Procedura insolvenţei. Închiderea procedurii pentru lipsă de resurse. Cerere de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere. Condiţii

Procedura insolvenţei. Închiderea procedurii pentru lipsă de resurse. Cerere de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere. Condiţii

Legea nr. 85/2006, art. 131, art. 138

În orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea insolvenţei judecătorul-sindic va putea da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care va dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, menirea acestei dispoziţii fiind tocmai aceea de a se evita, pe cât posibil, efectuarea de cheltuieli nejustificate, inutile din fondul special de lichidare constituit în condiţiile art. 4, în situaţia în care nici un creditor, persoane direct interesate în continuarea administrării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.

Angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei, în temeiul dispoziţiilor art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, se poate face, ca regulă, numai la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, şi numai ca excepţie în condiţiile alin. 3 al acestui articol. Potrivit textului menţionat, pe de o parte, numai comitetul creditorilor poate formula o asemenea cerere, creditorii neamaiavând calitatea cerută în mod expres de lege pentru această solicitare, iar, pe de altă parte, legiuitorul a arătat fără echivoc că pentru a se putea cere de către comitetul creditorilor autorizarea judecătorului-sindic este necesar fie ca administratorul judiciar sau lichidatorul să omită să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică, fie ca practicianul să omită să formuleze acţiunea prevăzută la alin. 1 şi răspunderea persoanelor la care se referă alin. 1 să ameninţe să se prescrie.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 1152 din 9 octombrie 2007

Prin sentinţa comercială nr. 2068 din 10 iulie 2007 pronunţată în dosarul nr. 788/108/2007 Tribunalul Arad a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei S.C. N. S.R.L. Ş., radierea societăţii din registrul comerţului şi plata sumei de 2000 lei reprezentând remuneraţia practicianului, precum şi a sumei de 40,50 lei cheltuieli materiale, din fondul de lichidare, către lichidatorul W S.P.R.L., descărcându-l pe practician de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, hotărârea de închidere a procedurii fiind notificată şi publicată potrivit legii.

Pentru a hotărî astfel judecătorul-sindic a reţinut că în cauză au fost întocmite şi comunicate notificările cerute de art. 61 din Legea insolvenţei, practicianul desemnat să administreze această procedură faţă de debitoarea S.C. N. S.R.L. întocmind şi tabelul preliminar al creanţelor.

Având în vedere că în averea debitoarei falite nu au fost identificate bunuri, iar creditorii nu au avansat sumele necesare pentru continuarea administrării dosarului de insolvenţă, deşi li s-a transmis o notificare în acest sens de către lichidator, tribunalul a apreciat că propunerea de închidere a procedurii în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006 formulată de practician este întemeiată, singurele condiţii pretinse de acest text de lege fiind inexistenţa bunurilor şi lipsa unor oferte de avansare a sumelor de bani de către creditori, fiind nefondată susţinerea creditoarei A.V.A.S Bucureşti, conform căreia lichidatorul judiciar trebuia să ceară atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului debitoarei, doar ulterior putându-se închide procedura.

Conform art. 138 alin. 1 din lege, lichidatorul are calitate procesuală activă în promovarea de acţiuni pentru angajarea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului fără a i se putea însă impune să promoveze o asemenea cerere. Alineatul 3 al articolului menţionat conferă calitate procesuală activă în promovarea şi susţinerea acţiunii de atragere a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului şi comitetului creditorilor, dar nici acest participant nu a solicitat autorizarea promovării unei acţiuni în acest sens, cu toate că creditorilor li s-au pus în discuţie prevederile art. 131 din Legea nr. 85/2006, astfel că ei au ştiut că în cazul în care nu se avansează sume de bani lichidatorul va solicita închiderea procedurii, ceea ce excludea promovarea de către el a unei acţiuni bazată pe art. 138, nici comitetul creditorilor neasumându-şi sarcina susţinerii cererii şi riscul reuşitei într-un astfel de demers.

În aceste condiţii, neexistând formulată o cerere bazată pe art. 138 din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic a considerat că nu i se poate impune lichidatorului formularea unei astfel de acţiuni, iar procedura nu poate continua din lipsă de fonduri, obiecţia creditoarei A.V.A.S fiind fără suport legal.

Împotriva sentinţei civile de mai sus au declarat recurs creditoarele D.G.F.P. Arad şi A.V.A.S. Bucureşti.

