Prescripţii - Litigii cu profesionişti. Acțiune în răspundere contractuală. Intervenţia prescripţiei extinctive în reglementarea Decretului 167/1958. Începutul termenului de prescripție

Domeniu asociat – Prescripţii - Litigii cu profesionişti. Acțiune în răspundere contractuală. Intervenţia prescripţiei extinctive în reglementarea Decretului 167/1958. Începutul termenului de prescripție

A. Contractul încheiat nu permite apelantei, în calitate de executant, să aleagă liber momentul emiterii facturilor și, implicit, începerea cursului prescripției. Atât stabilirea pe cale contractuală a termenului de finalizare a lucrărilor cât și a momentului emiterii ultimei facturi se opun unei astfel de concluzii.

Contrar susținerilor apelantei, începutul termenului de prescripție prețului serviciilor prestate în contractul de antrepriză încheiat nu este condiționată de executarea conformă a obligației corelative. Acest aspect privește temeinica pretenției sale.

Raportat la art. 7 alin. 3 din decretul 167/1958, dacă dreptul este afectat de un termen suspensiv, cum este situația în speță, prescripția începe să curgă la data când a expirat termenul.

În condițiile în care termenele de prescripție de trei ani au început să curgă la data de 06.10.2011, respectiv la data de 05.12.2011, rezultă că acțiunea introdusă abia la data de 29.06.2015 (data poștei), fără să opereze vreo cauză de suspendare sau de întrerupere, este prescrisă.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1324 A din 11.09.2017)

Deliberând asupra apelului de faţă, constată :

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov – Secţia Civilă sub  nr.1702/3/2016, reclamanta SC C. SRL, în insolvență, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta R.R. SRL, să fie obligată pârâta să achite reclamantei suma de 656.461,25 lei reprezentând diferenţa neachitată în urma executării contractului nr.04/25.01.2011 și la plata dobânzilor legale începând cu data scadenţei facturilor şi până la plata efectivă.

Prin sentința civilă nr. 7549 din 25.11.2017 pronunţată de Tribunalul Ilfov – Secţia Civilă în dosarul nr. 11730/3/2016 a fost admisă excepţia prescripţiei și respinsă acţiunea ca fiind prescrisă.

În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut următoarele :

Între părți, la data de 25.01.2011, a fost încheiat  contractul de dezvoltare imobiliară nr. 4 care avea ca obiect  executarea la cheie, conform documentației, construcția pentru magazinul P.M.  din localitatea T., C.A, nr. 48, judeţul T.

Valoarea contractului a fost stabilită la un preț paușal de 370.000 euro. În  contract s-a mai stabilit că plățile se fac în 30 de zile de la emiterea facturii către beneficiar.

La punctul 6.1 din contractul părților s-a menționat că plățile parțiale se fac pe baza planului de plăți anexat contractului. La punctul 6.2 se  mai indică ,,beneficiarul va plăti facturile în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea facturii. Fiecărei facturi i se va anexa un raport al lucrărilor executate conform planului de plăți. Ultima factură va fi emisă după semnarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Prin prezenta, reclamanta a solicitat plata sumei de 96.845,35 euro, reprezentând situaţia de lucrări nr. 5, si 14 000 euro, reprezentând lucrări de proiectare în cuantum de 20%, în baza facturii nr. 6060245 din 31.08.2012. De asemenea, s-a mai solicitat la plată suma de 43208 lei, reprezentând 5% din garanţia reţinută conform Contractului de Dezvoltare Imobiliară nr. 04/25.01.2011, în temeiul facturii 6060301/25.09.2012.

Cu privire la  sumele cuprinse în factura nr. 6060245/31.08.2012,  reclamantul a  mai emis două facturi anterior, respectiv 6060238/02.08.2011 și 6060237/09.05.2011, pe care a  arătat că le-a anulat datorită pârâtei (f.36, 43). În ce privește suma de 96845,35 euro, aceasta a făcut parţial și obiectul facturii 6060241 din 2011.

Din adresa 204/12.08.2011 trimisă de către pârâtă către reclamantă rezultă că S.C. R.R. S.R.L. era nemulțumită de calitatea lucrărilor efectuate de către C. S.R.L. Mai mult, în ce privește situaţia de lucrări nr. 5, pârâta arată că i-au fost trimise trei situaţii de lucrări cu numărul 5 și nu va răspunde la cea din 02.08.2011 (în baza căreia a fost emisă factura 6060238) pentru că ar putea fi anulată de situaţiile cu acelaşi număr prezentate ulterior.

