Procedura insolvenţei. Antrenarea răspunderii administratorului şi a asociaţilor. Cerinţe legale

Procedura insolvenţei. Antrenarea răspunderii administratorului şi a asociaţilor. Cerinţe legale

Legea nr. 85/2006, art. 138

Pentru ca judecătorul-sindic să se poată pronunţa în sensul antrenării răspunderii membrilor organelor de conducere şi/sau al altor persoane care au cauzat ajungerea persoanei juridice debitoare în stare de insolvenţă, prin cererea de chemare în judecată trebuie să se dovedească condiţiile întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv: prejudiciul, fapta ilicită, raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi, nu în ultimul rând, vinovăţia persoanelor acuzate.

Criticile recurentei referitoare la numărul mic al salariaţilor debitoarei, lipsa unui personal calificat care să justifice asumarea unor contracte de genul celuia semnat cu societatea creditoare, lipsa logisticii necesare derulării contractului şi neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate nu prezintă nici o relevanţă juridică sub aspectul aplicării art. 138 din Legea insolvenţei, ele constituind, de fapt, motive de rezoluţiune a convenţiei şi nu de antrenare de răspundere.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 532 din 24 iunie 2008

Prin sentinţa civilă nr. 171 din 10 mai 2007 pronunţată în dosarul nr. 60/30/2005 Tribunalul Timiş a respins cererea creditoarei S.C. I S.A. Balş pentru antrenarea răspunderii patrimoniale personale a administratorului O.M.A. şi a asociaţilor O G.m.b.h. Germania şi B.H.D., a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei S.C. O S.R.L. Timişoara, radierea acesteia din registrul comerţului descărcându-l, totodată, pe lichidatorul judiciar I S.P.R.L. Timişoara de orice îndatoriri sau responsabilităţi, urmând ca hotărârea să fie notificată debitoarei, creditorilor, direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi O.R.C. de pe lângă Tribunalul Timiş pentru efectuarea menţiunii de radiere, considerând că în cauză nu s-au dovedit condiţiile angajării răspunderii patrimoniale personale a pârâţilor, lichidatorul judiciar constatând, la rândul său, că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea S.C. I S.A. Balş, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de extindere a răspunderii asupra patrimoniului administratorului şi a asociaţilor S.C. O S.R.L. Timişoara, apreciind că instanţa de fond a interpretat eronat probele depuse la dosarul cauzei şi nu a ţinut cont de mai multe aspecte. În ceea ce priveşte neîncadrarea administratorului social şi a asociaţilor în nici una dintre situaţiile prevăzute de art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, recurenta a făcut următoarele precizări:

Înfiinţarea unei societăţi cu răspundere limitată cu numai doi angajaţi, societate care îşi asumă un singur contract pentru care solicită, însă, plata unor avansuri substanţiale şi care, aşa cum s-a dovedit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu putea şi nici nu a efectuat activităţi privind executarea convenţiei, ci numai a preluat de pe internet câteva proiecte netraduse şi inaplicabile situaţiei creditoarei, nu reprezintă un început de executare care să justifice consumarea avansurilor plătite. Instanţa de fond nu a făcut altceva decât să-şi însuşească aprecierile lichidatorului, fără să ţină seama de toate aspectele speţei, legiferând posibilitatea ca oricine să poată înfiinţa o societate comercială, să solicite avansuri uriaşe, iar ulterior să invoce faptul că din cauza beneficiarului, care a cerut pe cale judecătorească restituirea avansului, persoana juridică a intrat în faliment, administratorul desfăşurând un angajament defectuos, dar neimputabil.

Prin decizia civilă nr. 532 din 24 iunie 2008 Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul declarat de creditoarea S.C. I S.A. Balş împotriva sentinţei civile nr. 171 din 10 mai 2007 a Tribunalului Timiş.

Curtea a constatat că judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a reţinut corect starea de fapt în raport de probaţiunea administrată în cauză şi a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, ca urmare a aprecierii corespunzătoare a probelor, a aplicării corecte a dispoziţiilor legale în materie şi a interpretării judicioase a actelor juridice deduse judecăţii, în speţă nefiind incident nici unul dintre motivele de recurs invocate de societatea creditoare.

