculpatul să se fi aflat anterior la locuinţa victimei, iar martorul C.I. a declarat că în seara respectivă a văzut victima în faţa locuinţei acesteia, în drum şi era singură ( fila 112 dos. 71/110/2005). 

Cu privire la vinovăţia inculpatului, instanţa constată că aceasta se încearcă a se dovedi de către procuror în principal prin declaraţia inculpatului dată la urmărirea penală coroborată cu declaraţiile martorilor asistenţi I.A. şi L.Ş., care au asistat la activitatea de conducere în teren dezvoltată de inculpatul B.V..

Din examinarea declaraţiilor date de inculpat în faza de urmărire penală a rezultat că acesta recunoaşte săvârşirea faptei pentru care este acuzat, învederând organului judiciar că în timp ce întreţinea raporturi sexuale cu victima, la un moment dat a strâns-o de gât cu mâinile fără nici un motiv. In conţinutul aceloraşi declaraţii inculpatul a prezentat detalii cu privire la activitatea posterioară plecării sale din locuinţa victimei.

Referitor la declaraţiile martorilor asistenţi I.A. şi L.Ş., instanţa constată că aceştia au participat la o reconstituire la locul faptei, efectuată în faza de urmărire penală, precizând cu prilejul reaudierii în cursul celei de a doua rejudecare a cauzei că organul de poliţie nu a ameninţat inculpatul şi nici nu ar fi exercitat presiuni asupra acestuia în procedura „reconstituirii”,, recunoaşterea realizându-se după următorul procedeu: organul de poliţie adresa întrebări inculpatului după care acesta răspundea arătând şi indicând modul de acţiune”  .

Informaţiile prezentate de aceşti martori se referă la activitatea infracţională a inculpatului, care a arătat cu acea ocazie modalitatea de săvârşire a faptei reţinută în sarcina sa, situaţie care concordă cu declaraţia de recunoaştere a faptei iniţială.

Cu ocazia reaudierii martorului L.Ş. acesta a relevat următoarele:”inculpatul Bulai a arătat că: căruţa era în curte şi cei trei bărbaţi au intrat în casă şi ar fi participat la „crimă”…”organul de poliţie a scris declaraţia după dictarea mea”(fl. 190 dos inst.), fiind pentru prima dată când se menţionează că în curtea victimei, la momentul comiterii faptei s-ar fi aflat trei persoane deşi în cuprinsul declaraţiilor iniţiale nu se regăseşte această consemnare..

Analizând declaraţia inculpatului dată în faza cercetării judecătoreşti, s-a observat că inculpatul retractează declaraţia iniţială prin care recunoaşte fapta, susţinând în fata instanţei că nu a comis infracţiunea reţinută în sarcina sa, iar declaraţiile anterioare de la urmărirea penală au fost date la cererea expresă a anchetatorilor, fără a corespunde adevărului.

Potrivit art. 69 Cod procedură penală declaraţiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Cu alte cuvinte, simpla recunoaştere a inculpatului este lipsită de eficienţă juridică dacă nu se coroborează cu celelalte probe în acuzare administrate în cauză.

In raport cu celelalte probe în acuzare administrate în cauză, instanţa  reţine că atitudinea iniţială a inculpatului de recunoaştere a faptei nu se coroborează cu acestea.

Astfel, depoziţiile martorilor audiaţi în cauză cu excepţia martorilor asistenţi  I.A. şi  L.Ş., nu oferă informaţii  suficiente în sprijinul acuzării, în sensul de a atesta împrejurarea că inculpatul s-ar fi aflat în seara zilei de 20.11.2004 în locuinţa victimei D.M.A..

De asemenea, instanţa apreciază că depoziţiile martorilor audiaţi în cauză nu sunt apte de a permite nici măcar formularea unor deducţii logice cu privire la împrejurarea că inculpatul s-ar fi îndreptat împreună cu victima către domiciliul acesteia din urmă.

Martorii P.M. şi J.A. au fost persoanele care au găsit victima decedată în locuinţa acesteia. Aceşti martori nu oferă nici un fel de date referitoare la posibilitatea ca inculpatul să se fi aflat anterior la locuinţa lui D.M.A.

Aceste contradicţii conduc la concluzia că inculpatul a relatat aspecte menţionate altfel decât în realitate, pentru că pe acestea din urmă nu le cunoştea.

