Imobil preluat în baza Decretului nr. 223/1974, aflat în proprietatea statului. Acţiune în revendicare. Admisibilitate

Imobil preluat în baza Decretului nr. 223/1974, aflat în proprietatea statului. Acţiune în revendicare. Admisibilitate

Cod civil, art. 480

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6

Dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu pot fi invocate decât în procedura specială reglementată de această lege, iar nu într-o acţiune de drept comun, tocmai în considerarea principiului potrivit căruia alegerea unei proceduri nu mai îngăduie recurgerea la o altă procedură. De altfel, de principiu, nu se poate susţine că o dispoziţie  dintr-o lege poate înfrânge un drept fundamental. Este vorba de dreptul de  acces la justiţie, considerat a fi, în  acelaşi timp un principiu constituţional, deoarece el face posibilă exercitarea celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale.

Secţia civilă, decizia nr. 1038 din 28 octombrie 2008, (judecător dr. Adriana Corhan)

Prin decizia civilă nr. 984 din 21 octombrie 2008 Curtea a admis recursul declarat de reclamanta H. M. împotriva deciziei civile nr. 365/A din 7 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş, a casat decizia nefundat şi sentinţa civilă nr. 12065 din 29 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Timişoara şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă, Judecătoria Timişoara.

Curte a reţinut că prin decizia civilă nr. 365 din 07 mai 2008 Tribunalul Timiş a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta H.M. împotriva sentinţei civile nr. 12065 din 29 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Timişoara.

Tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 12065 din 29 noiembrie 2007 Judecătoria Timişoara a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Statul Român prin Primarul municipiului Timişoara şi Primăria municipiului Timişoara, având ca obiect restituirea în natură, în baza art. 480 C.civ., a apartamentului descris în acţiune, preluat de Statul Român la plecarea reclamantei din ţară, precum şi revenirea la situaţia anterioară de carte funciară.

Instanţa de fond a reţinut că asupra apartamentului în cauză este proprietar Statul Român, în baza Decretului nr. 223/1974, respectiv a deciziei nr. 4238 din 10 noiembrie 1987 a fostului Consiliu Popular al judeţului Timiş, Comitetul Executiv, conform căreia apartamentul a trecut din proprietatea reclamantei în proprietatea Statului Român, în administrarea operativă directă a Întreprinderii de Construcţii, Reparaţii şi Administrare Locativă Timişoara, fiind aprobată plata sumei de 68.809 lei, din care suma de 26.811 lei s-a dispus a se vira în contul C.E.C. cu titlu de credit rămas nerambursat, iar diferenţa de 41.998 lei a se achita reclamantei, cu titlu de contravaloare a construcţiei, care a trecut în proprietatea statului.

Instanţa de fond a apreciat că în baza principiului conform căreia legea specială derogă de la legea generală, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213 /1998 sunt aplicabile numai dacă imobilele nu sunt supuse unor alte proceduri de restituire.

Imobilului în cauză îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa încât reclamanta nu are posibilitatea de a promova o acţiune de drept comun pentru revendicarea imobilului.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta  a declarat recurs, cale de atac calificată a fi apel.

Reclamanta a arătat că nerespectarea termenului stabilit de legea specială nu poate avea decât semnificaţia pierderii beneficiului acordat prin această lege, iar nu paralizarea unei acţiuni în revendicare de drept comun.

 În drept a invocat dispoziţiile art. 304 pct.7-9 C.proc.civ.

Analizând apelul, tribunalul a apreciat că este neîntemeiat.

Astfel, a reţinut că deşi reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C.civ., în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora reclamanta trebuia să ceară restituirea imobilului în termenele şi condiţiile prevăzute de această lege, cu consecinţa  că  nedepunerea notificării în termenul legal atrage, conform art. 22 alin. (5) din această lege, pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Tribunalul a apreciat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială derogatorie de la dispoziţiile art. 480 C.civ., iar încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate fi reţinută în cauză, deoarece la data ratificări acestei convenţii prin Legea nr. 30/1994 reclamanta nu mai deţinea imobilul, iar dispoziţiile Convenţiei nu pot retroactiva.

Tribunalul a apreciat că reclamanta nu a pierdut numai beneficiul de a obţine măsuri reparatorii potrivi legii speciale, ci şi orice drept de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

A concluzionat astfel că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică şi se impune respingerea apelului declarat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii reclamanta H.M. a declarat recurs în termen, solicitând modificarea ambelor hotărâri şi în fond admiterea acţiunii în temeiul art. 304 pct.7, 8 şi 9 C.proc.civ.

În motivarea recursului arată că imobilul a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974 în anul 1987, când ea s-a stabilit în Suedia, iar în prezent se află tot în proprietatea statului, întrucât nu a fost înstrăinat.

Arată că Decretul nr. 223/1974 a fost abrogat şi nu mai poate constitui un temei legitim pentru păstrarea de către Statul Român a dreptului de proprietate.

Reclamanta mai arată că imobilul a fost preluat fără titlu de Statul Român, aşa încât, în temeiul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţele erau datoare să-i protejeze dreptul de proprietate.

Prin întâmpinare, pârâţii au solicitat respingerea recursului, invocând faptul că reclamanta nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa încât acţiunea este inadmisibilă.

Instanţa a pus în discuţie, conform art. 306 alin. (2) şi art. 312 alin. (5) C.proc.civ., împrejurarea că instanţele nu s-au pronunţat asupra fondului cauzei.

Analizând recursul declarat de reclamantă în raport de criticile formulate de aceasta, dar şi în raport de motivul de casare pus în discuţie din oficiu, Curtea apreciază că în temeiul art. 312 alin. (5) C.proc.civ.  se impune admiterea recursului şi casarea celor două hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, Judecătoria Timişoara.