Astfel, cu toate că recurenta şi-a fundamentat calea de atac şi pe cazul reglementat de pct. 7 al art. 304 din Codul de procedură civilă, în cuprinsul cererii aceasta nu a înţeles să şi dezvolte acest motiv de recurs, astfel că instanţa de control judiciar nu este în măsură să analizeze eventuale reproşuri ale creditoarei, din considerentele hotărârii atacate rezultând cu claritate care au fost argumentele pentru care tribunalul a respins cererea de antrenare a răspunderii pârâţilor, sentinţa necuprinzând motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că în cauză nu există suficiente elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 (fostul art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările ulterioare).

Pentru a putea fi atrasă răspunderea membrilor organelor de conducere sau de supraveghere – administratori, directori, cenzori etc., precum şi a oricărei alte persoane care au cauzat starea de insolvenţă a persoanei juridice debitoare trebuie să fie întrunite cerinţele articolului menţionat şi să fie incident unul sau mai multe dintre cazurile prevăzute expres şi limitativ de acest text de lege. Chiar şi în această situaţie, fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală specială (atipică) a respectivelor persoane trebuie să fie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca ele să răspundă cu averea personală pentru datoriile societăţii pe care au condus-o.

În prezenta cauză creditoarea a susţinut incidenţa prevederilor art. 137 lit. a), b), c) şi e) cu motivarea că la încercările sale de recuperare a prejudiciului a întâmpinat nenumărate dificultăţii, prin contractul încheiat debitoarea şi-a asumat obligaţii pe care nu le putea îndeplini, situaţie care îi era cunoscută, rezultatul fiind previzibil, acesta fiind, de altfel, şi motivul pentru care reprezentantul său a solicitat plata urgentă a avansului, falita nu a desfăşurat nici un fel de activitate şi nu a făcut dovada vreunui proiect realizat în ţară sau în străinătate, singurul său obiectiv real fiind doar încasarea unor avansuri, cât mai mari, neputându-se susţine că nu ar fi existat intenţia de fraudare, fostul administrator a recunoscut că banii viraţi de creditoare nu mai există în patrimoniul debitoarei, săvârşirea actelor de comerţ în interes personal sub acoperirea persoanei juridice rezultând din comportamentul şi pretenţiile pârâţilor intimaţi, coroborate cu lipsa de pregătire, de personal şi de licenţă pentru acest gen de activitate, iar deturnarea activului debitoarei reiese din împrejurarea că faptic în patrimoniul persoanei juridice există un singur bun – un autoturism marca Ford, an de fabricaţie 1988, autoturismul de lux cu care reprezentanţii falitei se prezentau la sediul creditoarei nemaiexistând.

Faţă de cele arătate, recurenta consideră că legiuitorul, prin art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, a sancţionat în mod expres înfiinţarea unei societăţi comerciale cu răspundere limitată fără personal, cu un singur director – administrator şi asociat, care îşi asumă obligaţii imense şi încasează banii, în condiţiile în care nici dacă ar fi vrut nu şi le-ar fi putut respecta.

Pentru ca judecătorul-sindic să se poată pronunţa în sensul antrenării răspunderii membrilor organelor de conducere şi/sau al altor persoane care au cauzat ajungerea persoanei juridice debitoare în stare de insolvenţă, prin cererea de chemare în judecată trebuie să se dovedească condiţiile întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv: prejudiciul, fapta ilicită, raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi, nu în ultimul rând, vinovăţia persoanelor acuzate.

Prejudiciul constă, pentru creditori, în ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, respectiv în lipsa sumelor disponibile pentru plata obligaţiilor exigibile către aceştia, stare de fapt şi de drept ce este prejudiciabilă pentru creditori întrucât, de regulă, aceasta presupune nu doar imposibilitatea temporară de plată a creanţelor, ci şi imposibilitatea de satisfacere integrală a respectivelor creanţe.

Raportat la fapta ilicită trebuie avut în vedere caracterul limitativ al enumerării cuprinse în art. 138 alin. 1, legiuitorul stabilind în mod expres şi exclusiv categoriile de fapte ilicite pentru care membrii organelor de conducere sau de supraveghere, precum şi orice alte persoane care au cauzat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvenţă, pot fi trase la răspundere.