Mai există o altă împrejurare relatată de inculpat şi infirmată de o altă probă. Astfel, el a declarat că a plecat de la bar împreună cu victima, dar martorul C.I. a afirmat că în seara zilei de 20 nov.2004 a văzut victima care „se chinuia să bage căruţa cu un cal în curte” şi aceasta era singură (fl.112 ds. instanţă).

Pe de altă parte veridicitatea declaraţiei de recunoaştere este pusă la îndoială şi de lipsa unui mobil al crimei, cu ocazia „conducerii în teren” inculpatul afirmând că a ucis victima din instinct, situaţie ce rezultă din înregistrarea audio-video şi din declaraţia scrisă personal.

Este cunoscut că pentru existenţa infracţiunii de omor nu se cere prezenţa unui mobil, dar în lipsa lui nu se poate răspunde la întrebarea „de ce s-a comis infracţiunea” iar conduita inculpatului (chiar dacă este antisocială) nu poate fi explicată raţional.

Este adevărat că în declaraţia scrisă de organul de urmărire penală şi dată în aceeaşi zi cu prima, inculpatul indică o altă poziţie a victimei la momentul comiterii faptei, respectiv cea din realitate, după cum precizează şi mobilul crimei: reproşul victimei că nu a fost satisfăcută sexual (fl. 46-49), dar existenţa diferenţelor menţionate între declaraţii date una după alta, din care doar una este scrisă personal de inculpat generează suspiciuni asupra celei de-a doua. Aceste suspiciuni sunt întărite şi de faptul că declaraţia (sau declaraţiile) date iniţial de negare a faptei, nu au fost depuse la dosar.

În fine, în ambele declaraţii inculpatul a precizat că pentru a întreţine actul sexual, victima s-a dezbrăcat de pantaloni, dar expertiza medico-legală de examen ADN a pus în evidenţă urme de spermă pe pantalonii ei, ceea ce duce la concluzia că cel puţin actul sexual întreţinut de aceasta a avut loc în alte condiţii decât cea descrisă de inculpat cu ocazia recunoaşterii.

Susţinerile procurorului, în concluziile pe fondul cauzei conform cărora inculpatul nu ar fi putut furniza atâtea detalii, inclusiv cele privind modul de comitere a faptei, decât dacă ar fi comis-o sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Fapta a fost descoperită pe 21.11.2004, când potrivit depoziţiilor unor martori, în faţa locuinţei victimei s-au strâns mai mulţi oameni (fl.60), iar în zilele de 21 şi 22 s-au efectuat două cercetări la faţa locului în prezenţa unor martori asistenţi, toate aceste persoane percepând în mod direct situaţii de la locul faptei: poziţia căruţei, a calului, detalii din locuinţa victimei, inclusiv poziţia în care a fost găsit cadavrul.

Inculpatul a recunoscut fapta pe 24.11.2004 când aspectele menţionate erau deja cunoscute de multe persoane.

S-a mai invocat că inculpatul a indicat modul în care l-a ucis pe numitul D.M.A. înainte de întocmirea raportului de constatare medico-legală, dar şi acest argument este infirmat de probele administrate. Cauza morţii a fost cunoscută încă din data de 21.11.2004, în procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit de lucrătorul de poliţie consemnându-se  că victima prezintă urme de violenţă în zona gâtului (fl. 10 ds.u.p.). De asemenea, în procesul-verbal încheiat la 22.11.2004 de procuror s-a consemnat că acesta a efectuat cercetarea la faţa locului la sesizarea medicului legist cu privire la faptul că efectuând necropsia cadavrului victimei a constatat că moartea acesteia a fost violentă (fl. 21 ds.u.p.). Evident că la necropsia efectuată la 22.11.2004 s-au făcut constatări cu privire la cauza morţii, la existenţa actului sexual anal, iar aceste constatări au fost comunicate procurorului în aceeaşi zi, aşa încât nu se poate susţine că inculpatul a oferit aceste detalii înainte de a fi cunoscute de organul de urmărire penală.

Cu ocazia dezbaterilor s-a mai invocat rezultatul examinării cu tehnica poligraf a inculpatului, în raport concluzionându-se că la întrebările relevante au fost evidenţiate modificări ale stresului emoţional, caracteristice comportamentului simulat.

Examinarea cu tehnica poligraf nu este reglementată de Codul de procedură penală ca fiind un mijloc de probă, dar în condiţiile în care ea se efectuează în destul de multe cauze penale, se pune totuşi întrebarea dacă un comportament simulat constituie singura cauză a modificărilor stresului emoţional, verificat fiind că sunt persoane care trăiesc un stres emoţional chiar şi atunci când sunt audiate doar în calitate de martor, şi cu atât mai mult când sunt bănuite de comiterea unei infracţiuni.

