Contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Obligaţia de apartamentare a imobilului

Decizie 509 din 15.05.2008


Contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Obligaţia de apartamentare a imobilului

C.civ., art. 1313, art. 1317

Potrivit art. 1313 C.civ. „vânzătorul are două obligaţii principale, a preda bunul şi a răspunde de dânsul”, iar conform art. 1317 C.civ., spezele predării sunt în sarcina vânzătorului.

Astfel, în lipsa unor dispoziţii derogatorii de la normele generale de drept civil, care să fie prevăzute de Legea nr. 112/1995, care este o lege specială, au aplicabilitate normele generale care reglementează obligaţiile vânzătorului, potrivit cărora obligaţia de apartamentare a imobilului revine acestuia.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, decizia civilă nr. 509 din 15 mai 2008

Prin Decizia civilă nr. 110/A din 13 februarie 2008, Tribunalul Timiş a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva Sentinţei civile nr. 10111/22.10.2007, pronunţată de Judecătoria Timişoara.

În consecinţă, Tribunalul a confirmat hotărârea primei instanţe, care a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C.R. şi C.G. şi a obligat pârâţii la efectuarea operaţiunilor de apartamentare a imobilului din litigiu, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea obligaţiei, respingând în rest acţiunea.

Pentru a pronunţa aceaste soluţii, ambele instanţe au reţinut că între părţile din litigiu a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 352/R din 07.01.1997, iar lato sensu, conform art. 1314 – 1334 C.civ., obligaţia vânzătorului de predare a lucrului cumpărătorului include în cazul bunurilor imobile şi măsurile necesare în vederea înscrierii în cartea funciară a dreptului cumpărătorului asupra lucrului vândut, printre care se numără şi operaţiunea de apartamentare a imobilului.

Împotriva deciziei Tribunalului au declarat recurs pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara care au solicitat, în principal, admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea introducerii în cauză a tuturor coproprietarilor, iar în subsidiar, modificarea ambelor hotărâri, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.

În motivare, pârâţii recurenţi au susţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare s-a transmis reclamanţilor dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, drept care conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie, iar apartamentarea se circumscrie acestor prerogative, precizând că Legea nr. 112/1995 nu a instituit în sarcina vânzătorului obligaţia apartamentării imobilului.

Prin Decizia civilă nr. 398 din 17 aprilie 2008, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul pârâţilor în baza considerentelor ce în continuare sunt enunţate.

Potrivit art.1313 Cod civil „vânzătorul are două obligaţii principale, a preda bunul şi a răspunde de dânsul”, iar conform art. 1317 C.civ., spezele predării sunt în sarcina vânzătorului.

Astfel, în lipsa unor dispoziţii derogatorii de la normele generale de drept civil, care să fie prevăzute prin Legea nr. 112/1995, care este o lege specială, au aplicabilitate normele generale care reglementează obligaţiile vânzătorului, aşa încât ambele instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile Codului civil, apreciind că obligaţia de apartamentare aparţine pârâţilor vânzători.

În acest context, este de observat că art. 9 şi 10 din Legea nr. 112/1995, invocate de recurenţi, nu au nici o legătură cu speţa dedusă judecăţii, iar împrejurările că reclamanţii intimaţi au cumpărat imobilul în condiţii avantajoase şi că pârâţii recurenţi nu au structura specializată să efectueze documentaţia tehnică prevăzută de O.U.G. nr. 634/2006 şi nici fondurile necesare, nu pot exonera pe pârâţii recurenţi de obligaţia lor contractuală şi legală de predare a bunului, respectiv de apartamentare a acestuia, pentru a putea fi întabulat dreptul de proprietate de către reclamanţi în C.F.

Pe de altă parte, simpla operaţiune de apartamentare este un act de administrare, nefiind necesară introducerea celorlalţi coproprietari, câtă vreme nu s-a pus în discuţie în cauză întinderea dreptului coproprietarilor, respectiv reapartamentarea imobilului.