Prima recurentă, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul continuării administrării procedurii de insolvenţă, pentru următoarele motive:

Conform art. 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 o procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate  fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă. În urma unei cereri a lichidatorului judecătorul-sindic va pronunţa sentinţa, închizând procedura, iar în cazul persoanelor juridice dispunând şi radierea acestora.

Având în vedere conţinutul dispoziţiilor exprese citate mai sus, creditoarea consideră că în speţă nu este situaţia prevăzută de lege, care ar justifica închiderea procedurii de insolvenţă. De asemenea, recurenta apreciază că în cauză nu au fost întreprinse toate măsurile pentru obţinerea informaţiilor şi datelor necesare identificării bunurilor mobile sau imobile aflate în patrimoniul debitoarei S.C. N. S.R.L. Ş., nefiind astfel incidente prevederile art. 131 din Legea insolvenţei.

Creditoarea A.V.A.S Bucureşti a solicitat casarea sentinţei recurate şi constatarea faptului că procedura de insolvenţă a societăţii debitoare a fost prematur închisă, impunându-se continuarea administrării acesteia cu derularea ultimei etape procedurale – autorizarea comitetului creditorilor în vederea  formulării unei cereri de atragere a răspunderii patrimoniale a persoanelor – prevăzută de alin. 1 al art. 138 din Legea nr. 85/2006, hotărârea primei instanţe fiind lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. De asemenea, recursul fiind îndreptat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel, calea de atac nu este limitată la motivele prevăzute de art. 304 din C. pr. civ., instanţa de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele potrivit dispoziţiilor art. 3041 din acelaşi cod.

În fapt, A.V.A.S s-a opus cererii formulate de lichidatorul judiciar pentru închiderea procedurii insolvenţei falitei solicitând atât prezentarea unui raport detaliat privind cauzele stării de insolvenţă şi persoanele responsabile de acest lucru, cât şi formularea unei cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale a acestor persoane în temeiul art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. Obiecţiunile instituţiei creditoare faţă de închiderea procedurii, deşi în cauză nu a fost întocmit un raport final, vizau, în principal, faptul că nu a fost formulată acţiunea în atragere a răspunderii patrimoniale a foştilor administratori statutari.

În situaţia în care lichidatorul nu a înţeles să formuleze a astfel de cerere, recurenta consideră că se impunea discutarea/analizarea autorizării creditorilor, prin intermediul comitetului creditorilor, ca în temeiul alin. 3 al articolului menţionat să promoveze această acţiune. Atâta timp cât lichidatorul judiciar a omis să exercite acţiunea în atragerea răspunderii, se poate dispune ca cererea de chemare în judecată să fie formulată de creditori, legiuitorul prevăzând în mod expres această posibilitate, în sensul de a permite oricărui creditor, cu autorizarea judecătorului-sindic, să solicite angajarea răspunderii patrimoniale a persoanelor vinovate de ajungerea debitoarei în stare de încetare de plăţi, tocmai pentru a nu se omite parcurgerea unei etape importante în procedura de lichidare judiciară a debitorilor supuşi Legii nr. 85/2006.

În opinia recurentei, modificarea adusă Legii insolvenţei nu presupune o limitare a drepturilor creditorilor de a formula acţiunea întemeiată pe art. 138, ştiut fiind că în practică s-a demonstrat faptul că uneori este imposibil de a se constitui un comitet al creditorilor potrivit art. 16, în tabelul de creanţe nefiind menţionaţi un număr suficient de mare de creditori. S-a mai arătat că singura condiţie, înainte de a se formula cererea menţionată, priveşte o autorizare din partea judecătorului-sindic de a li se da posibilitatea creditorilor să exercite o astfel de acţiune, în lipsa demersurilor întreprinse în acest sens de către lichidatorul judiciar.

