Natura juridică a acţunii in declararea falsului pe cale principală. Distincţie faţă de acţiunea in nulitate. Prescripţie. Competenţa instanţelor romane Inadmisibilitate.

Natura juridică a acţunii in declararea falsului pe cale principală. Distincţie faţă de acţiunea in nulitate. Prescripţie. Competenţa instanţelor romane Inadmisibilitate.

Acţiunea în declararea falsului nu este echivalentă cu acţiunea în declararea nulităţii absolute, deoarece prima vizează constatarea inexistenţei însăşi a actului juridic privind ca negotium iuris, iar cea de-a doua valorifică neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, de fond sau de formă pentru îndeplinirea unui act juridic care a avut la bază manifestară de voinţă a părţilor emitente.

Din acest motiv, acţiunea nu este supusă regimului juridic al prescripţiei extinctive, deoarece poate fi valorificată principal numai pe calea prevăzută de art. 111 din C.p.c., iar dreptul a cărei inexistenţă se solicită a fi constatată va fi reţinut de instanţă în starea în care se găseşte la orice moment al formulării cererii.

Admiterea ipotetică a excepţiei necompetenţei instanţelor române nu atrage respingerea cererii ca inadmisibilă, ci ca nefiind de competenţa instanţelor române.

În cazul în care înscrisul a cărei falsitate se solicită a fi constatată a fost reţinut ca probă într-un proces finalizat cu o hotărâre definitivă, acţiunea intentată pe cale principală devine inadmisibilă, partea având la îndemână revizuirea. Pe de-o parte, o  hotărâre definitivă şi intrată în puterea lucrului judecat nu mai poate fi retractată decât în urma exercitării căilor extraordinare de atac, iar nu prin constatarea ca falsă a unei probe făcută într-un proces ulterior distinct, cu caracter principal. Deci partea are la îndemână  “acţiune în realizare” conform art. 111 din C.p.c.

Prin cererea, înregistrată pe rolul Judecătoriei Rm. Vâlcea la data de 15.10.2008, sub nr. 7805/288/2008, reclamanţii DL, PME şi PI, solicitat să se constate nulitatea absolută a următoarelor documente: certificatele de deces ale IT, certificatul de moştenitor al lui GHT, procurile de reprezentare a lui GHT de către CD, scrisoarea intitulată Sehr gechrter her prosident, cesiunea de drepturi nesuccesorale intitulată Abtretung von Erbrechten.

În motivarea în fapt, a cererii, reclamanţii au arătat că aceste înscrisuri nu îndeplinesc condiţiile de formă şi de fond pentru a putea fi luate în considerare ca probe în justiţie, întrucât nu sunt semnate de GHT, semnăturile persoanelor care pretind că au semnat nu există şi nu există nici certificările acestor semnături de către autorităţi, pe niciunul dintre documente nu este nicio parafă de autoritate, acestea nefiind nici apostilate, acestea prezintă modificări flagrante în ceea ce priveşte poziţia parafelor şi a semnăturilor, precum şi a celorlalte documente de definire, nu au numere de înregistrare şi lipsesc împuternicirile legale ale persoanelor care pretind că le-au semnat.

Reclamanţii mai precizează că documentele mai sus menţionate au fost şi sunt, în prezent, utilizate de CD şi moştenitorii săi în dosarul civil nr. ------, aflat pe rolul Curţii de Apel Piteşti.

În drept, reclamanţii s-au întemeiat pe dispoziţiile art. 111 din C.p.c.

Ulterior, reclamanţii şi-au modificat cererea, în sensul că au indicat, ca pârât pe CE. De asemenea, au arătat că solicită ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună desfiinţarea înscrisurilor falsificate menţionate, respectiv certificatele de deces ale IT, certificatul de moştenitor al lui GHT, procurile de reprezentare a lui GHT de către CD, scrisoarea intitulată Sehr gechrter her prosident, cesiunea de drepturi succesorale intitulată Abtretung von Erbrechten.

La data de 9 ianuarie 2009, pârâta CE a formulat întâmpinare, prin care a arătat că nici prin cererea principală, nici prin cea modificatoare, nu se indică numerele actelor a căror desfiinţare se solicită.

Prin întâmpinare, pârâta CE arată că certificatul de moştenitor şi cesiunea de drepturi succesorale sunt evaluabile în bani, astfel ca reclamanţii trebuie să timbreze la valoare.

