Măsuri preventive. Înlocuire. Recurs

Măsuri preventive. Înlocuire. Recurs

C.proc.pen., art. 136, art. 146, art. 148 lit. f), art. 149, art. 145

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 5 parag. 1

Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

Luarea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată, potrivit dreptului intern, de îndeplinirea cumulativă a trei cerinţe legale, astfel: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie incident cel puţin unul dintre temeiurile de arestare prevăzute de art. 148 C.proc.pen. Odată cu ratificarea de către România, în anul 1994, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la aceste cerinţe se mai alătură şi condiţia conformităţii dreptului intern cu exigenţele Convenţiei şi ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în aplicarea Convenţiei. În raport de aceste cerinţe, instanţa de recurs constată că măsura arestării preventive îşi menţine caracterul adecvat şi necesar pentru siguranţa publică, astfel că în mod greşit prima instanţă a respins propunerea de arestare preventivă şi a dispus înlocuirea acestei măsuri cu aceea a obligării inculpaţilor de a nu părăsi localitatea, nefiind îndeplinite condiţiile art. 139 C.proc.pen.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală  nr. 201/R din 26 februarie 2009

Prin încheierea de şedinţă nr. 6 din 27 ianuarie 2009, pronunţată în dosar nr. 352/108/2009, Tribunalul Arad a respins propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor  M.V., şi F.D., formulată de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Arad.

În temeiul art. 146 alin. (111) raportat la art. 145 C.proc.pen. a dispus obligarea inculpaţilor M.V. şi F.D., ca pe o perioadă de 30 de zile să nu părăsească localitatea de domiciliu.

Pe perioada măsurii, inculpaţii au următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la organul de urmărire penală ori de câte ori este chemat;

b) să se prezinte la IPJ Arad desemnat cu supravegherea acestora pe durata măsurii;

c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea procurorului.

Inculpaţilor  le s-a atras atenţia cu privire la dispoziţiile art. 145 alin. (3) C.proc.pen.

Analizând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, instanţa a reţinut că în cauză există probe temeinice că inculpaţii  au săvârşit faptele penale, în sensul că din datele existente rezultă presupunerea rezonabilă că au comis acte materiale ce intră în conţinutul celor trei infracţiuni, între care şi cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, în cauză fiind învinuite şi alte persoane, identificate că au pus în circulaţie bancnotele de 100 lei, sub acest aspect fiind incidente dispoziţiile art. 143 C.proc.pen.

Pe lângă condiţia prevăzută de textul din lege antemenţionat, pentru luarea măsurii arestării preventive se impune să fie îndeplinit şi unul din cazurile la care se referă art. 148 C.proc.pen., în cauză fiind invocat cel de la litera  f).

În ce priveşte cazul de la litera f), arestarea unei persoane se poate dispune dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta în legătură cu care este cercetat este mai mare de 4 ani închisoare şi există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Având în vede aceste împrejurări şi ţinând cont de faptul că, pericolul pentru ordinea publică are în vedere o categorie de riscuri care ar tulbura ordinea socială, fie prin trezirea unui sentiment de indignare în rândul publicului (ceea ce este posibil în cazul unor fapte larg mediatizate, a unor fapte cu consecinţe importante din punct de vedere material sau uman, cum ar fi cazul unor fraude de proporţii, care au afectat un număr ridicat de persoane, sau a unor fapte soldate cu vătămarea ori decesul mai multor persoane), fie prin crearea sau menţinerea unei stări de tensiune în rândul publicului sau al unui grup important de persoane, instanţa a apreciat că gravitatea acuzaţiilor formulate împotriva inculpaţilor nu poate justifica unilateral  arestarea preventivă a acestora.

În acest context, având în vedere condiţiile concrete în care se reţine că au fost comise faptele, situaţia şi poziţia procesuală a celor doi inculpaţi, precum şi datele cuprinse în fişele lor de cazier judiciar, din care s-a reţinut că inculpatul M.V. este amnistiat pentru fapte săvârşite în perioada minoratului, iar inculpatul F.D. se găseşte în situaţia prevăzută de art. 37 lit. b) C.pen., precum şi dispoziţiile art. 136 alin. ultim C.proc.pen., instanţa a apreciat că luarea faţă de aceştia a măsurii arestării preventive nu este oportună, luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate fiind suficientă şi proporţională scopului urmărit de lege pentru asigurarea desfăşurării procesului penal în bune condiţii, fără ca ordinea publică să fie grav afectată, interesul particular al inculpaţilor derivat din respectarea dreptului de libertate neputând fi înfrânt de cel general derivat din menţinerea ordinii publice.

Pe lângă cele arătate, instanţa a avut în vedere şi Recomandarea nr. R(80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei care prevede că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt motive serioase de a se crede că există cel puţin unul din următoarele pericole: pericol de fugă, pericol de obstrucţionare a cursului justiţiei şi pericol de a comite o nouă infracţiune gravă. De asemenea, dacă nu se poate stabili existenţa niciunuia dintre aceste pericole, detenţia se poate justifica, excepţional, în anumite cazuri în care se comite o infracţiune deosebit de gravă.

Raportând aceste reglementări internaţionale la prezenta speţă, instanţa a constatat că nu poate fi identificat niciunul dintre pericolele care ar putea justifica arestarea inculpatului în sensul prevăzut de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , dar pentru a preîntâmpina o eventuală sustragere a inculpaţilor de la urmărirea penală, instanţa, având în vedere dispoziţiile art. 146 alin. (111) a luat faţă de cei doi inculpaţi măsura obligării de a nu părăsi localitatea în condiţiile prevăzute de art. 145 C.proc.pen.

Astfel, pe o perioadă de 30 de zile celor doi inculpaţi li s-a fi interzis să părăsească localitatea de domiciliu fără încuviinţarea organului de urmărire penală.

Împotriva încheierii penale nr. 6 din 27.01.2009 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 352/108/2009 a declarat recurs, în termen legal, D.I.I.C.O.T.- Biroul Teritorial Arad, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timişoara în data de 02.02.2009.

În motivarea recursului se solicită admiterea acestuia, casarea încheierii penale recurate şi arestarea preventivă a inculpaţilor deoarece lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică raportat la natura infracţiunilor comise, inculpatul M.V. fiind cel care falsifica bancnotele, primind 30 lei pentru fiecare bancnotă falsificată, apelând ulterior la serviciile inculpatului F.D. pentru a le comercializa, aşa cum declară şi martorii audiaţi.

Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii penale recurate prin prisma motivelor de recurs precum şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C.proc.pen., instanţa a constatat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad este fondat, pentru următoarele considerente:

Legiuitorul român prin intermediul normelor prevăzute în Codul de procedură penală a condiţionat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare, expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C.proc.pen.. Odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat şi condiţia conformităţii dreptului intern cu exigenţele art. 5 parag. 1 lit. c) al Convenţiei, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.

Dispoziţiile Convenţiei fac trimitere, în primul rând, în ceea ce priveşte luarea măsurii arestării preventive, la legislaţia naţională, consacrând obligaţia de a fi respectate atât normele de fond, cât şi cele de procedură prevăzute de către aceasta; dar, cu toate acestea, Curtea a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenţiei, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispoziţiilor dreptului intern ci, este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu prevederile Convenţiei, inclusiv cu principiile generale pe care aceasta, deşi nu le enunţă expres, le conţine în mod implicit.

Din această cauză, dar ţinând cont şi de poziţia Curţii, enumerarea limitativă a cazurilor de privare de libertate din art. 5 parag. 1 al Convenţiei impun o interpretare restrictivă. Potrivit art. 136 alin. (8) C.proc.pen. alegerea măsurii preventive aplicate inculpatului trebuie să aibă în vedere scopul acesteia, gradul de pericol social al infracţiunii,  sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura. În raport cu aceste criterii, precum şi cu aspectele anterior analizate, instanţa de recurs constată că măsura arestării preventive îşi menţine în continuare caracterul adecvat şi de necesitate pentru siguranţa publică.

În privinţa primei condiţii necesare în luarea măsurii arestării preventive, instanţa de recurs a constatat că, din punctul de vedere al dreptului intern – existenţa unor probe sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea de către inculpat a unor fapte prevăzute de legea penală – dar şi din punctul de vedere al Convenţie Europene – existenţa unor motive verosimile de a bănui că persoana care urmează să fie privată de libertate a săvârşit o infracţiune – condiţia este îndeplinită, raportat la probele administrate în cauză faţă de încadrare juridică reţinută prin rechizitoriu.

Este adevărat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală – şi ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”. Prin urmare, instanţa este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpaţilor şi din consecinţele acesteia. Infracţiunile de falsificare de monede aduc atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv libera circulaţie a valorilor cu impact social deosebit, iar asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala cu încurajarea tacită a acestora şi a altora la săvârşirea unor fapte similare şi cu scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de ripostă a justiţiei şi protecţie a statului. În condiţiile speţei, interesul public impune luarea măsurilor necesare pentru a asigura protecţia cetăţenilor împotriva comiterii unor fapte ce afectează încrederea publicului în instrumentele de plată.

Având în vedere considerentele expuse anterior, rezultă că în mod greşit prima instanţă a respins cererea de arestare preventivă şi a înlocuit-o cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 C.proc.pen., întrucât garanţiile oferite de măsura obligării de a nu părăsi localitatea nu sunt suficiente pentru a asigura liniştea şi sentimentul de securitate al cetăţenilor.

Prin urmare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. d) C.proc.pen. instanţa a admis recursul declarat de DIICOT – Biroul Teritorial Arad împotriva încheierii penale nr. 6 din 27.01.2009 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 352/108/2009.

A casat încheierea penală recurată şi rejudecând cauza:

În  temeiul art. 136, 146 şi 148 lit. f) C.proc.pen. a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor F.D. şi M.V.  pe o perioadă de 29 zile, pt. fiecare inculpat.

Domenii speta

Spete similare