Având în vedere că în cauză se prezenta doar cel de-al doilea raport de activitate depus de lichidator, prima instanţă nici nu a dat posibilitatea comitetului creditorilor de a solicita autorizarea în temeiul art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006. Prin neparcurgerea acestei etape esenţiale în cadrul unei lichidări judiciare, recurenta consideră că drepturile creditorilor au fost grav prejudiciate, închiderea procedurii insolvenţei fiind făcută cu nerespectarea dispoziţiilor legale, precum şi a spiritului legii, care oferă mai multe instrumente în vederea recuperării creanţelor înscrise la masa credală. Scopul legii este acoperirea întregului pasiv, cererea formulată împotriva fostei conduceri având menirea de a asigura posibilitatea acoperirii şi a pasivului rămas în urma valorificării bunurilor debitoarei. Prin descărcarea lichidatorului judiciar şi a judecătorului-sindic de orice îndatoriri şi responsabilităţi nu mai poate fi exercitat controlul judecătoresc asupra incidenţei prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, deşi în cauză sunt identificate fapte ce fac aplicabile prevederile legale anterior menţionate. Închiderea procedurii echivalează, în acest caz, cu o antepronunţare a instanţe de judecată, asupra unei eventuale cereri de obligare la suportarea pasivului, aceasta nefiind supusă dezbaterilor instanţei de judecată.

În speţă se constată o continuarea a activităţii păguboase pentru societatea falită, în ciuda elementelor de avertizare care indicau iminenta insolvenţă. Mai mult decât atât, indiferenţa de care a dat dovadă fosta conducere, s-a concretizat în lipsa oricărui interes în recuperarea creanţelor propriilor debitori, prin aceasta falita fiind lipsită de resursele financiare necesare desfăşurării unei activităţi economice sănătoase.

Faptul că instituţia recurentă, în calitate de creditor, este în imposibilitate de a recupera suma cu care a fost înscrisă la masa credală, constituie o premisă concretă care ar fi trebuit să determine instanţa de fond să oblige persoanele responsabile de acest lucru la plata creanţei, aspect care nu a fost cercetat de către judecătorul-sindic. În acest sens, este de subliniat reaua-credinţă de care a dat dovadă fosta conducere a debitoarei în exercitarea atribuţiilor, atunci când au dus S.C. N. S.R.L. spre o incapacitate de plată de natură a prejudicia creditorii, persoane de bună-credinţă, printre care se află şi A.V.A.S, care a suferit un prejudiciu a cărui existenţă certă este stabilită prin constatarea de către prima instanţă a faptului că debitoarea a ajuns în încetare de plăţi şi că împotriva acesteia a fost declanşată procedura falimentului.

În ceea ce priveşte avansarea de către creditori a sumelor necesare continuării administrării dosarului de insolvenţă, creditoarea a arătat că legiuitorul a stabilit în mod expres, prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 85/2006, că toate cheltuielile aferente procedurii vor fi suportate din averea debitorului, iar în situaţia în care lipsesc disponibilităţile din contul debitoarei, se va utiliza fondul de lichidare constituit la nivelul registrului comerţului, nefiind justificată avansarea unor sume de bani de către creditori, atâta timp cât nici legea nu prevede această posibilitate şi, mai mult decât atât, acest lucru vine chiar în contradicţie cu spiritul legii, prin sporirea cuantumului creanţelor deja înscrise în tabelul creditorilor.

Prin decizia civilă nr. 1152 din 9 octombrie 2007 Curtea de Apel Timişoara, constatând că hotărârea judecătorului-sindic este temeinică şi legală, în conformitate cu prevederile incidente în cauză, a respins ca nefondate recursurile declarate de creditoarele D.G.F.P. Arad şi A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale susmenţionate pentru următoarele considerente:

Astfel, faţă de cele arătate de lichidatorul judiciar desemnat în cauză prin rapoartele de activitate depuse la dosar, în special în cel de la termenul de judecată din 10 iulie 2007 prin care acesta a propus închiderea procedurii de insolvenţă declanşată în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006 pe seama debitoarei S.C. N. S.R.L. Ş. întrucât societatea falită nu mai desfăşoară nici o activitate, nu dispune de lichidităţi pentru îndestularea creditorului şi că în averea sa nu există nici un bun care să poată fi valorificat, în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea prevederilor art. 131 din legea menţionată, dispunând închiderea procedurii.

Acest text de lege statuează fără echivoc că în orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea insolvenţei judecătorul-sindic va putea da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care va dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.

Având în vedere faptul că creditorii înscrişi la masa credală nu s-au oferit să avanseze sumele corespunzătoare pentru continuarea administrării procedurii de insolvenţă faţă de societatea debitoare, aspect ce rezultă fără putinţă de tăgadă din cuprinsul procesului-verbal al adunării creditorilor din data de 2 iulie 2007, în mod legal prima instanţă a făcut aplicarea textului art. 131 din Legea nr. 85/2006, acesta fiind temeiul juridic care a stat la baza pronunţării sentinţei recurate, fapt care rezultă fără dubiu şi din motivarea judecătorului-sindic.