Răspunderea patrimonială a persoanelor menţionate nu poate fi angajată fără a exista o legătură de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită de persoanele vizate şi prejudiciul produs, respectiv ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Activitatea de folosire a bunurilor sau a creditului societăţii debitoare în interesul propriu sau în cel al unei alte persoane, fizice sau juridice (art. 138 lit. a), presupune săvârşirea acelor fapte ilicite prin care se deturnează utilizarea bunurilor şi a fondurilor băneşti ale societăţii de la scopul lor firesc, într-o utilizare frauduloasă, respectiv în interes propriu sau în interesul unei terţe persoane. Intră în această categorie de fapte ilicite încheierea unui contract de închiriere referitor la un bun al persoanei juridice cu plata unei chirii reduse, sub preţul pieţei, fără să existe pentru aceasta motive justificative, plata unor dividende fictive, dobândirea repetată a acţiunilor aparţinând unei alte societăţii sau bunuri ale acesteia peste preţul pieţei, fără ca pentru aceasta să existe motive serioase etc.

Prin efectuarea unor acte în interes personal sub acoperirea persoanei juridice se înţelege efectuarea acelor fapte ilicite prin care patrimoniul societăţii este folosit în scopul obţinerii de beneficii în interes propriu, precum obţinerea unui împrumut bancar de către unul dintre membrii organelor de conducere în folos propriu, pentru care s-a garantat cu bunurile societăţii, sau efectuarea unor acte de comerţ în interes propriu, a căror executare a fost, însă, garantată cu bunurile societăţii.

Prin dispunerea de a continua în interes personal efectuarea unor activităţi comerciale care duceau în mod vădit la starea de insolvenţă se înţelege acel ansamblu de activităţi care, deşi sunt vădit prejudiciabile din punct de vedere financiar pentru patrimoniul societăţii, sunt continuate în mod conştient şi voit de membrii organelor de conducere, cu scopul de a obţine câştiguri personale.

Nu în ultimul rând, prin faptele de deturnare sau ascundere a unei părţi din activul persoanei juridice se înţeleg acele fapte ilicite de natură contabilă prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinaţia lor normală ori sunt ascunse terţilor. Intră în această categorie faptele ilicite prin care se realizează dispariţia unor acte justificative, falsificarea unor documente contabile în sensul modificării destinaţiei bunului sau al naturii bunului intrat în patrimoniul societăţii etc. În schimb, prin mărirea în mod fictiv a pasivului se înţeleg orice fapte ilicite de natură contabilă prin care se măreşte în mod fictiv pasivul patrimonial al persoanei juridice, precum falsificarea registrelor contabile prin introducerea unor obligaţii inexistente, păstrarea unor datorii deja plătite etc.

Atât în situaţia în care cererea privind antrenarea răspunderii este introdusă de practician, cât şi în cazul în care ea este formulată de comitetul creditorilor, aceasta este, de regulă, fundamentată pe datele şi informaţiile furnizate prin raportul administratorului judiciar/lichidatorului privind cauzele şi împrejurările care au condus la ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă, cu indicarea faptelor ilicite pentru care ar putea fi angajată răspunderea patrimonială a persoanelor care făceau parte din organele de conducere sau de supraveghere ale debitorului, în conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 138. Recurgerea la datele cuprinse în raportul practicianului se dovedeşte a fi utilă şi datorită faptului că acesta cuprinde o analiză complexă a situaţiei economice a societăţii din ultimii ani anteriori declanşării procedurii de insolvenţă, cauzele şi împrejurările care au condus societatea în această situaţie, precum şi, după caz, persoanele care, prin faptele lor, au determinat apariţia stării de insolvenţă.

În speţa dedusă judecăţii, creditoarea nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a acestor condiţii şi, contrar susţinerilor sale, cerinţele art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu rezultă din probele administrate în cauză. De altfel, prin însăşi cererea de recurs, aceasta a recunoscut faptul că nu poate dovedi raportul de cauzalitate „dintre vinovăţia asociaţilor şi a administratorului societăţii falite” şi prejudiciul care i-a fost cauzat, considerând de neacceptat ca administratorul să desfăşoare un management defectuos, dar neimputabil, iar judecătorul-sindic să-şi însuşească fără temei toate aprecierile lichidatorului.

În primul rând este de reţinut că „managementul defectuos” nu se încadrează printre cazurile reglementate de textul menţionat, enumerarea legiuitorului fiind una limitativă şi nu enunţiativă.