Prin adresa 238 din data de 28.09.2011, pârâta comunică reclamantei că restul pe care îl are de achitat conform contractului este 110.000 euro. Mai menţionează pârâta că datorită întârzierii în predarea obiectivului, respectiv 58 de zile, la rândul său, reclamanta îi datorează penalităţi de întârziere de 9.000 lei/zi, conform contractului. Pârâta a arătat că va sista plăţile către reclamantă dat fiind că nu au fost îndeplinite toate obligaţiile contractuale până la 28.09.2011, motiv pentru care a returnat factura emisă de către reclamantă pentru anulare până la reglementarea situaţiei.

Cu toate acestea, din înscrisurile depuse la dosar reiese că procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor a fost încheiat la data de 28.07.2011, recepţia s-a făcut cu obiecțiuni si la aceasta nu au participat reprezentanţii reclamantei. Acest proces-verbal nu a fost urmat de alte documente din care să rezulte dacă nemulțumirile reclamantei cu privire la calitatea lucrărilor au fost înlăturate.

In concluzie, din câte se poate constata din corespondenţa dintre părţi, pârâta avea obiceiul să refuze la plată facturile emise de către reclamantă pentru că nu era mulțumită de calitatea lucrărilor, iar aceasta din urmă le anula si emitea altele ulterior.

Prin urmare, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este momentul la care s-a emis prima factură cu privire la sumele care sunt solicitate prin prezenta la plată. Acela este momentul la care reclamanta a considerat că în temeiul contractului si a lucrărilor efectuate poate solicita la plată sumele de 96.845,35 euro și 14.000 euro.

Nu se poate considera că prin emiterea unei noi facturi începea un nou termen de prescripţie de vreme ce nu există o înțelegere a părţilor cu privire la acest aspect sau dovada faptului că s-au efectuat alte lucrări. Tot ce se poate observa este că reclamanta a emis facturi succesive pentru aceeași sumă, facturi pe care le-a anulat, ca urmare a refuzului la plată al pârâtei.

Prin urmare, raportat și la modul în care a fost redactată cererea de chemare în judecată, momentul la  care s-a născut creanța  reclamantei este cel al emiterii facturilor  nr.6060238/02.08.2011 și nr.6060237/09.05.2011.

Termenul de prescripţie, care a început să curgă la datele emiterii facturilor de mai sus, s-a întrerupt prin recunoașterea de către pârâtă  prin adresa 238 din data de 28.09.2011 a debitului de 110.000 de euro pe care îl datorează reclamantei.

Nu se poate considera că un nou termen de prescripţie a început să curgă la emiterea facturilor nr. 6060245/31.08.2012 si nr.6060301/25.09.2012, în condiţiile în care aceste facturi nici măcar nu au fost înregistrate în contabilitatea pârâtei, astfel cum rezultă din răspunsul acesteia la adresa instanţei.

Tribunalul constată că pârâta a nu acceptat la plată niciodată facturile care priveau sumele solicitate prin prezenta cerere de chemare în judecată datorită nemulțumirilor pe care le avea cu privire la activitatea reclamantei, ceea ce întărește și mai mult concluzia că pentru sumele respective termenul de prescripţie a început să curgă la data emiterii facturilor nr.6060238/02.08.2011 și nr.6060237/09.05.2011.

Astfel cum s-a arătat mai sus, la 28.09.2011 a avut loc o întrerupere a termenului de prescripţie iniţial, moment de la care a început să curgă un termen nou.

Raportat la acest moment, în cauză se aplică dispoziţiile Decretului nr. 167/1958  care la art.3 arată că termenul prescripției este de 3 ani.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar în speţă aceasta a început la recunoașterea debitului de către pârâtă, la data de 28.09.2011.

Faptul că prin decizia sa, 76/23.04.2015,  Curtea de Apel Oradea a pronunţat o soluţie prin care a arătat că reclamanta nu ar datora pârâtei penalităţi pentru întârzierea lucrărilor nu este de natură să afecteze momentul de curgere al termenului de prescripţie pentru creanța pe care o avea aceasta împotriva pârâtei.

Având în vedere că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 28.09.2014, iar acțiunea a fost introdusă la data de 01.07.2015, excepţia prescripţiei cu privire la sumele de 14.000 euro si 96.845,35 euro trebuie admisă.

În ce privește suma de 43.208, 46 lei si care reprezintă conform art. 6.3 lit.b garanţia pentru finalizarea la timp si de calitate a lucrării, aceasta se datora de la data de 06.09.2011, moment la care i-au fost comunicate reclamantei procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor încheiat la data de 28.07.2011, la care C. a fost absentă.

Chiar din motivarea acțiunii sale, reclamanta arată că acesta este momentul la care s-a născut dreptul său cu privire la garanția prevăzută de art. 6.3 lit. b din contract. Astfel, s-a arătat de către reclamantă că în decizia sa Curtea de Apel Oradea nu a reţinut culpa sa în întârzierea lucrărilor, iar pârâta nu a făcut nicio obiecție cu privire la calitatea acestora.

Faptul că reclamanta a emis la data 25.09.2012 factura nr. 6060301 nu are nicio relevanţă cu privire la momentul la care s-a născut dreptul său de creanţă cu privire la suma de 43.208,46 lei si care a fost 06.09.2011.

Prin urmare, și cu privire la această sumă s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.167/1958.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta C. SRL, care a solicitat anularea acesteia și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea apelului, apelanta a susținut următoarele :

Hotărârea este greşită, fiind efectul necoroborării înscrisurilor depuse în probaţiune.

Cele 2 sume – sumele facturate ca şi contravaloare lucrări şi sumele facturate ca şi garanţie de bună execuţie – trebuie tratate distinct, ele având momente de începere şi termene separate de curgere a prescripţiei extinctive sumele reprezentând contravaloarea lucrărilor.

Termenul de prescripţie a început să curgă doar la 30 de zile de la emiterea facturii în august 2012.

Potrivit art. 4.3. din contract, plăţile se fac în 30 de zile de la primirea facturii de către beneficiar.

Potrivit art. 6.2 din contract, „fiecărei facturi i se va anexa un raport al lucrărilor executate conform planului de plăţi”.

La data finalizării lucrărilor se va plăti maxim jumătate din valoare contractuală.  Deci, potrivit contractului, factura finală de lucrări trebuia să o emită doar după finalizarea lucrărilor, în baza unui raport al lucrărilor executate, plătibilă în 30 de zile de la ajungerea ei la beneficiar.

Reclamanta a încercat să factureze lucrările finale cu factura nr.6060232/09.05.2011, refacturată apoi cu nr. 6060238/02.08.2011, respectiv factura nr.6060237/26.07.2011, ambele anulate.

Cât priveşte factura nr.6060232, prin adresa nr.158/2011 emisă de R., care are ca şi anexă factura respectivă, s-a cerut anularea acesteia (ca şi a facturii 6060234), cu menţiunea că „refacturarea şi plata serviciilor prestate (în speţă diferenţă 20% servicii proiectare) se va putea face când toate prevederile contractului privind partea de proiectare si dezvoltare sunt 100 % îndeplinite. Cu alte cuvinte, R. restituie facturile respective uzând de dispoziţiile art. 6.2 din contract. Raportat la această stare de fapt este absurd ca de la emiterea facturii anulate în urma solicitării R. conform contractului de dezvoltare, să curgă un termen de prescripţie. Practic pârâta a invocat că acele servicii nu sunt scadente, susţinând că ele se datorează potrivit art. 6.2. din contract doar după finalizarea 100% a contractului, apelanta fiind de acord cu aceste susţineri.

La fel, în privinţa facturii 6060238 ce cuprinde printre altele şi aceleaşi lucrări de proiectare ca şi factura 6060232, trebuie analizată corespondenţa dintre părţi, respectiv adresa 204/12.08.2011 emisă de R. ca răspuns la adresa apelantei 59/02.08.2011, rezultând fără echivoc că „facturile aferente acestei adrese, vă vor fi transmise spre anulare, refacturarea se va face după clarificarea acestui proiect din toate punctele de vedere". Or, obiectul adresei 59/2011 îl reprezentau exact lucrările de proiectare şi situaţia de lucrări 5. În concluzie, este evident că R. a invocat în mod constant clauza 6.2. din Contract, având pretenţia să emită factura finală de lucrări doar după clarificarea şi remedierea tuturor reclamaţiilor lor.

Cât priveşte factura 6060237/26.07.2011 ce cuprinde lucrări de construcţii, R., prin mail din 8 august 2011, provenit de la reprezentantul R., S.V., a solicitat anularea acesteia și refacturarea separată. Lucrările confirmate de R. - 45000 EUR + TVA separat pentru a fi plătite, iar diferenţa urma să fie facturată doar după finalizarea lucrărilor - în aplicarea art. 6.2. din contract. în acest sens s-a şi procedat, fiind emisă factura 6060241/08.08.2011 - anexa 9 la apel , pentru lucrările executate în valoare de 217.609,47 lei. După cum rezultă din corespondenţa ulterioară dintre părţi, R.R. SA nici în cursul anului 2012 şi nici anul 2013 nu a confirmat finalizarea lucrărilor. În aceste condiţii, în opinia R., diferenţa de plată nu a fost scadentă în cursul anului 2012.

Ceea ce rezultă din cele de mai sus este faptul că raţionamentul primei instanţe a fost unul greşit, bazându-se pe o apreciere trunchiată a probelor ce reflectă în mod detaliat şi complet corespondenţa şi înţelegerea părţilor. Este evident că R.R. SA a invocat (raportat la lucrările cuprinse în facturile nr.6060232 - refacturată nr.6060234, ambele anulate, respectiv raportat la factura nr.6060237, anulată şi refacturată la acel moment parţial doar pentru lucrările confirmate ca stadiu de execuţie 100% - nr.6060241- de departamentul de construcţii al R.), neexigibilitatea sumelor facturate, raportat la art. 6.2 din Contractul de dezvoltare - inclusiv că au fost emise anterior semnării procesului verbal de recepţie finală a lucrărilor din 28.07.2011, semnat şi acela cu obiecţiuni.

În aceste condiţii, sumele nefiind scadente, nu putem vorbi de curgerea unui termen de prescripţie.

În plus, judecătorul fondului acreditează în mod nelegal cu efecte juridice 2 acte juridice anulate!

Potrivit judecătorului fondului, prescripţia dreptului la acţiune a început să curgă la data emiterii facturilor anulate.

Or, este cert că cele 2 facturi au fost anulate. Se pune întrebarea care este efectul acestor acte anulate. Potrivit vechiului Cod civil, principiul retroactivităţii este propriu nulităţii actului juridic civil: „retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele nulităţii se produc din momentul încheierii actului juridic”. În aceste condiţii, facturile anulate nu pot produce efecte juridice - implicit declanşarea termenului de prescripţie.

Faţă de cele de mai sus rezultă că prescripţia a început să curgă abia la 30 de zile de la data comunicării facturii 6060245/31.08.2012, factura fiind comunicată cu adresă de înaintare şi confirmare de primire - anexa 11 la apel.

Începerea cursului prescripţiei extinctive doar la lămurirea situaţiei creanţelor reciproce.

Potrivit adresei nr.238 - emisă de R.R., facturile din 2011 au fost trimise subscrisei pentru anulare, până la reglementarea situaţiei de mai jos (compensarea penalităţilor de 522.000 lei cu restul din contract de 110.000 euro).

Prin urmare, sumele respective au fost nescadente - amânate la plată, prin convenţia părţilor. Scadenţa a fost amânată până la reglementarea situaţiei privind eventuala compensare debit/penalităţi. Această situaţie a fost reglementată abia prin decizia Curţii de Apel Oradea nr. 76/2015 în dosarul nr. 8253/111/2012/al, prin care contestaţia R. de neînscriere a creanţei - penalităţi în tabelul de creanţe al reclamantei a fost respinsă.

Practic doar de la acest moment, potrivit înţelegerii părţilor la iniţiativa R. prin adresa 238, suma de 110.000 euro a fost scadentă. Deci, dată fiind scadenţa acestei sume doar după clarificarea situaţiei privind penalităţile prin decizia Curţii din 23.04.2015, de la acest moment se calculează termenul de prescripţie, anterior sumele nefiind scadente prin acordul părţilor de amânare la plată.

Oricum, a emis facturile în 2012 pentru sumele respective, pentru a se putea opera o compensare legală dacă instanţele – Curtea de Apel – ar fi menţinut înscrierea în tabel a penalităţilor calculate de R.. În cel mai exigent mod, de la această dată trebuie socotit cursul prescripţiei extinctive, situaţie în care acţiunea a fost depusă în termenul de 3 ani.

Termenul de prescripţie chiar început în 2011, s-a întrerupt şi suspendat în repetate rânduri.

În opinia primei instanţe, singura întrerupere a termenului de prescripţie a operat prin recunoașterea de datorie cuprinsă în adresa 238/28.09.2011 emisă de R., potrivit căreia „restul de achitat conform contract este de 110.000 euro".

În cauză au intervenit mai multe întreruperi a prescripţiei extinctive. Astfel, potrivit Decretului nr. 167/1958, „Art. 16. Prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia."

Actele de recunoaştere a datoriei care au generat întreruperea cursului prescripţiei extinctive, provenite de la R.R. SRL sunt: adresa 238/28.09.2011; corespondenta  e-mail din 28.02.2012, orele 9.34, provenită de la Voicu Sucala – R.R. SRL, potrivit căreia R. se obligă prin reprezentant să achite 100% din datoria confirmată prin adresa 238 în 2 tranşe de 50% fiecare, condiţionat de efectuarea unor lucrări; corespondenta e-mail din 12.04.2012, provenită de la V.S. – R.R. SRL, în acelaşi sens al recunoaşterii datoriei; corespondenta e-mail din 12.09.2012, orele 11.54, respectiv 24 septembrie 2012, orele 10.50, provenită de la V.S. – R.R. SRL, potrivit căreia R. era de acord cu „încheierea în termeni amiabili a contractului", deci plata diferenţei de preţ doar în situaţia îndeplinirii de către noi integral a solicitărilor R..

Faţă de întreruperile de prescripţie operate prin recunoaşterile mai sus indicate, ultimul act de recunoaştere a datoriei fiind din 12.09.2012, este clar că la data depunerii acţiunii nu era prescris dreptul material la acţiune, ca urmare a faptului că nu s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani.

Prima instanţă a stabilit că s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă, dat fiind că dreptul de creanţă s-a născut la data de 06.09.2011, pentru suma de 43.208,46 lei - momentul la care a fost comunicat apelantei procesul-verbal la terminarea lucrărilor încheiat la 28.07.2011, aceasta fiind absentă la recepţie. Or, restituirea acestei garanţii, de 5% din lucrări, se face în condiţiile art. 6.4 lit. b.

Potrivit contractului, aceasta se restituie, în prima situaţie, „prin adresa scrisă însoţită obligatoriu de procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrării semnat de beneficiar si preluarea fără deficiente a obiectivului. În aceste condiţii, dat fiind că imobilul nu a fost preluat fără obiecțiuni la data de 28.07.2011, fiind formulate cereri de remediere, este evident că judecătorul fondului a greşit când a socotit că prescripţia a început să curgă la comunicarea procesului-verbal cu obiecțiuni.

A doua situaţie în care se restituie această garanţie este după remedierea deficienţelor notificate de beneficiar. Astfel: - dacă în procesul-verbal de recepţie sunt obiecţiuni (în cazul nostru cele din Anexa 2 ), termenul de remediere este de 90 de zile.

Acest ultim document este deosebit de important sub aspectul naşteri dreptului de a cere restituirea garanţiei de 5%. Astfel, în cuprinsul adresei 8/16.04.2013 apelanta comunică că „Aspectele din Anexa 2 care nu au putut fi rezolvate se regăsesc în renunţările valorice care v-au fost transmise". Este evident că acesta este momentul care a determinat naşterea dreptului nostru de a recupera garanţia de 5%. or, raportat la acest moment, nu s-a împlinit nici pe departe termenul de prescripţie al dreptului la acţiune. Va soma în acest sens, iar dacă executantul nu dă curs somaţiei, investitorul este în drept să execute remedierile pe cheltuiala şi riscul executantului în culpă".

Raportat la cele de mai sus, este evident că dreptul de a cere restituirea procentului de 5% din garanţia reţinută s-a născut abia după remedierea deficienţelor reclamate sau după remedierea lor de către beneficiar şi decontarea lucrărilor din garanţie. Or, societatea a încercat să remedieze toate deficienţele reclamate de R.R. SRL, ultima intervenţie fiind în cursul anului 2013 - adresa noastră 6/27.03.2013, cu răspunsul R. 179/15.04.2013 şi în final adresa nr. 8/16.04.2013 - anexele 15,16 şi 17 la apel.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în prezentul litigiu.

În motivarea întâmpinării, intimata a susținut următoarele :

Instanţa de fond a respins acţiunea în considerarea împlinirii termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, termen care a început să curgă la data emiterii facturilor nr. 6060238/02.08.2011 şi 6060237/09.05.2011, respectiv care a fost întrerupt urmare a emiterii adresei nr. 238/28.09.2011, expirând la data de 28.09.2014. De asemenea, în ceea ce priveşte suma de 43.208,46 lei reprezentând 50% din garanţia reţinută conform contractului, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, faptul că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă la data de 06.09.2011 (data comunicării către C. a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor), expirând la data de 06.09.2014.

În susţinerea apelului, C. invocă o serie de interpretări proprii aduse prevederilor contractuale şi corespondenţei purtată între părţi, precum şi o serie de înscrisuri noi (adrese, corespondenţă electronică) pe care partea le consideră dovezi ale întreruperii cursului prescripţiei extinctive.

Apelanta susţine în mod nejustificat faptul că termenul de prescripţie a început la 30 zile de la emiterea facturii nr. 6060245/31.08.2012

Apelanta admite faptul că s-a procedat la anularea celor două facturi referitoare la lucrări de execuţie şi lucrări de proiectare (factura nr. 6060238/02.08.2011, respectiv Factura nr. 6060232/09.05.2011) din cauza nerespectării condiţiilor contractuale pentru emiterea lor (art. 6.2, 6.3 din contract), în condiţiile în care aceasta precizează că gumele vor fi scadente după clarificarea situaţiei şi remiterea facturilor pentru lucrările cuprinse în documentele de decontare anulate”.

Din înscrisurile depuse la dosar se poate observa că situaţia executării lucrărilor nu a fost clarificată nici măcar în 2012, astfel încât nu se justifica nici emiterea facturii în anul 2012.

În realitate, pentru a se aprecia asupra naşterii dreptului de creanţă nu au nicio relevantă nici anularea facturilor iniţial emise si nici necesitatea clarificării situaţiei contractuale, de vreme ce momentul la care serviciile facturate au fost prestate a avut loc în 2011 – anul emiterii celor două facturi.

Conform prevederilor art. 6 alin. 1 din Legea contabilităţii nr. 82/1991: „(1) Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.” De asemenea, potrivit Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 2226/20062 (Anexa nr. 3 - Normele de întocmire şi utilizare a facturii”), factura serveşte ca „documente baza căruia se întocmeşte instrumentul de decontare a bunurilor livrate şi a serviciilor prestate”.

Potrivit art. 1341 alin.1 Cod fiscal (în forma în vigoare la data emiterii facturilor iniţiale): „faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor”.

De asemenea, conform art. 155 alin. 1 teza I Cod fiscal: persoana impozabilă care efectuează o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, alta decât o livrare/prestare fără drept de deducere a taxei, conform art. 141 alin. 1 şi 2, trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar, cel târziu vână în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care ia naştere faptul generator al taxei cu excepţia cazului în care factura a fost deja emisă”. Prevederile legale mai sus reflectă un aspect important: emiterea facturii reflectă prestarea serviciilor de către emitent astfel încât la acel moment ia naştere dreptul emitentului de a obţine plata serviciilor facturate (în termenii şi condiţiile prevăzuţi de contracte). Nu se poate susţine în mod pertinent faptul că dreptul de creanţă ar lua naştere la un alt moment decât acela al executării prestaţiei care l-ar îndreptăţi pe prestator la o contraprestaţie.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958: „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”.

În considerarea celor expuse anterior, dreptul la acţiune al C. pentru a obţine contravaloarea lucrărilor de execuţie si a lucrărilor de proiectare a luat naştere în anul 2011, la momentul emiterii celor două facturi (factura nr. 6060238/02.08.2011 şi factura nr. 6060232 din 09.05.2011), neavând nicio relevantă faptul că R. R. SA a invocat neexigibilitatea sumelor facturate” .

Aprecierile cocontractantului asupra exigibilităţii/neexigibilităţii unei creanţe nu au niciun efect creator/extinctiv asupra dreptului de creanţă în sine.

Faptul emiterii facturii nr. 6060245/31.08.2012 nu prezintă, de asemenea, importanţă pentru determinarea momentului la care a luat naştere dreptul la acţiune, de vreme ce inclusiv C. admite faptul că această factură a fost emisă ulterior executării lucrărilor, momentul generator al dreptului de creanţă nefiind schimbat.

Mai mult decât atât, chiar şi luând în considerare adresa nr. 238/28.09.2011 (pe care instanţa de fond a avut-o în considerare drept cauză de întrerupere a cursului prescripţiei), C. a dat dovadă de pasivitate vădită, termenul de prescripţie expirând la data de 28.09.2014, cu mult înaintea datei introducerii acţiunii.

Apelanta invocă în mod neîntemeiat intervenirea unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive

C. înţelege să aducă în discuţie, faţă de argumentul potrivit căruia termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2011, faptul că în speţă ar fi intervenit mai multe întreruperi ale cursului prescripţie.

După cum a fost subliniat în jurisprudenţă: „actul de recunoaştere trebuie să rezulte din manifestarea de voinţă a persoanei în folosul căruia curse prescripţia extinctivă şi să privească dreptul supus sancţiunii civile.” De asemenea, doctrina a reţinut faptul că, pentru a produce efect întreruptiv, recunoaşterea trebuie:„1. să fie voluntară; 2. să fie neîndoielnică; 3. să fie pură şi simplă; 4. să fie formulată înăuntrul termenului de prescripţie”.

Corespondenţa depusă de către apelantă nu conţine niciun act de voinţă în sensul recunoaşterii unei datorii a R.. Dimpotrivă, sunt reflectate o serie de deficienţe care au afectat lucrările executate de către C., precum şi solicitările repetate ale intimatei pentru remedierea lor.

Nu în ultimul rând, corespondenţa din data de 12.09.2012 (anexa nr. 14 a apelului) face referire la un „viitor angajament” fără să existe menţiuni privind obiectul angajamentului, dacă acesta se referă la efectuarea unor plăţi, cuantumul acestora, etc. Nu se poate invoca asemenea corespondentă drept o manifestare de voinţă în sensul admiterii existentei unui debit reprezentând sumele pretinse în cauza de fată.

Înscrisurile depuse de către apelantă nu relevă existenţa unui act de recunoaştere cert, neechivoc, referitor la sumele pretinse în cauza de faţă.

Mai mult decât atât, în ceea ce priveşte proba testimonială propusă de către apelantă, vă rugăm să o respingeţi ca fiind neutilă cauzei, de vreme ce eventuala recunoaştere a debitului trebuia să fie exprimată în mod clar, voluntar de către R., iar nu să fie obiectul unor declaraţii de martori.

Apelanta invocă, în susţinerea tezei sale privind neîndeplinirea termenului de prescripţie în ce priveşte suma reprezentând garanţie, faptul că procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor a fost încheiat cu obiecţiuni.

Este necesar a sublinia argumentaţia dezvoltată de C. în primă instanţă: „prin hotărârea Curţii de Apel Oradea, dată în contestaţia R. împotriva tabelului preliminar de creanţe, s-a stabilit că nefinalizarea la timp a lucrării nu ne este imputabilă. Cât priveşte problema calităţii, atâta timp cât lucrarea a fost recepţionată de R., iar până la această dată nu am primit obiecţii privind calitatea lucrărilor, este evident că suma se cuvine să ne fie deblocată si achitată”. Aşadar, C. a apreciat de la bun început faptul că era îndreptăţită la restituirea garanţiei începând cu data încheierii procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Faţă de linia de argumentaţie expusă în apel, asupra limitelor efectului devolutiv al apelului, prevăzute de art. 478 alin. 2 Cod procedură civilă potrivit căruia: „părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”.

Practic, observând faptul că instanţa de fond a luat în calcul data comunicării procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor (06.09.2011), C. a înţeles să-si modifice susţinerile, criticând în mod cu totul nejustificat analiza realizată de prima instanţă.

Apelanta a apreciat că este îndreptăţită la restituirea garanţiei de 5% începând cu momentul realizării recepţiei la terminarea lucrărilor (în cazul de faţă, data comunicării procesului verbal – 06.09.2011, de vreme ce C. a absentat la data predării).

Drept consecinţă, termenul de prescripţie de 3 ani, calculat potrivit prevederilor art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit la data de 06.09.2014, cu un an înainte de depunerea cererii de chemare în judecată.

Faptul emiterii facturii nr. 6060301 la data de 25.09.2012 nu prezintă nicio relevanţă în speţă, de vreme ce însăşi C. a menţionat în cererea de chemare în judecată faptul că apreciază că era necesară restituirea garanţiei începând cu data predării obiectivului; C. menţionează, în argumentaţia dezvoltată în apel, faptul că nu ar fi fost în măsură să finalizeze intervenţiile pentru remedierea deficienţelor decât abia în 2013 – factura nr. 6060301/2012 neavând aşadar, nici măcar în optica apelantei, vreo importanţă.

Nici în situaţia acestei sume nu a fost dovedită incidenţa unei cauze de întrerupere / suspendare a termenului de prescripţie.

Analizând sentinţa atacată, în raport de motivele de apel formulate, Curtea reţine următoarele :

Prima instanță a reținut că este incidentă prescripția extinctivă pentru întreaga sumă solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Apelanta prin criticile formulate analizează problema prescripției din mai multe perspective, susținând că aceasta nu a intervenit.

Astfel cum a apreciat și prima instanță, dar și apelanta, prescripția trebuie analizată distinct pentru suma de 43.208,46 lei ce reprezintă garanția pentru finalizarea la timp și de calitate a lucrărilor contractate prevăzută la art. 6.3 lit. b din contract, față de suma de 613.259,79 lei ce reprezintă prețul lucrărilor executate.

Curtea are în vedere că, raportat la data nașterii raportului juridic dintre părți, dreptul aplicabil în materie este decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În ce privește suma solicitată cu titlu de preț al lucrărilor executate, pentru a se stabili începutul termenului de prescripție, prin raportare la dispozițiile art. 7 din acest act normativ, trebuie observat conținutul contractului dintre părți.

Astfel, în conformitate cu art. 4.2, 4.5 și 6.2 alin. 1 teza I din contract, toate plățile se fac în termen de 30 de zile de la primirea facturii de către beneficiar.

Potrivit art. 6.2 alin. 3, ultima factură, care trebuia să reprezinte minim jumătate din valoarea lucrărilor în baza alin. 2, va fi emisă după semnarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Procesul-verbal a fost încheiat la data de 28.07.2011, în absența reprezentanților apelantei, lucrările fiind predate intimatei la aceeași dată, astfel cum apelanta însăși recunoaște prin cererea de chemare în judecată. Actul de recepție a fost comunicat apelantei abia la 06.09.2011, iar din actele dosarului nu rezultă că aceasta ar fi formulat obiecțiuni în legătură cu recepția efectuală.

Este adevărat că procesul-verbal constată deficiențe în realizarea lucrărilor, dar părțile nu au convenit prelungirea termenului de finalizare, nici acordarea unui termen suplimentar pentru remedierea deficiențelor constatate.

Astfel, conform procesului-verbal, comisia de recepție recomandă acceptarea recepției cu remedierea deficiențelor constatate.