Criticile recurentei D.G.F.P. Arad privitoare la nerespectarea de către prima instanţă a prevederilor art. 132 alin. 2 din acest act normativ nu sunt întemeiate, motivat de împrejurarea că în cauză închiderea procedurii s-a făcut în temeiul art. 131 şi nu în conformitate cu art. 132, acest din urmă text de lege fiind cel neincident în cauză şi nu art. 131, cum fără temei susţine creditoarea.

Textul art. 132 alin. 2 statuează că o procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă, în urma unei cereri a lichidatorului judecătorul sindic pronunţând o sentinţă de închidere a procedurii, iar în cazul persoanelor juridice dispunând şi radierea acestora. Or, în speţă, nu a avut loc nici o vânzare a vreunui bun al debitoarei falite şi nici vreo distribuire de fonduri rezultate din lichidare, astfel că nu este aplicabil articolul invocat de recurentă.

Având în vedere că creditorii recurenţi nu s-au oferit să avanseze sumele corespunzătoare pentru continuarea administrării procedurii de insolvenţă faţă de societatea debitoare, în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea textului art. 131 din legea amintită, menirea acestei dispoziţii fiind tocmai aceea de a se evita, pe cât posibil, efectuarea de cheltuieli nejustificate, inutile din fondul special de lichidare constituit în condiţiile art. 4, în situaţia în care în averea debitoarei nu există bunuri ori acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor, persoane direct interesate în continuarea administrării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.

Cu toate că recurenta D.G.F.P. Arad a arătat că administratorul judiciar nu ar fi întreprins toate măsurile ce s-ar fi impus pentru obţinerea informaţiilor şi datelor necesare identificării bunurilor mobile şi imobile aflate în patrimoniul debitoarei, Curtea apreciază că nici această critică nu poate fi primită.

La solicitarea tribunalului, prin adresa nr. 543/04.05.2007 Primăria Ş. a comunicat faptul că S.C. N.66 S.R.L. nu figurează în evidenţele acestei instituţii cu nici un fel de bunuri mobile sau imobile. De asemenea, în urma investigaţiilor efectuate lichidatorul judiciar nu a identificat bunuri sau alte valori în averea debitoarei, astfel că nu i se poate imputa acestuia că nu a depus diligenţele necesare în vederea identificării bunurilor societăţii falite. Mai mult decât atât, creditoarea recurentă nu a indicat care ar fi probele din care ar rezulta că debitoarea ar avea bunuri în patrimoniu sau ce anume consideră că mai trebuia făcut în cauză.

Şi recursul declarat de creditoarea A.V.A.S. Bucureşti este nefondat, în speţă neexistând motive care să conducă la casarea sentinţei primei instanţe, cum fără temei a solicitat această recurentă.

Astfel, în ceea ce priveşte respingerea opoziţiei acestei creditoare la propunerea formulată de lichidator de închidere a procedurii în temeiul art. 131 din Legea insolvenţei motivat de faptul că practicianul ar fi trebuit să formuleze o cerere în atragerea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei în conformitate cu art. 138 din aceeaşi lege, în mod corect judecătorul-sindic a constatat că aceste obiecţiuni sunt neîntemeiate în condiţiile în care la adunarea generală a creditorilor debitoarei S.C. N. S.R.L. din data de 2 iulie 2007, pe de o parte, a fost desemnat comitetul creditorilor având în componenţă D.G.F.P. Arad, A.V.A.S. Bucureşti şi I.T.M. Arad, iar, pe de altă parte, lichidatorul a adus la cunoştinţa creditorilor prezenţi (recurenta A.V.A.S., deşi legal convocată, nu a înţeles să participe la această adunare) atât situaţia masei active şi a celei pasive, cât şi necesitatea avansării sumelor de bani în vederea continuării administrării procedurii de insolvenţă faţă de societatea debitoare.

Judecătorul-sindic a reţinut corect că nu i se poate imputa lichidatorului judiciar pasivitate în formularea unei acţiuni de atragere a răspunderii patrimoniale a administratorului social în condiţiile în care creditorii nu au fost de acord cu avansarea sumelor necesare, iar comitetul creditorilor nu a solicitat judecătorului-sindic autorizare în acest sens.