În al doilea rând, legătura de cauzalitate, ca element constitutiv al răspunderii întemeiate pe art. 138, trebuie să existe între faptele ilicite şi prejudiciul produs, şi nu între pagubă şi vinovăţie.

În al treilea rând, alegaţiile recurentei privitoare la validarea greşită a rapoartelor de activitate ale lichidatorului nu pot fi avute în vedere în condiţiile în care, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea insolvenţei, la fiecare termen de continuare a procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul va prezenta judecătorului-sindic un raport cuprinzând descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului, baza de raportare fiind luna întreaga, raportul putând cuprinde mai multe luni, iar în conformitate cu art. 17 alin. 1 lit. c) din acelaşi act normativ, comitetul creditorilor are ca atribuţie să ia cunoştinţă despre rapoartele întocmite de practician, să le analizeze şi, dacă este cazul, să facă contestaţii la acestea. Or, în cauză societatea creditoare nu a formulat nici o contestaţie împotriva rapoartelor lichidatorului I S.P.R.L. Timişoara, doar în recurs criticându-le ca fiind „incomplete şi formulate de o manieră favorabilă administratorului şi asociaţilor”.

Este adevărat că în mod greşit tribunalul a reţinut că societatea debitoare ar fi executat proiectul la care s-a obligat prin contractul încheiat cu creditoarea, considerând că vina pentru nefinalizarea lucrării i-ar fi aparţinut acesteia din urmă întrucât nu a obţinut finanţarea necesară, ceea ce contravine celor statuate cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1920 din 5 noiembrie 2003 a Tribunalului Olt pronunţată în dosarul nr. 5797/COM/2003, rămasă irevocabilă, în sensul că S.C. O S.R.L. Timişoara a executat o lucrare de proiectare necorespunzătoare faţă de prevederile contractuale, ceea ce a şi impus desfiinţarea convenţiei şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Cu toate acestea, prin raportul de activitate nr. 330/19.10.2005 practicianul a arătat fără nici un echivoc că nu se impune atragerea răspunderii administratorului debitoarei, în speţă nefiind incidente prevederile art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, punct de vedere reafirmat şi prin rapoartele nr. 38/16.01.2006 şi nr. 215/26.04.2006.

De asemenea, criticile recurentei referitoare la numărul mic al salariaţilor debitoarei, lipsa unui personal calificat care să justifice asumarea unor contracte de genul celuia semnat cu S.C. I S.A. Balş, lipsa logisticii necesare derulării contractului şi neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate nu prezintă nici o relevanţă juridică sub aspectul aplicării art. 138 din Legea insolvenţei, ele constituind, de fapt, motive de rezoluţiune a convenţiei şi nu de antrenare de răspundere.

Fără nici un temei creditoarea susţine că intimatul O.M.A. ar fi virat în mod nejustificat şi în lipsa unui raport juridic între S.C. O S.R.L. Timişoara şi intimata O G.m.b.h. Germania suma încasată cu titlul de „avans contract” către un asociat al debitoarei. Tot astfel, se afirmă că pârâţii nu ar deţine licenţa dr. Wimmer, deşi la dosar a fost depusă în copie xerox această licenţă. De asemenea, la cererea din 19 februarie 2008 reprezentanta administratorului social a anexat copia contractului nr. 0804 – 2e/2002 încheiat între S.C. O S.R.L. şi O G.m.b.h. Germania prin care s-a convenit asupra întocmirii unui proiect pentru instalarea unei secţii de producere bio-diesel, contra sumei de 65.000 euro, care urma să fie plătită în trei tranşe, avans 30%, după proiectarea de verificare 40%, iar restul de 30% după furnizarea documentaţiei finale, contract care justifică pe deplin atât achitarea sumei de 19.500 euro (echivalentul a 30% din valoarea contractului), cât şi a celeia de 26.000 euro (echivalentul a 40%) prin dispoziţiile de plată valutară externă seria B nr. 3772332/04.09.2002 şi seria B nr. 2817227/17.12.2002 către societatea germană.

Faţă de cele arătate, cum în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii reglementate de art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, cerinţe pe care însăşi recurenta le afirmă prin concluziile scrise prezentate, Curtea a respins recursul creditoarei ca fiind nefondat, constatând că în speţă nu este incident nici motivul prevăzut de pct. 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare