Contestaţie la executare. Terţ. Justificarea dreptului pretins a fi vătămat prin executare

Contestaţie la executare. Terţ. Justificarea dreptului pretins a fi vătămat prin executare

C. proc. civ. – art. 399 alin. (1)

C. civ. – art. 492

Dreptul de proprietate asupra bunului supus executării silite trebuie să existe în patrimoniul terţului ce se pretinde vătămat prin executare, nefiind suficient ca acesta să invoce în favoarea sa doar prezumţia dobândirii în proprietate a bunului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,

Decizia civilă nr. 104 din 16 februarie 2011, F.Ş.

Pe calea contestaţiei la executare înregistrată la Judecătoria Timişoara sub nr. 10540/325/2010 contestatorii SC „A.D.M” SRL, K.S. şi K.M.C. şi SC „S.H.” SRL au solicitat în contradictoriu cu Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara cu titlu de chestiune prealabilă suspendarea executării silite ce face obiectul dosarului execuţional nr. 199/ex/2010 până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii ce va fi dată în această cauză; pe fond, au solicitat anularea tuturor formelor de executare întocmite în sus-menţionatul dosar (proces-verbal, convenţie în vederea executării silite din 26.03.2010, proces verbal din 12.04.2010, somaţie).

În motivare au învederat că executarea silită a fost declanşată în baza sentinţei civile nr. 4538/2008 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin decizia civilă nr. 137/A/2009 a Tribunalului Timiş şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 968/R/2008 a Curţii de Apel Timişoara, având ca părţi pe Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local Timişoara, în calitate de reclamanţi pe de o parte şi SC „L.” SRL în calitate de pârâtă pe de altă parte, obiectul pricinii fiind obligarea pârâtei la demolarea unor construcţii edificate pe terenul situat în CF Timişoara.

Proprietari asupra terenului sunt contestatorii şi nici un moment asupra terenului în discuţie SC „L.” SRL nu a deţinut ori exercitat vreun drept de proprietate, grăitoare în acest sens fiind CF in extenso.

Prin încheierea din 03.06.2010 instanţa a admis cererea de suspendare a executării.

Prin sentinţa civilă nr. 11370/24.06.2010 contestaţia a fost admisă, instanţa dispunând anularea formelor de executare silită pornită în dosarul execuţional 199/ex/2010 al B.E.J.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că prin sentinţa civilă nr. 4583/08.04.2008 pronunţată în dosar nr. 19146/325/2007 a fost respinsa acţiunea formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local Timişoara împotriva pârâtei SC „L.” SRL având ca obiect obligarea acesteia la desfiinţarea construcţiei executate fără autorizaţie.

Prin decizia civilă nr. 137/A/2009 instanţa a admis apelul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local Timişoara şi a obligat pârâta la desfiinţarea construcţiei ilegale, iar în caz contrar a autorizat reclamanţii să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtei.

Prin decizia nr. 968/R/2009 s-a constatat nul recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei menţionate mai sus.

Prin cererea înregistrată la data de 26.03.2010 sub nr.199 la BEJ, creditoarea a solicitat în contradictoriu cu debitoarea SC „L.” SRL punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de hotărârile menţionate mai sus.

Potrivit extrasului CF Timişoara imobilul constând în teren în suprafaţă de 542 mp. este proprietatea contestatorilor. Hotărârea ce constituie titlu executoriu şi prin care s-a dispus “desfiinţarea construcţiei ilegal executate din Timişoara” este pronunţată doar în contradictoriu cu numita SC „L.” SRL.

Contestatorii invocă în apărare dreptul lor de proprietate asupra construcţiei ce urmează a fi desfiinţată, drept dobândit în temeiul dispoziţiilor art. 492 Cod civil potrivit cărora „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui”.

Analizând decizia ce constituie titlu executoriu, instanţa a constatat că nu s-a stabilit în cuprinsul acesteia cine este proprietarul chioşcului întrucât pârâta în cauză a avut o atitudine oscilantă în ceea ce priveşte dreptul de proprietate.

Astfel, prin întâmpinare a arătat că nu este proprietarul chioşcului pentru ca apoi să invoce faptul că desfiinţarea construcţiei ar însemna o gravă atingere a dreptului său de proprietate.

Aşadar, nu a fost dezbătută problema dreptului de proprietate în condiţiile în care construcţia nu era intabulată, iar proprietarii terenului sunt contestatorii din prezenta cauză.

Având în vedere prezumţia stabilită de dispoziţiile citate mai sus instanţa a apreciat că intimaţii creditori nu deţin împotriva contestatorilor un titlu executoriu care să-i îndreptăţească la demararea procedurii executării silite.

Mai mult, imobilul supus executării silite reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar desfiinţarea lui în condiţiile arătate ar reprezenta o atingere a dreptului de proprietate al contestatorilor asupra acestuia.

Împotriva sentinţei au declarat recurs (calificat de instanţă ca fiind apel) creditorii.

Prin decizia civilă nr. 617/A/17.06.2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 10540/325/2010 apelul a fost admis, iar sentinţa a fost schimbată în sensul respingerii contestaţiei la executare.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că intimaţii-contestatori au invocat dispoziţiile art. 492 Cod civil, conform cărora „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră”. Or, în speţă, ansamblul probator conduce la concluzia edificării chioşcului a cărui demolare se solicită de către SC „L.” SRL, împiedicând astfel aplicarea dispoziţiilor invocate de contestatori.

În acest sens, tribunalul a constatat că înşişi contestatorii din prezenta cauză, proprietari ai terenului pe care a fost edificat chioşcul, au arătat că  în favoarea lor operează prezumţia instituită de art. 492 C. civ., fără însă a susţine in mod explicit şi direct că domniile lor au fost cei care au edificat construcţia în litigiu; această poziţie se coroborează şi cu cea exprimată de SC „L” SRL prin întâmpinarea depusă in dosarul 8074/30/2008 al Tribunalului Timiş, in care SC „L.” SRL a arătat că desfiinţarea chioşcului ar însemna o gravă atingere a dreptului său de proprietate, precum şi cu menţiunile procesului-verbal de contravenţie ale cărui dispoziţii nu au fost anulate, nefiind contestate de către SC „L.” SRL, care au statuat ca aceasta societate a edificat construcţia, fiindu-i aplicată o sancţiune contravenţională pentru lipsa autorizaţiei de construire. Toate acestea se coroborează şi cu lipsa vreunui demers făcut de intimaţi, în calitate de pretinşi constructori, pentru intrarea în legalitate a construcţiei şi intabularea în cartea funciară.

Astfel fiind, intimaţii-contestatori nu pot invoca dobândirea unui drept de proprietate asupra construcţiei in temeiul art. 492 C.civ.

Din aceleaşi considerente, având în vedere că intimaţii nu au dovedit dreptul lor de proprietate asupra chioşcului, nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor legale interne privind protecţia şi garantarea proprietăţii şi nici prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Chiar dacă s-ar retine că intimaţii ar fi fost cei care au edificat construcţia, ţinând cont că această edificare a fost făcută cu eludarea legislaţiei privind autorizarea lucrărilor de construire, nu se poate reţine că intimaţii au dobândit un drept de proprietate asupra chioşcului construit în astfel de condiţii, neavând deci un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie; în aceste condiţii, intimaţii ar putea invoca cel mult un drept de proprietate asupra materialelor incorporate in edificiu, construcţia neavând o existenţă recunoscută din punct de vedere juridic, apta a atrage protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Pretinsele neajunsuri cauzate intimaţilor-proprietari ai terenului de demolarea construcţiei edificate pe acesta vor putea fi ulterior reglementate pe calea unei acţiuni îndreptată împotriva constructorului nediligent, care nu a făcut demersurile minime pentru intrarea în legalitate a construcţiei şi pentru a evita măsura păguboasă a desfiinţării construcţiilor.

Împotriva deciziei au declarat recurs în termen contestatorii care au criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului declarat de creditori.

În motivare au invocat greşita reţinere a calităţii debitorului SC „L.” SRL de proprietar al construcţiei a cărei demolare a fost dispusă, deşi în cauză nu a fost răsturnată prezumţia instituită de dispoziţiile art. 492 Cod civil potrivit cu care proprietarul terenului (în speţă, contestatorii) este prezumat a fi şi proprietarul edificatelor de pe teren.

Au mai criticat nelegalitatea calificării de către tribunal a construcţiei supuse demolării ca nefiind un bun, fiind încălcate, astfel, dispoziţiile art. 480 Cod civil, art. 44 din Constituţia României, Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În drept au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ., văzând şi normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:

Executarea contestată în cauză a fost pornită în baza sentinţei civile nr. 4538/08.04.2008 a Judecătoriei Timişoara, definitivă şi irevocabilă.

Prin decizia civilă nr. 137/A/20.02.2009 a Tribunalului Timiş prin care sentinţa a fost schimbată, a fost obligată pârâta SC „L.” SRL să demoleze construcţia ilegal executată, recursul declarat de pârâtă fiind constatat ca fiind nul de Curtea de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 968/R/04.11.2009.

Corespunde realităţii că, în baza dispoziţiilor. art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite poate face contestaţie şi terţul ce invocă o vătămare a dreptului său.

Se observă, însă, că aplicarea acestei norme legale presupune ca, în momentul începerii executării silite, în patrimoniul terţului-contestator să existe dreptul real pretins a fi vătămat prin executare.

În cauză, contestatorii nu fac dovada existenţei în patrimoniul lor a dreptului de proprietate asupra construcţiei ce face obiect al executării, ci invocă în favoarea lor prezumţia instituită de dispoziţiile art. 492 Cod civil.

Or, prin decizia civilă nr. 137/A/20.02.2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 8074/30/2008 s-a reţinut irevocabil că pe terenul înscris în CF, nu proprietarii terenului, ci o altă persoană a edificat construcţia-chioşc a cărei demolare se cere, astfel că, pe calea prezentului demers judiciar, contestatorii nu pot opune prezumţia instituită de norma legală sus-menţionată, aceştia urmărind ca pe calea contestaţiei la executare să obţină constatarea împrejurării că dispoziţiile art. 492 Cod civil operează în favoarea lor.

Pe cale de consecinţă, nici susţinerile vizând afirmata încălcare a dispoziţiilor art.480 Cod civil, art. 44 din Constituţie şi Protocolului 1 nu sunt întemeiate, contestatorii nejustificând existenţa unui „bun” în sensul Protocolului în patrimoniul lor.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 C. proc. civ., instanţa a respins recursul declarat de contestatori.

Domenii speta

Spete similare