Obligaţii comerciale. Efectul convenţiilor. Forţa obligatorie a contractului. Dovadă

Obligaţii comerciale. Efectul convenţiilor. Forţa obligatorie a contractului. Dovadă

C.civ., art. 969, 1191

C.com., art. 46

Atâta timp cât părţile contractante au negociat şi convenit care să fie valorile totale maxime ce pot fi facturate de către prestator pe seama beneficiarului, este contrar dispoziţiilor art. 969 din Codul civil, care consacră principiul forţei obligatorii a contractelor – pacta sunt servanda, şi care statuează că convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ca una dintre părţi să modifice în mod arbitrar şi unilateral acest aspect şi să factureze sume mai mari. Aceasta, deoarece contractele civile şi comerciale legal încheiate se impun autorilor lor întocmai ca legea, întrucât contractele juridice sunt obligatorii pentru părţi, şi nu facultative.

Dovada obligaţiilor comerciale nu poate fi făcută decât în condiţiile art. 46 din Codul comercial, respectiv cu acte autentice, cu acte sub semnătura privată, cu facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telegrame, cu registrele părţilor ori cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 din Codul civil, sau prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,

Decizia civilă nr. 85 din 28 aprilie 2009

Prin sentinţa comercială nr. 2134 din 25 noiembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 2367/115/2008 Tribunalul Caraş-Severin a respins excepţia de tardivitate invocată de pârâta S.C. E.D. S.A. – Unitatea Teritorială Reţea Reşiţa, respingând, totodată, şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. E.S. S.A. Bucureşti – Sucursala Timişoara având ca obiect pretenţii.

Din materialul probator administrat în cauză prima instanţă a reţinut că cererea introductivă a fost depusă la poştă la data de 4 septembrie 2008, fiind înregistrată pe rolul tribunalului la 5 septembrie 2008. Reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe facturile fiscale nr. 2071040, nr. 2071041 şi nr. 2071042 din 31 august 2005, cu termen de scadenţă a plăţii la 30 septembrie 2005, conform menţiunilor ce s-au făcut pe fiecare dintre acestea. Cum dreptul la acţiune al reclamantei pentru plata obligaţiilor băneşti datorate s-a împlinit la 30 septembrie 2005, acţiunea a fost introdusă în termenul legal, excepţia de tardivitate invocată de pârâtă fiind neîntemeiată.

În ceea ce priveşte fondul pricinii tribunalul a reţinut că sumele pretinse prin facturile fiscale nr. 2071040 şi nr. 2071042 din 31 august 2005 au fost recunoscute de către pârâtă ca fiind datorate şi, în consecinţă, s-a procedat la efectuarea plăţii prin ordinul de plată nr. 365 din 3 octombrie 2005. În raport de această împrejurare, în fapt, pretenţiile reclamantei decurg din factura fiscală nr. 2071041 din 31 august 2005 emisă pentru suma de 163.014,58 lei, care reprezintă contravaloare prestări-servicii auto pentru luna august conform centralizator, contract nr. 432/27.01.2005, factură care nu a fost însuşită de pârâtă în calitate de beneficiar, nefiind acceptată la plată, apreciindu-se că suma pretinsă (fără T.V.A.) ar reprezenta diferenţă valoare pentru sumele alocate pentru lunile mai şi iunie 2005, astfel cum rezultă din adresa nr. 9605 din 13 septembrie 2005. Însă, pentru plata contravalorii prestărilor-servicii auto pe luna august 2005, conform centralizator, în baza contractului nr. 432/27.01.2005, de către aceiaşi reclamantă s-a mai emis factura fiscală nr. 2071040 din 31 august 2005 pentru suma totală de 62.468,16 lei, din care 52.494,25 lei contravaloare servicii prestate, furnizare, şi 9.973,91 lei T.V.A., precum şi factura nr. 2071042 din 31 august 2005, pentru suma totală de 57.676,11 lei, din care 48.467,32 lei contravaloare servicii prestate, distribuţie, conform centralizator şi 9.208,79 lei T.V.A., servicii care au fost recunoscute de pârâtă şi a căror contravaloare a fost plătită. În condiţiile în care pentru luna august 2005 pentru serviciile prestate în executarea contractului comercial nr. 432/27.01.2005 s-a încheiat un singur centralizator se impunea ca în mod distinct, în ceea ce priveşte serviciile prestate cu titlu de „distribuţie”, reclamanta, la emiterea celor două facturi fiscale, să facă distincţie între aceste servicii, a căror contravaloare s-a solicitat la plată prin fiecare dintre cele două facturi, lucru care nu s-a făcut. În atare situaţie, pretenţiile reclamantei rezultate din factura fiscală nr. 2071041 din 31 august 2005 emisă pentru suma totală de 163.014,58 lei, din care 136.987,04 lei contravaloare servicii auto prestate şi 26.027,54 lei T.V.A. sunt nedovedite, astfel că,  raportat la art. 1169 din Codul civil, cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţei a declarat apel reclamanta S.C. E.S. S.A. Bucureşti – Sucursala Timişoara, solicitând desfiinţarea hotărârii atacate ca fiind netemeinică şi nelegală, cu motivarea că tribunalul a dat o interpretare greşită aspectelor de fapt şi de drept deduse judecăţii.

Prin decizia civilă nr. 85 din 28 aprilie 2009 pronunţată în dosarul nr. 2367/115/2008 Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, conformă cu dispoziţiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greşite aplicării a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum în mod neîntemeiat susţine apelanta.

Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat tribunalului obligarea societăţii pârâte la plata sumei de 163.014,58 lei reprezentând contravaloarea facturilor fiscale nr. 2071040/31.08.2005, nr. 2071042/31.08.2005 şi nr. 2071041/31.08.2005, la plata dobânzilor legale conform O.G. nr. 9/2000, precum şi actualizarea debitului cu indicele de creştere al preţurilor publicat în Buletinul statistic până la data plăţii efective, cerere care ulterior a fost precizată în sensul că în locul dobânzii legale se solicită plata penalităţilor de întârziere de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere.

Este de necontestat că între cele două societăţi comerciale s-a încheiat contractul cadru de prestări-servicii cu mijloace auto şi utilaje speciale având nr. de înregistrare D.I.S.E. 432/27.01.2005, respectiv F.D.F.E.E. nr. 12/12.01.2005, convenţie în temeiul căreia reclamanta a prestat pentru pârâtă diferite servicii de autobază, emiţând în acest sens facturile fiscale nr. 2071040, nr. 2071042 şi nr. 2071041 din 31 august 2005, cea din urmă pentru suma de 163.014,58 lei, care a fost refuzată la plată de către beneficiar.

În mod corect judecătorul fondului a constatat că facturile fiscale nr. 2071040 şi nr. 2071042 din 31 august 2005 au fost recunoscute de către pârâtă ca fiind datorate şi, în consecinţă, achitate prin ordinul de plată nr. 365 din 3 octombrie 2005, în realitate pretenţiile reclamantei decurgând din factura fiscală nr. 2071041 din 31 august 2005 emisă pentru suma de 163.014,58 lei, reprezentând contravaloare „prestări-servicii auto pentru luna august conform centralizator, C 432/27.01.2005, scadentă la 30.09.2005”, care nu a fost însuşită şi nici acceptată la plată, apreciindu-se că suma pretinsă (fără T.V.A.) ar reprezenta diferenţă valoare pentru sumele alocate pentru lunile mai şi iunie ale aceluiaşi an, astfel cum rezultă din adresa nr. 9605 din 13 septembrie 2005.

În ceea ce priveşte contractul-cadru de prestări-servicii cu mijloace auto şi utilaje speciale, în temeiul căruia reclamanta a prestat intimatei „servicii autobază”, este de reţinut că în data de 2 martie 2005 (chiar a doua zi după intrarea în vigoare a contractului) părţile au încheiat un memorandum, care la art. 1 arată că „S.C. E.D. S.A. şi S.C. E.S. S.A. sunt de acord că sumele prevăzute în anexa 1 la prezentul memorandum, pentru contractul O&M şi pentru contractul auto pentru anii 2005 şi 2006, constituie valoarea totală maximă ce urmează a fi facturată de S.C. E.S. S.A. către S.C. E.D. S.A. pentru prestarea tuturor şi oricăror activităţi, servicii şi lucrări referitoare la aceste contracte. Sumele maxime menţionate în anexa 1 prevalează asupra oricăror clauze care au impact economic şi asupra preţului, prevăzute în contractul O&M şi în contractul auto”. Tot în cuprinsul acestui document, la art. 5 se prevede că „suma menţionată în anexa 1 reprezintă suma maximă pentru toate şi oricare activităţi, servicii şi lucrări referitoare la contractul auto, garantând volumul din 2004 în termeni de număr şi tip de maşini, precum şi toate şi oricare alte costuri şi cheltuieli aferente (inclusiv carburant) şi servicii, indiferent de numărul de kilometri şi/sau numărul de ore de utilizare. Valoarea anuală conţinută în anexa 1 va fi împărţită în rate lunare şi comisioane unitare”.