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei potrivit art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, aceasta se poate face, ca regulă, numai la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, şi numai ca excepţie în condiţiile alin. 3 al acestui articol (conform căruia comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea prevăzută la alin. 1 şi răspunderea persoanelor la care se referă alin. 1 ameninţă să se prescrie).

Întrucât potrivit art. 138 alin. 1 la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, iar creditorii nu mai au potrivit actualei reglementări calitatea procesuală activă de a solicita aplicarea acestor dispoziţii faţă de membrii organelor de conducere ai debitoarei, criticile legate de problema aplicării art. 138 din lege sunt nefondate.

Prima instanţă a apreciat în mod just că obiecţiunile formulate de creditoarea A.V.A.S. împotriva propunerii lichidatorului judiciar al falitei nu sunt întemeiate în condiţiile în care, potrivit art. 138 din legea amintită, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori. Potrivit alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 şi aceasta ameninţă să se prescrie.

Cu alte cuvinte, acţiunea în răspundere civilă delictuală fundamentată pe acest text de lege are un dublu temei de fapt: starea de  insolvenţă a societăţii comerciale asociată cu săvârşirea uneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate de legiuitor. Răspunderea civilă întemeiată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca persoanele prevăzute de această normă să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societăţii pe care au condus-o. În prezenta cauză recurenta, deşi a invocat incidenţa prevederilor art. 138, nu a indicat în mod concret prin care fapte săvârşite de către fostul administrator, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, s-ar fi cauzat starea de încetare a plăţilor de către debitoare, simplele afirmaţii, nesusţinute de probe pertinente şi concludente, în sensul că fosta conducere a societăţii ar fi dispus continuarea unei activităţi păguboase şi că ar fi dat dovadă de lipsă de interes în recuperarea datoriilor faţă de proprii debitori neputând duce în mod automat la aplicarea acestei norme.

Pe de altă parte, cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă, acţiunea în răspundere reglementată de Legea nr. 85/2006 poate fi promovată numai de administratorul judiciar sau lichidatorul numit în cauză sau, în cazurile prevăzute de alin. 3, de comitetul creditorilor şi nu de către oricare dintre creditorii care au înscrisă o creanţă la masa credală. Or, în speţă, comitetul creditorilor nu a solicitat judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea de atragere a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societăţii debitoare, neexistând la dosarul de fond nici o cerere în acest sens, ci doar unul dintre creditorii înscrişi în tabelul de creanţe (recurenta A.V.A.S. Bucureşti) a formulat obiecţiuni la propunerea lichidatorului cerând continuarea administrării procedurii, iar lichidatorul să recupereze datoriile societăţii de la administratorul social al debitoarei falite.

De asemenea, nu este reală afirmaţia creditoarei recurente potrivit căreia reprezentantul său s-ar fi opus închiderii procedurii deoarece a solicitat prezentarea unui raport detaliat privind cauzele stării de insolvenţă, cu indicarea persoanelor vinovate de aceasta, din cuprinsul practicalei hotărârii primei instanţe rezultând faptul că opoziţia a fost motivată prin aceea că închiderea ar fi prematură datorită neefectuării demersurilor necesare atragerii răspunderii în baza art. 138, demersuri ce se impuneau a fi făcute de către practician. Este de neacceptat ca în recurs, creditoarea recurentă să critice faptul că în speţă nu s-a analizat/discutat autorizarea creditorilor, prin intermediul comitetului creditorilor, să formuleze în temeiul alin. 3 al art. 138 o astfel de cerere, în condiţiile în care la şedinţa adunării generale din data de 2 iulie 2007, deşi legal convocată, această instituţie nu a înţeles să participe, asumându-şi astfel toate riscurile ce decurg dintr-o asemenea pasivitate. Aceasta, cu toate că în cuprinsul convocatorului la pct. 3 al ordinii de zi lichidatorul judiciar a menţionat exprimarea poziţiei cu privire la avansarea cheltuielilor necesare continuării procedurii, precum şi asupra incidenţei prevederilor art. 131, 138 şi 143 din Legea nr. 85/2006.

Susţinerile recurentei în sensul că legiuitorul, prevăzând în mod expres această posibilitate, permite oricărui creditor, cu autorizarea judecătorului-sindic, ca în lipsa demersurilor lichidatorului să solicite angajarea răspunderii patrimoniale a persoanelor vinovate de ajungerea debitoarei în stare de încetare de plăţi pentru a nu se omite parcurgerea unei etape importante în procedura de lichidare judiciară a debitorilor supuşi Legii nr. 85/2006, singura condiţie cerută fiind autorizarea dată de judecătorul de insolvenţă, nu au nici un fundament legal, interpretarea dată de această creditoare prevederilor art. 138 fiind una eronată.

Astfel, potrivit textului menţionat, pe de o parte, numai comitetul creditorilor poate formula o asemenea cerere, creditorii neavând calitatea cerută în mod expres de lege pentru această solicitare, iar, pe de altă parte, legiuitorul a arătat fără echivoc că pentru a se putea cere de către comitetul creditorilor autorizarea judecătorului-sindic este necesar fie ca administratorul judiciar sau lichidatorul să omită să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică, fie ca practicianul să omită să formuleze acţiunea prevăzută la alin. 1 şi răspunderea persoanelor la care se referă alin. 1 să ameninţe să se prescrie. 

Tot neîntemeiate sunt şi criticile privitoare la imposibilitatea practică de a se constitui un comitet al creditorilor potrivit art. 16, dat fiind faptul că în speţă un astfel de comitet a fost ales în condiţiile alin. 4 al acestui articol de lege (chiar recurenta făcând parte din acest organism).

Într-o altă ordine de idei nu are nici o relevanţă faptul că lichidatorul prin raportul nr. 2 a cerut închiderea procedurii în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006 atâta timp cât textul statuează fără echivoc că în orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic va putea da o sentinţă de închidere a procedurii prin care va dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, condiţii care în speţă au fost îndeplinite, astfel cum s-a arătat mai sus.

Nu în ultimul rând, nici criticile recurentei privitoare la o greşită interpretare de către prima instanţă a necesităţii avansării de către creditori a sumelor aferente continuării administrării procedurii nu sunt fondate. Este adevărat că potrivit art. 4 din Legea nr. 85/2006 toate cheltuielile procedurii de insolvenţă vor fi suportate din averea debitorului, iar în cazul în care din contul acestuia lipsesc disponibilităţile, se va utiliza fondul de lichidare constituit la nivelul registrului comerţului. Dar acest lucru nu înseamnă că şi în acele cazuri în care administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat constată că în averea debitorului falit nu există nici un bun ori acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative, judecătorul-sindic să impună practicianului să administreze în continuare procedura de insolvenţă faţă de respectivul debitor, costurile procedurii urmând să fie, pentru început avansate de către administratorul judiciar/lichidator, iar ulterior recuperate din fondul special de lichidare, în condiţiile în care creditorii, deşi li s-a cerut acest lucru, nu au înţeles să avanseze sume în acest sens. Că este aşa, rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 20 alin. 1 lit. i) şi a art. 131 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora practicianul are ca principală atribuţie, printre altele, şi aceea de a sesiza de urgenţă judecătorul-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că cele existente sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative, sesizarea sindicului impunându-se tocmai pentru ca instanţa, în urma analizării acestei situaţii şi constatând faptul că creditorii nu doresc avansarea sumelor necesare, să poată decide închiderea procedurii în condiţiile art. 131 din lege.

Deşi este adevărat că statul român, reprezentat prin A.V.A.S., a suferit un prejudiciu a cărui existenţă certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăţi şi că împotriva acesteia a fost declanşată procedura falimentului, imposibilitatea recurentei de a recupera această creanţă nu constituie o premisă suficientă care să determine instanţa să oblige în mod automat fostul administrator social la plata creanţei, cum în mod eronat susţine creditoarea.

Chiar dacă hotărârea atacată nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speţă să fie incidente şi prevederile art. 3041 C.proc.civ., în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 (şi nu la toate motivele prevăzute de acest text de lege, cum greşit susţine creditoarea recurentă), instanţa de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, aceasta nu înseamnă că un recurs omisso medio devine în mod automat admisibil, pentru că instanţa de control judiciar, soluţionând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanţe a fost sau nu pronunţată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. 2 C.proc.civ., instanţa poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speţă.

Faţă de cele reţinute, sentinţa recurată fiind temeinică şi legală, iar recursurile declarate de creditoare nefondate, văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 C.proc.civ., Curtea a dispus respingerea lor.

Domenii speta

Spete similare