În consecinţă, recunoaşterea temporară a comiterii faptei, făcută de inculpat, nu se coroborează cu nici o altă probă. Mai mult, în cauză există probe din care rezultă că inculpatul nu este autor al infracţiunii deduse judecăţii.

Includerea sa încă de la început în cercul de suspecţi a fost determinată probabil de faptul că a fost ultima persoană văzută în compania victimei, dar aşa cum s-a menţionat, martorul C.I. a declarat că în seara respectivă a văzut victima în faţa locuinţei acesteia, în drum şi era singură (fl.112).

Pe de altă parte, în dosar nu există nici o declaraţie de martor ocular, care să îl plaseze pe inculpat la locuinţa victimei la momentul presupus al săvârşirii faptei. În mod corect a arătat inculpatul prin apărător că nu a fost stabilit cu exactitate ora decesului victimei  pentru a putea plasa în timp prezenţa inculpatului. Astfel, din declaraţia martorului B.F. care şi-a menţinut constant declaraţia, rezultă că la ora 19 s-a întâlnit cu inculpatul cu care a mers la barul din comună, acest martor împreună cu martorul B.D. şi victima D.M.A. plecând într-o direcţie iar inculpatul în altă direcţie. Inculpatul şi victima au fost văzuţi împreună la data faptei, dar cu mult înainte la orele 17 când au plecat cu căruţa de la locuinţa martorului B.D.. Această declaraţie se coroborează cu declaraţia inculpatului din faţa instanţei. Tot acest martor arată că a mers şi el la barul din comună în jurul orelor 20.30 unde a rămas până la orele 23 dar nici inculpatul nici victima nu erau acolo. Această din urmă declaraţie se coroborează cu declaraţia martorului amintit anterior. Întâlnirea inculpatului cu cei doi martori B. rezultă şi din declaraţia martorului C.P. chiar dacă ora la care acest din urmă martor arată că s-au întâlnit diferă, fiind ora 20,00. Martorul C.I. arată că în jurul orelor 19 a văzut victima la domiciliul său încercând să bage căruţa în curte, victima fiind singură. Ultimul martor propus e către inculpat în apărare, martorul I.I. arată că inculpatul a venit la domiciliul său, în jurul orelor 19,30 (aspect care se coroborează cu declaraţia martorului B.F.) unde au consumat băuturi alcoolice şi de unde inculpatul a plecat pe la orele 20.45 precizând că pleacă la cantonul silvic, situate pe acelaşi traseu.

Raportând ordinea cronologică a evenimentelor aşa cum rezultă ele din declaraţiile de mai sus, dacă ar fi să raportăm la declaraţia inculpatului de recunoaştere de la urmărirea penală (fl. 44,45 dosar de urmărire penală), aşa cum solicită parchetul, această din urmă declaraţie apare ca nereală. Astfel, inculpatul în cadrul recunoaşterii faptei a arătat că mai întâi a mers la casa victimei împreună cu care a  întreţinut relaţii sexuale, apoi strangulând-o iar ulterior s-a îndreptat spre bar unde, pe drum s-a întâlnit cu martorul B.F., care i-a solicitat să-i cumpere de băut. Ori la orele 19, când inculpatul servea băuturile alcoolice la bar, victima se afla în viaţă la domiciliul său  unde încerca să bage căruţa în curte, conform declaraţiilor martorului C.I.. Astfel declaraţia inculpatului de recunoaştere vine în contradicţie însăşi cu situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu, unde se arată că, după ce inculpatul a consumat băuturile alcoolice la bar în compania victimei, la orele 19 au plecat împreună spre casa victimei. Cert este că în cauză nu există declaraţia niciunui martor care să îl plaseze pe inculpat la locuinţa victimei în intervalul orar 18,00-19,00.

Nici probele ştiinţifice administrate în cauză nu au fost de natură a conduce la stabilirea vinovăţiei inculpatului B.V..

Astfel, în raportul de expertiză medico-legală ADN ( fila 196-200 dos. 71/110/2005), şi suplimentele de expertiză (filele 253-252 dos. 71/110/2005 şi filele 91-95) stabilesc cu valoare de certitudine următoarele aspecte:

- urmele de sânge şi spermă identificate pe obiectele de îmbrăcăminte sau în locuinţa victimei, aparţin acesteia şi nu provin de la inculpat.

- urmele biologice identificate pe obiectele de îmbrăcăminte purtate de inculpat la data faptei, aparţin acestuia şi nu provin de la victimă. 

La solicitarea instanţei, în scopul aflării adevărului, s-au efectuat în cauză 2 expertize medico-legale care au analizat în urma unui examen ADN microurme biologice prelevate de pe cearşaful ridicat de la locul săvârşirii faptei, pardoseala de beton, o cizmă şi o pereche de pantaloni aparţinând victimei.

În urma examenului ADN s-a constatat existenţa unor microurme de sânge şi spermă de natură umană ce provin de la o persoană de sex masculin, alta decât inculpatul B.V..

Instanţa apreciază că această probă ştiinţifică este covârşitoare la aflarea adevărului judiciar.

Având în vedere că la locul faptei nu s-au găsit microurme lăsate de

inculpat ci de o altă persoană, instanţa constată de asemenea că vinovăţia inculpatului este absolut incertă, prezenţa inculpatului în locuinţa victimei fiind exclusă.

Analizând conţinutul suplimentului de expertiză ADN efectuat în cauză, care a avut ca obiectiv identificarea urmelor de sânge şi spermă de pe geaca şi pantalonul blue jeans purtate de inculpatul în ziua când se reţine a fi săvârşită fapta, s-a constatat existenţa unui profil ADN unic ce provine de la o persoană de sex masculin, concluzionându-se că microurmele biologice evidenţiate la analiză provin de la inculpatul B.V..

Având în vedere că pe hainele inculpatului, nu s-au găsit urme biologice ce aparţin victimei D.M.A., instanţa observă că şi acest mijloc de probă întăreşte incertitudinea vinovăţiei inculpatului faţă de fapta pentru care este acuzat.

Conformându-se deciziei nr. 1397/15.04.2008  a Î.C.C.J. prin care s-a admis recursul declarat de către inculpatul B.V. şi s-a casat decizia nr. 236/18.12.2007 a Curţii de Apel Bacău, Tribunalul Bacău a dispus deshumarea cadavrului victimei D.A. şi s-au prelevat urme de ţesut pe baza cărora s-a efectuat raportul de expertiză nr. A15/102/2005 din 16.11.2009. Această expertiză a concluzionat că între profilul de referinţă aparţinând victimei şi profilul AND evidenţiat la nivelul urmelor de sânge de pe cearşaf, pardoseală şi cizma, precum şi de la nivelul urmelor de spermă de pe pantalonii victimei există o corespondenţă perfectă. Caracterele genetice din profilele de referinţă al inculpatului nu se regăsesc evidenţiate la nivelul probelor menţionate. instanţă  reţine asfel că că profilul genetic al inculpatului nu se regăseşte nici pe obiectele de îmbrăcăminte aparţinând victimei, nici în locuinţa acesteia, nici profilul genetic al victimei nu a fost găsit pe îmbrăcămintea inculpatului.

Toate aceste probe întăresc incertitudinea vinovăţiei inculpatului în raport cu fapta pentru care este acuzat.

În ceea ce priveşte planşele fotografice şi raportul de constatare medico-legală, mijloace de probă administrate în cursul urmării penale, instanţa a  constatat că aceste probe nu dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia inculpatului, conţinând informaţii  care  conduc  la aflarea adevărului  numai  în  măsura în  care  se coroborează cu conţinutul altor probe directe sau indirecte existente în cauză.

O altă probă ştiinţifică care accentuează „dubiul” o reprezintă expertiza criminalistică grafică, dispusă de către Tribunalul Bacău urmare a decizie de casare a I.C.C.J asupra înscrisului sub semnătură privată aflat la fila 126 dosar nr. 71/110/2005 al Curţii de Apel Bacău, în care este consemnat că martorul P.M., care s-a sinucis în cursul procesului penal, este autorul infracţiunii de omor săvârşită împotriva victimei D.M.A..

Examinând  conţinutul  înscrisului sus  menţionat, instanţa reţine că martorul P.M. mărturiseşte că el este autorul infracţiunii de omor comise împotriva victimei D.M.A., manifestându-şi voinţa de a fi eliberat inculpatul.(inculpatul fiind aretat la acea dată)

La judecata în apel, din primul ciclu procesual, s-a efectuat expertiza criminalistică, în raportul întocmit concluzionându-se că acest bilet nu a fost scris de martor.