Curtea reţine că reclamanta în contradictoriu cu Statul Româna a solicitat restituirea în natură a apartamentului pe care l-a deţinut în proprietate şi care i-a fost preluat de Statul Român odată cu părăsirea ţării în anul 1987 în temeiul Decretului nr. 223/1974, invocând art. 480 C.civ., faţă de împrejurarea că potrivit extrasului de carte funciară imobilul constituie şi în prezent proprietatea Statului Român.

Conform art. 112 pct. 4 C.proc.civ. reclamanta a arătat atât motivele de fapt, cât şi pe cele de drept pe care îşi întemeiază acţiunea.

În acest sens a arătat că  solicită restituirea imobilului în baza art. 480 C.civ. deoarece Statul Român nu are un titlu care să-l legitimeze să mai deţină imobilul, câtă vreme Decretul nr. 223/1974 a fost un act normativ abuziv, iar imobilul nu a fost vândut până în prezent.

Instanţa de fond a apreciat greşit că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială, ce derogă de la dreptul comun civil, şi a cărei procedură trebuia urmată de reclamantă.

În acest mod  instanţa de fond a schimbat nepermis temeiul de drept al acţiunii, înfrângând astfel atât dreptul procesual al reclamantei de a dispune în ce priveşte cererea adresată instanţei, cât şi însuşi dreptul acesteia de acces la justiţie.

Mai precis, judecătorul nu era îndreptăţit să refuze judecarea cererii, apreciind-o ca inadmisibilă, ci trebuia să examineze temeinicia acesteia în raport de situaţia imobilului şi de temeiul de drept  invocat de reclamantă.

Astfel, atâta timp cât reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480 C.civ. este evident că aceasta a formulat o acţiune în revendicare, solicitând restituirea imobilului, pe care Statul Român îl deţine, în aprecierea acesteia, fără temei, deoarece nu a avut niciodată calitatea de proprietar legitim,  din moment ce Decretul nr. 223/1974 nu poate constitui un temei pentru preluarea legitimă a imobilului.

Curtea apreciază că prima instanţă nu s-a conformat dispoziţiilor art. 129 alin. ultim C.proc.civ., în sensul că nu s-a pronunţat asupra obiectului cererii formulată de reclamantă.

Această soluţie greşită a fost păstrată de tribunal prin respingerea apelului reclamantei. În acelaşi mod, tribunalul consideră greşit că reclamanta nu putea să formuleze o astfel de acţiune, singura cale de urmat pentru restituirea imobilului fiind cea prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Aprecierea tribunalului, în sensul că reclamanta nu poate pretinde restituirea imobilului câtă vreme nu a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 este contrară nu numai art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce garantează dreptul oricărei persoane de acces la un tribunal care să analizeze temeinicia pretenţiilor ei, drept garantat şi de art. 21 din Constituţia României, ci şi dreptul la respectul bunurilor sale,  garantat de  art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În acest sens, este, de asemenea, greşită aprecierea tribunalului, în sensul că reclamanta nu poate pretinde încălcarea dreptului său de proprietate câtă vreme Convenţia a fost ratificată de România numai prin Legea nr. 30/1994, dată la care reclamanta nu mai avea calitatea de proprietară, iar legea nu retroactivează.

Curtea apreciază că nu se pune problema retroactivităţii legii, din moment ce situaţia juridică a reclamantei este încă în curs de executare, în sensul că, deşi dreptul său de proprietate nu s-a stins niciodată, Statul Român deţine nelegitim imobilul.

Pe de altă parte, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, consacrată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamantei îi este garantată cel puţin speranţa legitimă în a obţine o reparaţie echitabilă  din partea statului pentru lipsirea sa de proprietate în condiţiile injuste impuse la vremea plecării din ţară, iar, potrivit susţinerilor acesteia, reparaţia  poate avea loc în natură, dat fiind că imobilul nu a fost  vândut.

Curtea apreciază că cele două instanţe nu au soluţionat acţiunea pe fond, în mod greşit, iar prin aceasta au blocat reclamantei accesul la justiţie, în condiţiile în care aceasta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C.civ.

Curtea apreciază, aşa cum susţine reclamanta, că dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu pot fi invocate decât în procedura specială reglementată de această lege, iar nu într-o acţiune de drept comun, tocmai în considerarea principiului potrivit căruia alegerea unei proceduri nu mai îngăduie recurgerea la o altă procedură. De altfel, de principiu, nu se poate susţine că o dispoziţie dintr-o lege poate înfrânge un drept fundamental. Este vorba de dreptul de  acces la justiţie, considerat a fi, în acelaşi timp un principiu constituţional, deoarece el face posibilă exercitarea celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale.

Cu alte cuvinte, reclamanta nu mai poate cere restituirea în natură sau alte măsuri reparatorii potrivit procedurii speciale, având în vedere că Legea nr. 10/2001 impunea respectarea unui termen.

Însă, potrivit art. 480 C.civ., dreptul de proprietate al reclamantei, drept pe care aceasta susţine că nu l-a pierdut datorită faptului că titlu statului este unul nevalabil, conferă acesteia cele trei prerogative, posesia, folosinţa şi dispoziţia.

Reclamanta susţine astfel că nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, însă, este în fapt lipsită de prerogativele ce alcătuiesc conţinutul dreptului său, motiv pentru care cere concursul justiţiei.

În acest cadru procesual, stabilit de reclamantă, potrivit principiului disponibilităţii, instanţele erau datoare să se pronunţe asupra temeiniciei sau netemeiniciei acţiunii.

Ca urmare, Curtea apreciază că în temeiul art. 312 alin. (5) C.proc.civ. se impune admiterea recursului declarat de reclamantă şi casarea celor două hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă,  Judecătoria Timişoara.

Domenii speta

Spete similare