Drept civil

2.Încălcarea dreptului părţii de acces la justiţie prin trimiterea acesteia la o procedură care nu îi conferă certitudinea obţinerii reparaţiei pentru bunul preluat abuziv. Nesoluţionarea pe fond a cererii subsidiare formulate în acest sens – dec.civilă nr.6/12.01.2010 – dosar nr.20615/212/2007

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr.  20615/212/2007, reclamanta S.A.Z. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Oraşului Eforie, Primăria Oraşului  Eforie,  Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, DGFP Constanţa să se constate că este proprietara terenului intravilan în suprafaţă de 709 mp situat în Eforie Nord, formând lotul 960 din parcelarea Eforia Spitalelor Civile Bucureşti, în calitate de unică moştenitoare a tatălui său, generalul M.D., să se constate că nu s-a operat nici un transfer de proprietate asupra acestui teren către stat sau către oraşul Eforie, să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 406,42 mp, în subsidiar, în caz de imposibilitate de restituire în natură, să se dispună obligarea pârâţilor la plata în numerar a despăgubirilor băneşti corespunzătoare valorii de circulaţie a suprafeţei de 406,42 mp.

În motivarea acţiunii a arătat reclamanta că terenul de 406,42 mp. a aparţinut autorului său, care l-a dobândit în baza contractului de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. 21073/1936. În perioada 1958 – 1960 fără ştirea şi acordul său, pe terenul înscris cu rol fiscal din 1958 s-a construit Vila Cormoran, exploatată de IHR.  Prin privatizare, Vila Cormoran a devenit proprietatea SC Eforie SA care prin contractul de vânzare - cumpărare nr.  644/1993 a vândut imobilul sindicatului Liber Independent din BRD care la rândul său l-a vândut către SC. S.M. SRL.

A precizat reclamanta că prin dispoziţia nr.73 din 21.02.2006 i  s-a restituit în natură o suprafaţă de 302,58 mp. din lotul de 709 mp. 

La termenul din 29.01.2008, reclamanta şi-a modificat acţiunea arătând că pârâţii sunt Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, DGFP Constanţa. A arătat reclamanta că solicită să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul de 406,42 mp., iar în subsidiar să fie obligaţi pârâţii la plata despăgubirilor băneşti constând în valoarea de circulaţie a imobilului. 

Prin sentinţa civilă nr.6077/31.03.2009, Judecătoria Constanţa a respins acţiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

A admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

A respins cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu intervenientul SC S.M.S. SRL ca neîntemeiată.

A respins acţiunea civilă formulată de  reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Oraşului Eforie şi Oraşul  Eforie prin Primar ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta să plătească pârâţilor Consiliul Local al Oraşului Eforie şi Oraşul  Eforie prin Primar suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că reclamanta, în calitate de moştenitoare a defunctului Marţian Dumitru, a formulat notificare în baza Legii 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 709 mp, lotul nr. 960 plan de parcelare „Eforia Spitalelor Civile”, Eforie Nord, str.M. Kogălniceanu, la intersecţie cu str. Transilvaniei.

Prin Dispoziţia nr.73/21.02.2006 a Primarului Oraşului Eforie s-a dispus restituirea parţială în natură a imobilului teren în suprafaţă de 302,58 mp reprezentând parţial lotul 960 din planul de parcelare „Eforia Spitalelor Civile”, pentru restul de teren în suprafaţă de 406,42 mp., ocupat de Vila Cormoran, dispunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale.

S-a arătat că terenul de 406,42 mp. a trecut fără nici un titlu în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale, însă, în perioada regimului comunist, pe acest teren s-a construit o vilă ce a avut subdobânditori succesivi, în favoarea cărora operează prezumţia de bună-credinţă.

În această situaţie, a apreciat instanţa de fond că terenul nu mai poate fi considerat liber de sarcini, el fiind grevat de un drept de folosinţă în favoarea proprietarului construcţiei, care cu bună credinţă s-a încrezut în validitatea titlului statului asupra imobilului compus din teren şi construcţie.

Faţă de teoria bunei credinţe a subdobânditorului şi a erorii publice, instanţa a reţinut că o restituire în natură a imobilului nu mai este posibilă, eventuala acoperire a prejudiciului reclamantei care a fost privată de proprietatea sa putându-se face doar prin echivalent bănesc.

Cu privire la cererea subsidiară de acordare de despăgubiri, instanţa a apreciat că nu este întemeiată, deoarece, prin parcurgerea a procedurii Legii 10/2001, reclamanta a obţinut o dispoziţie prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, astfel că indemnizarea ei pentru privarea de dreptul de proprietate s-a realizat prin acordarea de compensaţii reparatorii băneşti, o nouă despăgubire de instanţă presupunând o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei printr-o dublă despăgubire.

În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus a declarat  apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub maimulte aspecte, esenţialfiind cel care priveşte capătul de cerere subsidiar privind acordarea unei juste despăgubiri băneşti în cazul imposibilităţii de restituire în natură a terenului a fost respins în mod nelegal, în condiţiile în care Dispoziţia nr.73/21.02.2006 nu constituie titlu susceptibil de executare silită, deoarece nu cuprinde cuantumul şi natura măsurilor reparatorii la care este îndreptăţită reclamanta, iar până în prezent nu s-au emis titluri de despăgubire în baza ei şi nici nu s-a efectuat procedura de stabilire a cuantumului acestei despăgubiri.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile atacate prin prisma motivelor de apel, tribunalul reţine următoarele:

Deşi prin dispoziţia emisă în baza Legii nr.10/2001 în anul 2006 s-a constatat îndreptăţirea reclamantei la aplicarea măsurilor reparatorii, precum şi împrejurarea că aceasta beneficiază de despăgubiri pentru imobilul preluat în proprietatea statului, acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, aceste despăgubiri nu i-au fost acordate, în condiţiile în care Fondul Proprietatea nu funcţionează.

Ori, în stabilirea unei juste şi reale despăgubiri, care din perspectiva art.1 din Protocolul nr.1 CEDO ar putea obstacula acţiunea în revendicare fondată pe art.480 C.civ., trebuie avută în vedere jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care constată posibilitatea judecătorului naţional de a acorda prioritate convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în considerarea existenţei unui mecanism real şi concret de asigurare a măsurilor reparatorii prin Legea nr.247/2005.

În aproape toate hotărârile pronunţate în cauzele româneşti soluţionate (cu excepţia cazului Păduraru), Curtea a luat în calcul toate modalităţile de compensare prevăzute de legea naţională, nu numai posibilitatea redobândirii bunului în materialitatea sa, pornind de la premisa-consacrată deja în jurisprudenţa sa, începând de la decizia dată la 23 septembrie 1982 în cazul Sporrong şi LOnroth c.Suediei (citată chiar în cadrul hotărârii în cauza Străin, par.51), că privarea de proprietate implică obligaţia statului de a despăgubi pe proprietar, prin plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, indemnizaţie în absenţa căreia art.1 din Protocolul nr.1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.

Din această perspectivă, Curtea a analizat constant dispoziţiile Legii nr.10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr.247/2007, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza Porţeanu, par.34; cauza Penescu, par.30).

Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului „Proprietatea” de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare şi transformarea titlurilor de valoare ale fondului în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menţionată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent. Prin urmare, aplicând mutatis mutandis raţionamentul Curţii Europene, se poate considera că, din moment ce  o parte din terenul  revendicat de reclamantă nu mai poate fi restituit în natură, parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr.10/2001 nu îi permite acesteia să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă pentru terenul respectiv.

În aceste condiţii, trimiterea făcută de prima instanţă şi de pârâţi la procedura administrativă statuată de Legea nr.247/2005 este irelevantă, în condiţiile în care Curtea Europeană a statuat, în mod constant, prin hotărâri pronunţate încă din anul 2006 şi culminând cu cea din ianuarie 2009 în speţa Faimblat c.României, asupra nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea şi a incapacităţii acestui mecanism de a răspunde imperativului menţionat.

Demersurile jurisdicţionale ale reclamantei, efectuate atât pe dreptul comun, cât şi în procedura specială a Legii nr.10/2001 nu se exclud, în măsura în care ele converg spre finalitatea asigurării unei juste şi echitabile despăgubiri pentru bunul uzurpat, iar reclamanta se prevalează în această acţiune de un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, astfel că prima instanţă trebuia să procedeze la soluţionarea pe fond a cererii formulate în subsidiar şi, implicit, să insiste în efectuarea expertizei tehnice imobiliare pentru stabilirea cuantumului indemnizaţiei cuvenite reclamantei, raportat la valoarea de circulaţie a porţiunii de teren în suprafaţă de 406,42 mp.

Din perspectiva celor arătate mai sus, apare greşită şi admiterea de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

În considerarea jurisprudenţei CEDO, se reţine că nu are relevanţă care a fost autoritatea publică implicată vânzarea imobilului preluat abuziv, întrucât statul român trebuie privit în mod unitar, inclusiv prin prisma entităţilor administrative teritoriale şi al organelor administraţiei publice descentralizate, neputând fi disociat de acestea din urmă când se pune în discuţie încălcarea de către stat sau de către un organ al administraţiei publice a unui drept fundamental, statuat prin Constituţie şi prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Statul român nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în patrimoniul unităţilor administrative bunuri preluate cu sau fără titlu de la adevăraţii proprietari în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemată să asigure atât cadrul instituţional, cât şi mecanismele de funcţionare ale acestuia, necesare soluţionării situaţiei juridice a caselor naţionalizate (cauza Faimblat c.României).

Curtea Europeană a mai arătat că, atunci când constată o violare a dreptului persoanei, statul are nu numai obligaţia de a asigura celui interesat o satisfacţie echitabilă, dar şi de a alege măsurile generale integrate în ordinea sa juridică internă pentru a preveni violările constatate de Curte şi consecinţele acestora. Ea a reafirmat caracterul declarativ al hotărârilor ei, dar şi scopul preventiv unor litigii repetitive similare (Hotărârea din 22 iunie 2004 în cauza Braniowschi contra Poloniei).

Prin urmare, responsabilitatea în ceea ce priveşte respectarea preeminenţei dreptului şi imperativul dezvoltat în jurisprudenţa recentă a CEDO, de a asigura o reparaţie echitabilă în acord cu art.41 din Convenţie, iar nu a uneia iluzorii şi îndepărtate, cum este cea reglementată prin Titlul VII al Legii nr.247/2005 (cauza Porţeanu c.României, cauza Matache c.României, cauza Fimblat c.României) revine statului.

În considerarea acestor argumente, se constată incidenţa în cauză a prevederilor art.297 C.proc.civ., în condiţiile în care, prin trimiterea la o procedură care nu îi conferă certitudinea obţinerii unei reparaţii pentru bunul preluat abuziv, prima instanţă i-a încălcat reclamantei dreptul de acces la justiţie, drept care nu poate fi reparat decât prin admiterea apelului şi desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare a sentinţei civile atacate, în vederea soluţionării pe fond a cererii formulate în subsidiar, conform celor arătate mai sus şi în contradictoriu cu Statul Român.

Domenii speta

Spete similare