De asemenea, consideră că actele de la punctele 1-4 sunt emise de autorităţi germane, ridicându-se problema dacă judecătoria Rm. Vâlcea este competentă să soluţioneze cererea, impunându-se respingerea sa ca inadmisibilă.

Pârâta consideră că acţiunea este prescrisă, deoarece este una în declararea nulităţii relative.

În fine, apreciază că acţiunea este şi neîntemeiată, deoarece anterior s-a reţinut că autorul său nu a comis infracţiunile de fals şi uz de fals, astfel cum reiese din cercetările efectuate de organele de cercetare penală.

La termenul din data de 24.02.2008, reclamanţii PME, PI şi DL au declarat că renunţă la capătul de cerere privind desfiinţarea certificatelor de deces, împrejurare de care, în temeiul art. 246 C.p.c, instanţa a luat act prin încheierea termenului din data de 24.02.2008.

Prin aceeaşi încheiere, apărătorul reclamanţilor a arătat că solicită anularea înscrisurilor ca urmare a împrejurării că acestea sunt false.

Analizând înscrisurile ataşate dosarului cauzei în raport de obiectul precizat  al cererii de chemare în judecată, instanţa reţine că reclamanţii solicită desfiinţarea înscrisurilor întrucât acestea sunt false.

Altfel spus, după cum a precizat şi apărătorul acestora, se înscriu în fals pe cale principală.

Potrivit art. 138 alin. 2 din C.p.c., instanţa soluţionează cu precădere excepţiile procesuale, precum şi pe cele de fond, care fac de prisos analizarea fondului cererii.

Astfel, în primul rând, instanţa apreciază că excepţia necompetenţei instanţelor române este neîntemeiată, deoarece reclamanţii şi-au restrâns pretenţiile, renunţând la contestarea, pe această cale, a actelor de stare civilă.

În consecinţă, instanţa rămâne investită numai celelalte 4 înscrisuri.

În acest sens, instanţa reţine că art. 149 pct. 5 din Legea 105/1992 atribuie competenţă instanţelor române în litigii cu element de extraneitate, dacă locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extracontractuale sau efectele sale se află în România.

Invocându-se faptul falsificării, ca fapt delictual, extracontractual, iar efectele actelor a căror desfiinţare se cere se produc în România, textul legal citat este aplicabil. De altfel, competenţa instanţei române este dată şi de art. 149 pct. 8, deoarece litigiul este urmarea succesiunii lăsate de autoarea TI, care cuprinde şi imobile pe teritoriul României. Aplicabilitatea sa priveşte deopotrivă certificatul  de moştenitor al lui GHT, precum şi cesiunea de drepturi succesorale, ambele decurgând din succesiune. Iar scrisoarea şi procurile sunt acte premergătoare cesiunii, astfel încât şi în prezenţa lor rămâne competentă instanţa română.

Aşa fiind, excepţia necompetenţei instanţei române este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.

Mai trebuie precizat că dacă această excepţie s-ar fi dovedit întemeiată, soluţia nu ar fi fost de respingere a cererii ca inadmisibilă, ci ca nefiind de competenţa instanţelor române, astfel cum textul art. 157 din Legea 105/1992 dispune expres.

În al doilea rând, cu privire la excepţia prescripţiei, instanţa consideră că aceasta este neîntemeiată, însă nu ca urmare a calificării acestei acţiuni ca fiind una în nulitate absolută. Decizia Înaltei Curţi ataşată de reclamantă dosarului (fila 97) nu se poate opune cu autoritate pentru această instanţă, deoarece practica judiciară nu este izvor de drept. Ea se poate impune, ce-i drept, prin forţa argumentelor.

Această instanţă consideră că nu există echivalenţă de noţiuni de drept între acţiunea în nulitate absolută (de altfel, o acţiune în realizare şi nu în constatare) şi acţiunea în declararea falsului, pentru argumentele ce vor succede.

Astfel, prezenta acţiune este una în declararea falsului pe cale principală, iar nu în nulitate absolută.

Nulitatea, ca sancţiune de drept civil material, lipseşte de efecte juridice actul juridic civil încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor de fond sau de formă, prevăzute de lege la momentul încheierii actului.

Prin urmare, nulitatea vizează actul juridic ca negotium, atunci când nu sunt întrunite cerinţele de fond (spre exemplu art. 948, când s-a fraudat legea, art. 969 etc.) sau când forma cerută de lege ad validitatem nu este respectată. Dar şi în acest din urmă caz lipsa de efecte nu vizează aspectul formal (instrumentum) ci tot aspectul material, deoarece acordul de voinţă al părţilor nu a îmbrăcat forma cerută de lege şi deci nu poate produce efectele fireşti.

Aşadar, nulitatea lipseşte de efecte actul juridic, manifestarea de voinţă, negotium iuris. Premisă esenţială este existenţa unui acord de voinţă ce urmează a fi lipsit de voinţă, a fi constata ca nevalabil.

În cauză, se solicită a se constata că înscrisurile nu pot fi folosite ca probă în procesul în curs, altul decât prezentul, însă cu ca urmare a neîndeplinirii unei condiţii de fond sau de formă, ci ca urmare a falsităţii acestora.

Or, în materia falsului, acordul de voinţe nu a existat niciodată. Existenţa sa a fost pretinsă printr-un act care nu provine de la autor, altul fiind semnatarul, sau cuprinde menţiuni care nu au fost niciodată însuşite de autor, în cazul actului unilateral sau niciodată convenite de părţi în cazul celui bi sau multilateral.

Altfel spus, în materia falsului nu a existat niciodată o manifestare de voinţă care să poate fi lipsită de efecte juridice. Prin declararea falsului, situaţia pretinsă prin actul fals este confirmată ca inexistentă (negotium neexistând, niciodată, în realitate, indiferent dacă actul pretins a fi fost încheiat, dar, în realitate nu a fost, ar produce efecte dintr-o dată sau succesiv). Or, în materia nulităţii, deşi efectele sunt, în principiu, identice în materia actelor cu executare promptă - uno ictu, actul-negotium deşi existent, este nevalabil retroactiv; iar în materia celor cu executare succesivă, efectele se produc numai pentru viitor, deci actul nul a produs efecte până la declararea sa ca atare, aptitudine pe care înscrisul fals nu o poate avea, deoarece nu a existat vreun aspect material în ceea ce-l priveşte.

Calificând acţiunea ca fiind una în declararea falsului (calificarea cererii o face instanţa în raport de motivele de fapt şi de drept expuse de parte, aceasta fiind pusă în discuţie la termenul din 24.02.2008, însuşită fiind de reclamantă), prescripţia nici măcar nu poate opera, deoarece această instituţie de drept material stinge dreptul la acţiune în sens material (sau însuşi dreptul real principal prescriptibil sau real accesoriu), dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Or, în materia falsului, nu există un drept la acţiune în sens material ci doar unul în sens procesual. Actul juridic neexistând, nu se poate pretinde ca executarea unei conduite decurgând din aparenţa existenţei sale (prin instrumentum falsificat) să se facă într-un anume termen, deoarece însuşi negotium, izvorul obligaţiilor de executat nu a existat niciodată.

În materia falsului nu există decât un drept la acţiune în sens procedural. Din acest motiv procedura falsului este reglementată exclusiv de norme procesuale, iar nu de drept material. Acest drept la acţiune în sens procedural este supus termenului de decădere anume prevăzut de lege, însă numai atunci când înscrisul este înfăţişat şi numai atunci când se derulează procedura falsului (art. 184 C.p.c.) pe cale incidentală, în sensul că partea trebuie să se înscrie  după ce i se opune înscrisul fals sau în materia revizuirii.

Când procedura falsului este admisibilă pe cale principală, astfel cum se va arăta în cele ce succed, nu există un termen defipt de lege pentru exerciţiul său, deoarece, în acest caz, acţiunea are caracterul uneia în confirmarea unei situaţii trecute continue (inexistenţa actului-negotium), deci una în constatare, care nu este afectată de prescripţie sau decădere.

În cauză, acţiunea în constatarea (declararea) falsului pe cale principală nu face parte din domeniul prescripţiei extinctive, motiv pentru care excepţia prescripţiei este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

În fine, referitor la excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu, instanţa, reluând argumentele de calificare a prezentei acţiuni ca fiind una în declararea falsului pe cale principală, reţine că promovarea unei astfel de acţiuni nu este, de plano, inadmisibilă, chiar dacă legea nu reglementează in terminis o astfel de acţiune.

Astfel cum se arată în mod unitar în doctrină, nimic nu se opune ca o parte să solicite instanţei declararea unui înscris ca fals, atât timp cât prin această conduită poate preveni împrejurarea ca, într-un proces viitor, să i se opună acel înscris.

Concluzia doctrinei, pe care instanţa şi-o însuşeşte, în sensul că acţiunea în declararea falsului - ca natură juridică - o acţiune în constatare (o acţiune în constatarea inexistenţei unui drept al adversarului, decurgând din aparenţa creată de actul-instrumentum fals,- art. 111 C.p.c)- este admisibilă numai dacă nu este sau nu a fost un proces pe rol în care să se fi opus un înscris, este justă.

Astfel, în cazul în care există un proces pe rol, care nu este finalizat printr-o hotărâre definitivă, partea poate defăima înscrisul ca fals pe cale incidentală, conform regulilor prevăzute de art. 180 şi urm. din C.p.c., astfel că nu mai are la îndemână o acţiune de sine stătătoare, cu caracter principal, legea (art. 177 din C.p.c.) impunându-i să precizeze poziţia sa.

Dimpotrivă, dacă s-a desfăşurat un proces, finalizat printr-o hotărâre definitivă, în care s-a opus înscrisul fals, însă partea în drept nu l-a defăimat, considerând, spre exemplu, din eroare, că este valabil, aceasta are la îndemână revizuirea, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 din C.p.c. Din nou, această cale de urmat este obligatorie, deoarece hotărârea pronunţată a intrat în puterea lucrului judecat care poate fi sfărâmată numai prin retractarea hotărârii definitive, iar nu prin pronunţarea alteia (sub sancţiunea aplicării art. 322 pct. 7 din C.p.c.).

Prin urmare, calea principală a declarării falsului rămâne deschisă, în condiţiile art. 111 din C.p.c., numai în cazul inexistenţei unui proces pe rol în care să se opună sau să se fi opus un înscris hotărâtor.

Din această perspectivă, în cauză, instanţa constată că părţile se judecă într-o acţiune separată, care se află pe rolul Curţii de Apel Piteşti, sub nr. de dosar 5330/90/2006.

Această acţiune a fost soluţionată în fond şi apel, iar în cadrul acesteia s-au opus înscrisurile contestate de reclamanţi. De altfel, astfel cum reiese din încheierea dată la termenul din 2 martie 2007, de către Curtea de Apel, reclamanţii s-au înscris în fals împotriva procurii (nu şi împotriva celorlalte înscrisuri) abia în faţa acestei instanţe. Ca urmare a înscrierii în fals şi sesizării organelor de cercetare penală, Curtea a suspendat judecata recursului, conform art. 244 pct. 2 din C.p.c., prin încheierea din 30 martie 2007.

Rezultă, aşadar, că, pronunţându-se o hotărâre definitivă (decizia 561/A/2.11.2006, pronunţată în apel de Tribunalul Vâlcea, în dosarul 5330/90/2006, reclamanţii nu mai au la îndemână calea acţiunii principale de declarare  a falsului, ci numai calea revizuirii, conform art. 322 pct. 4. împrejurarea prevăzută de art. 184 C.p.c.,  respectiv posibilitatea instanţei civile de a cerceta falsul ea însăşi, este  aplicabilă în cursul revizuirii, conform art. 326 alin. 1 din C.p.c.

Aşa fiind, alegaţiile reclamantei, prin avocat, în sensul îngrădirii accesului la justiţie sunt lipsite de orice suport real, deoarece legea prevede posibilitatea verificării fondului susţinerilor sale, acţiunea însăşi fiind incorect aleasă, iar revizuirea – prevăzută de lege cu toate condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate.

Art. 6 din CEDO nu presupune înfrângerea oricărei discipline procesuale în materia alegerii acţiunii care să permită verificarea fondului dreptului cu caracter civil, atât timp cât aceasta este edictată de legea internă cu suficientă claritate. Or, art. 322 pct. 4 este expus astfel, iar partea - asistată de avocat. Respingerea acţiunii reclamantei ca inadmisibilă nu reprezintă o suprimare a accesului său la justiţie, avându-l deschis în lumina celor arătate, iar nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii. Disciplina procesuală în materia alegerii căii de acces potrivite nu este o sarcină disproporţionată şi corespunde unui scop legitim urmărit-siguranţa circuitului civil.

În consecinţă, excepţia inadmisibilităţii se dovedeşte a fi întemeiată, urmând a fi admisă, iar acţiunea reclamante-respinsă ca inadmisibilă.

Judecătoria Rm- Vâlcea, Secţia civilă, s.c. nr. 3847/2009

~  6  ~

Domenii speta

Spete similare