Restituire imobil preluat abuziv de către stat

Constată că prin sentinţa civilă numărul 246/2011 a Judecătoriei Mediaş a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul M. V. împotriva pârâtului Municipiul Mediaş.

Pentru a hotărî în acest mod, instanţa de fond a reţinut şi motivat că acţiunea prin care reclamantul a solicitat: să se constate inexistenţa dreptului de proprietate al statului român asupra imobilului înscris în CF 1 Mediaş, număr topografic 1/1/1, situat în Mediaş, strada Z. numărul 1; să se constate nulitatea deciziei administrative numărul 4473/1984 emisă de fostul Consiliu Popular al Judeţului Sibiu; obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, este neîntemeiată.

Pentru a hotărî în acest mod, instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamantului fiind preluat de Statul Român în temeiul Decretului 223/1974, deoarece aceştia au părăsit definitiv ţara stabilindu-se în Statele Unite ale Americii anterior anului 1989.

A reţinut instanţa de fond, de asemenea, că modul de preluare al bunului prin decretul 223/1974 nu contravenea Constituţiei în vigoare la acea dată şi că deşi acesta contravine Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi Primului protocol adiţional a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la acea dată cele două acte normative cu caracter internaţional nu făceau parte din dreptul intern.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acţiunii.

Reclamantul critică soluţia instanţei de fond deoarece în mod nelegal instanţa de fond a trecut în dispozitivul sentinţei calea de atac a recursului, încălcând astfel dispoziţiile art. 181 indice 1 Cod de procedură civilă.

Mai arată reclamantul că instanţa de fond cât şi cea de recurs are, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea 213/1998, aptitudinea de a verifica în ce măsură Decretul de preluare al bunului, precum şi decizia emisă în concordanţă cu acesta este compatibilă cu Constituţia României din 1965, cu tratatele internaţionale la care România este parte şi cu legile în vigoare la data preluării la stat.

Preluarea la stat este în contradicţie cu art. 36 din Constituţia României din 1965 deoarece prin acesta se ocrotea proprietatea. Decretul 223/1974 a fost conceput ca o sursă ilegală de îmbogăţire a patrimoniului imobiliar al statului român sub pretextul plecării cetăţenilor români în străinătate, ceea ce echivalează cu o expropriere.

Decretul 223/1974 este, de asemenea, contrar dispoziţiilor art. 480 şi 481 Cod civil, precum şi cu cele ale art. 948 Cod civil, deoarece persoanele care părăseau ţara erau împiedicate să-şi valorifice dreptul de proprietate asupra imobilelor, ele fiind preluate la stat

În mod greşit instanţa de fond a reţinut că decizia de preluare în proprietatea statului este legală deoarece aceasta nu le-a fost comunicată autorilor lui, astfel încât nu poate produce nici un efect.

Decretul 223/1974 a fost abrogat prin Decretul 9/1989, iar decizia administrativă de preluare a bunului la stat este lipsită de eficacitate.

Decizia instanţei de fond a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţia României şi a Decizie nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care se stabileşte că acţiunea în revendicare de drept comun este admisibilă în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori9 securitate a raporturilor juridice. Proprietarul bunului este, în prezent, Statul Român, el fiind ocupat de chiriaşi. Titlul statului este unul viciat, inexistent, iar formalităţile de înscriere ale dreptului de proprietate sunt nule.

În drept, cererea de apel este motivată pe dispoziţiile art. 304 pct.7,8 şi 9 Cod de procedură civilă, art. 480, 481 Cod civili, art. 6 din Legea 213/1998, Decretul 223/1974, art36 din Constituţia RSR din anul 1965, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul adiţional la CEDO, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, art. 2 din Legea 10/2001, art. 11 şi 20 din Constituţia României.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care s-a opus admiterii prezentei căi de atac.

La termenul de judecată din data de 1 septembrie 2011, instanţa a stabilit potrivit dispoziţiilor art. 282 indice 1 Cod de procedură civilă, dată fiind valoare bunului revendicat, faptul că prezenta cale de atac are natura unui apel.

Cu privire la apelul de faţă, instanţa reţine următoarele:

Ceea ce instanţa este chemată să verifice, mai întâi, este concursul de legi în timp care reglementează situaţia imobilelor preluate la stat în perioada comunistă, cu privire la cauza de faţă.

Este în afară de dubiu că bunul a fost preluat de la antecesorul reclamantului potrivit Decretului 223/1974.

Relevante pentru procedura şi modul de restituire al unor astfel de imobile sunt Legea 213/1998, iar mai apoi Legea 10/2001.

Legea 213/1998, privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, a reglementat pentru întâia oară posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a verifica, în condiţiile dreptului comun, validitatea titlului de preluare a imobilelor de către Statul Român.

Legea 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare reglementează procedura de restituire a imobilelor, stabilind în sarcina foştilor proprietari termene şi condiţii concrete pentru restituirea acestora.

Acest din urmă act normativ are caracter special în raport cu cel dintâi, iar prin Decizia numărul 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de către apelant, s-a statuat expres următoarele: „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului speciala generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială”.

Instanţa supremă statuează, de asemenea, prin aceeaşi decizie pronunţată în interesul legii şi faptul că „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”

Decizia Înaltei Curţi de  Casaţie şi Justiţie îndrumă judecătorul fondului să examineze dacă şi în ce măsură în fiecare cauză dedusă judecăţii normele Legii 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt în neconcordanţă cu  Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi să dea prioritate aplicării normelor internaţionale.

Instanţa va aprecia eventuala neconcordanţă a dreptului internaţional cu cel intern, prin raportare la cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 778/22.11.2010. Aceasta este cauza pilot pronunţată împotriva României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în materia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În paragraful numărul 142 al acestei cauze, Curtea apreciază că „transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art.1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial, ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de  aceste legi.”

Rezultă că, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte ca fiind în marja de apreciere a statului posibilitatea de a adopta legi speciale pentru restituirea bunurilor preluate în perioada comunistă, prin  care să se reglementeze procedura, termenele şi condiţiile în care restituirea poate avea loc, astfel încât, nu se poate reţine, de plano, cum solicită apelantul, neconcordanţa dintre dreptul intern constituit din Legea 10/2001 şi normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Ceea ce apelantul solicită instanţei, în justificarea cererii sale, este să interpreteze dispoziţiile Convenţiei într-o altă manieră, care îi este favorabilă, alta decât cea în care o face însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantul-apelant nu a urmat procedura prevăzută de legea specială de reparaţie nu a epuizat căile de atac prevăzute de aceasta, astfel încât un eventual interes patrimonial al său nu s-a transformat într-o valoare patrimonială, în înţelesul  art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, pentru a justifica acţiunea de faţă ce are ca finalitate revendicarea bunului.

Faţă de cele mai sus arătate, apelul a fost respins, cu consecinţa păstrării sentinţei apelate.

Domenii speta

Spete similare