Raportul de expertiză criminalistică nr. 200/28.11.2011(fl. 119-126 dos inst. al treilea ciclu procesual) concluzionează:

scrisul  de pe bileţelul de la fila 126 a dosarului cauzei nu aparţine numitului B.V..

scrisul  de pe bileţelul de la fila 126 a dosarului cauzei nu aparţine numitului S.P..

În concluzie, examinând atât rechizitoriul, cât şi întregul material probator administrat în faza de urmărire penală, este evident că întreaga acuzare a inculpatului îşi găseşte centrul de greutate în propriile sale declaraţii autoincriminatoare.

Faptul că martorii asistenţi sau apărătorul desemnat din oficiu susţin că asupra inculpatului nu s-au exercitat presiuni cu prilejul reconstituirii sau audierii sale nu conduce la concluzia că inculpatul este vinovat de comiterea infracţiunii de omor atâta timp cât declaraţia sa nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 69 Cprpen..

În privinţa celorlalte mijloace de probă, acestea fie derivă din declaraţiile inculpatului (cum este cazul procesului verbal de conducere în teren), fie fixează anumite împrejurări obiective (cum se întâmplă în cazul cercetării la faţa locului ori a actelor medico-legale), fie constau în depoziţiile unor persoane (care însă nu au fost martori oculari sau nu relatează împrejurări relevante cu privire la vinovăţia inculpatului).

Pe parcursul judecăţii, inculpatul a revenit însă asupra declaraţiilor iniţiale şi nu a mai recunoscut săvârşirea infracţiunilor.

Examinând comparativ modul de redactare al declaraţiei inculpatului de la parchet (fl. 46 u.p.) cu cel din procesul verbal de conducere în teren, Curtea constată exact aceeaşi formulare ,,eu am legat calul de gardul despărţitor. D. a luat sacul cu fasole şi  l-a pus lângă fânărie şi apoi a mers în beci, a adus un bidon de vin şi am băut amândoi … . D. a dat geaca jos, aruncând-o într-o balie cu fasole, şi-a dat pantalonii jos  rămânând numai în indispensabili …” comparaţie care atestă faptul că atât declaraţia acestuia cât şi modul în care inculpatul a arătat la conducerea în teren au fost dictate de către organul judiciar şi nu sunt rodul expunerii spontane şi neinfluenţate a inculpatului. Pe de altă parte în procesul verbal de conducere în teren se arată că inculpatul a arătat cele persecute în seara faptei ,,puţin stingherit dar sigur şi ferm “.

Susţinerile Parchetului cum că organul judiciar nu avea cum să îi sugereze inculpatului conţinutul declaraţiei întrucât raportul de necropsie care atesta că victima  a fost ucisă prin strangulare cu  hiperextensia bruscă a capului a fost întocmit abia la data de 13.12.2004, nu pot fi reţinute atâta vreme cât chiar din conţinutul procesului verbal de cercetare la faţa locului se menţionează că victima prezenta leziuni vizibile la nivelul gâtului precum şi sânge la nivelul gurii, cât de la data decesului în locuinţă au pătruns şi alte persoane – martorii Poloţcu şi Jitaru precum şi rudele victimei. Pe de altă parte inculpatul deşi a recunoscut că a strangulat victima nu a spus niciodată că i-ar fi şi răsucit capul. Cât despre faptul că inculpatul ar fi arătat unde a pus victima unele obiecte – geaca, bidonul de vin şi sacul cu fasole, aceste obiecte se aflau la faţa locului la conducerea în teren.

Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo) şi în mod temeinic prima instanţă a dispus achitarea inculpatului.

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 Cod procedură penală, se regăseşte în materia probaţiunii. Se regăseşte şi în art. 6 paragraful 2 al C.E.D.O., potrivit căruia ,, orice persoană  acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită “. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).

Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există şi totuşi îndoiala persistă în ceea ce priveşte nevinovăţia, atunci îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie şi deci inculpatul trebuie achitat. 

Faţă de considerentele ce preced, tribunalul în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. c Cod procedură penală a dispus achitarea inculpatului B.V. pentru săvârşirea infracţiunii de omor prev. de art. 174 Cod penal.

În baza art. 14 şi 346 Cod procedură penală, a luat act că partea vătămată C.M. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

A constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales. 

În baza art. 192 al. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală achită inculpatul B.V. - pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzute de art. 174 alin. 1 Cod penal.

În baza art. 14 şi 346 Cod procedură penală ia act că partea vătămată C.M. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Constată că inculpatul a fost asistat de apărător ales.

În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Domenii speta

Spete similare