În consecinţă, sunt întemeiate apărările intimatei referitoare la faptul că valorile stabilite prin contractul cadru de prestări-servicii cu mijloace auto şi utilaje speciale având nr. de înregistrare D.I.S.E. 432/27.01.2005, respectiv F.D.F.E.E. nr. 12/12.01.2005, convenţie în temeiul căreia reclamanta a prestat pentru pârâtă diferite servicii de autobază, emiţând în acest sens mai multe facturi fiscale, inclusiv cea cu nr. 2071041 din 31 august 2005 pentru suma de 163.014,58 lei, care a fost refuzată la plată, au fost modificate şi reduse de comun acord prin memorandumul din 2 martie 2005.

Câtă vreme părţile contractante au negociat şi convenit care să fie valorile totale maxime ce pot fi facturate de către societatea prestatoare pe seama beneficiarului, este contrar dispoziţiilor art. 969 din Codul civil, care consacră principiul forţei obligatorii a contractelor – pacta sunt servanda, şi care statuează că convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ca una dintre părţi să modifice în mod arbitrar şi unilateral acest aspect şi să factureze sume mai mari. Aceasta, deoarece contractele civile şi comerciale legal încheiate se impun autorilor lor întocmai ca legea, întrucât contractele juridice sunt obligatorii pentru părţi, şi nu facultative.

Criticile apelantei în sensul că în memorandum nu ar fi stabilită perioada de valabilitate şi că documentul ar cuprinde clauze abuzive sunt nefondate întrucât la art. 1 se precizează foarte clar că „sumele prevăzute în anexa 1 (...) pentru anii 2005 şi 2006 constituie valoarea totală maximă ce urmează a fi facturata de S.C. E.S. S.A. către S.C. E.D. S.A. pentru prestarea tuturor şi oricăror activităţi, servicii şi lucrări referitoare la aceste contracte”. Mai mult decât atât, în data de 1 august 2005 între cele două societăţi aflate în litigiu a fost încheiată o minută, care stipulează următoarele: „1. cu privire la serviciile auto (exclusiv mentenanţă) pentru perioada 01.07.2005-31.12.2005 se vor aplica tarifele auto valabile la nivelul lunii aprilie 2005, reduse cu 10%; pentru anul 2006, începând cu luna septembrie, se va demara o negociere pentru toate contractele de prestări-servicii”. De asemenea, Curtea nu poate avea în vedere susţinerile apelantei referitoare la clauzele pretins abuzive ale memorandumului atâta timp cât partea nu a înţeles să solicite anularea acestei convenţii pe motivul vicierii consimţământului.

Ca atare, în mod justificat intimata a refuzat plata facturii nr. 2071041 din 31 august 2005 în conformitate cu cele stipulate în memorandumul încheiat în legătură cu contractul-cadru de prestări-servicii cu mijloace auto şi utilaje speciale şi cu minuta din 1 august 2005, suma de 163.014,58 lei facturată de apelantă reprezentând, de fapt, diferenţa de plată calculată fără niciun temei de către S.C. E.S. S.A. Bucureşti – Sucursala Timişoara, ţinând cont doar de prevederile contractului-cadru, fără a mai respecta înţelegerile ulterioare, care au modificat clauzele contractului iniţial.

Chiar dacă este adevărat că reclamanta a probat existenţa unor relaţii comerciale între cele două societăţi, stare de fapt necontestată de către pârâtă, dovedind şi achitarea celor două facturi prin ordinul de plată nr. 365/03.10.2005, această plată parţială nu poate echivala cu însuşirea întregii sume facturate pe luna august 2005 de prestator în temeiul contractului-cadru menţionat, ca o prezumţie relativă, cum în mod neîntemeiat susţine apelanta, dovada obligaţiilor comerciale neputând fi făcută decât în condiţiile art. 46 din Codul comercial, respectiv cu acte autentice, cu acte sub semnătura privată, cu facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telegrame, cu registrele părţilor ori cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 din Codul civil, sau prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă. Deşi prezumţiile constituie un asemenea mijloc de probă, în speţă, pentru recunoaşterea de către societatea pârâtă a debitului pretins de reclamantă, nu poarte fi aplicată o asemenea prezumţie.

Având în vedere că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, iar apelul declarat de societatea pârâtă nefondat, raportat şi la art. 296 din Codul de procedură civilă, Curtea a dispus respingerea acestuia ca atare.

Domenii speta

Spete similare