În ce privește adresa nr. 238 din 28.09.2011, invocată de apelantă, nici prin aceasta intimata-pârâtă nu a înțeles să prelungească termenul de execuție stabilit, inițial, prin contract pentru data de 30.04.2011, iar apoi la 30.05.2011, ci doar că ia în considerație prelungirea termenului la 30.07.2011 prin semnarea unui act adițional la contract. Totodată, prin aceeași adresă, intimata comunică apelantei că față de momentul recepției a rezultat o întârziere de 58 de zile, astfel că a calculat penalități de întârziere de 522.000 lei, conform contractului, solicitând anulare facturii 6060242 din 15.09.2011.

Întrucât suma de 613.252,79 lei reprezintă mai puțin de jumătate din valoarea totală a contractului, 370.000 euro, Curtea apreciază că obligația de plată a acesteia a devenit scadentă la expirarea termenului de 30 de zile de la data comunicării procesului-verbal de recepție, astfel cum rezultă din coroborarea clauzelor contractuale menționate anterior. Nu poate fi avut în vedere momentul încheierii actului, căci apelanta nu a avut cunoștință de acest fapt. Astfel, de la data de 06.10.2011 a început să curgă termenul de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut la art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958.

În consecință, în aprecierea instanței de apel, nu au relevanță datele la care apelanta a emis cele două rânduri de facturi în ce privește începutul termenului de prescripție. Așadar, și considerentele primei instanțe, în sensul că prescripția a început să curgă la data de 02.08.2011 respectiv la data de 09.05.2011, sunt greșite.

Contractul încheiat nu permite apelantei, în calitate de executant, să aleagă liber momentul emiterii facturilor și, implicit, începerea cursului prescripției. Atât stabilirea pe cale contractuală a termenului de finalizare a lucrărilor cât și a momentului emiterii ultimei facturi se opun unei astfel de concluzii.

Contrar susținerilor apelantei, începutul termenului de prescripție prețului serviciilor prestate în contractul de antrepriză încheiat nu este condiționată de executarea conformă a obligației corelative. Acest aspect privește temeinica pretenției sale. Raportat la art. 7 alin. 3 din decretul 167/1958, dacă dreptul este afectat de un termen suspensiv, cum este situația în speță, prescripția începe să curgă la data când a expirat termenul.

În ce privește susținerile apelantei în sensul că a fost întrerupt cursul prescripției prin recunoașterile făcute de intimata-pârâtă, prin reprezentanții săi, Curtea urmează să analizeze fiecare fapt invocat în parte, în raport de dispozițiile art. 16 lit. a din decret.

O astfel de recunoaștere a operat, în opinia apelantei și a tribunalului, prin adresa nr. 238 din 28.09.2011, analizată parțial mai sus. Contrar celor susținute de apelantă și reținute de prima instanță, prin această adresă pârâta nu a recunoscut obligația de plată a sumei pretinse de reclamantă, ci a recunoscut că potrivit contractului încheiat a mai rămas de plată suma de 110.000 euro. Or, acest aspect rezultă din scăderea din valoarea contractului prevăzută la art. 4.1 a sumelor pe care pârâta dea le achitase pe baza facturilor emise de reclamantă. Mai mult, prin pretinsa recunoaștere, pârâta condiționează executarea obligației de plată a diferenței de preț conform contractului de reglementarea situației privind întârzierea de către reclamantă a executării propriilor obligații. În consecință, nu suntem în prezența unei recunoașteri neechivoce din partea pârâtei, astfel că prin adresa menționată nu a operat întreruperea termenului de prescripție.

Aceleași considerente sunt incidente și în privința corespondenței electronice invocată de apelantă. Prin aceasta, intimata a înțeles să condiționeze executarea propriilor obligații de executarea celor ce reveneau apelantei conform contractului. Nici una din propunerile și solicitările părților nu s-au concretizat într-un acord care să modifice contractul inițial.

Prin apelul formulat, apelanta mai susține că termenul de prescripție a început să curgă de la lămurirea situației creanțelor reciproce conform aceleiași adrese, care s-a produs prin decizia 76/2015 a Curții de Apel Oradea prin care s-a constatat că intimata-pârâtă nu are dreptul la penalitățile contractuale pretinse.

În aprecierea instanței de apel, prin adresa nr. 238 din 28.09.2011 nu a intervenit un nou acord al părților distinct sau modificator al contractului inițiale. Emitentul adresei, pârâta în cauză, a refuzat plata facturii remise de cealaltă parte, făcând referire la situația executării obligațiilor interdependente izvorâte din contractul sinalagmatic încheiat. Astfel cum s-a reținut anterior, pârâta nu a înțeles să acorde reclamantei un nou termen de execuție a lucrărilor.

Împrejurarea că apelanta-reclamantă a înțeles să aștepte definitivarea judecății în ce privește pretinsul drept al intimatei-pârâte la penalități, fără să acționeze în ce privește pretinsul drept al său la contravaloarea lucrărilor de construire, nu prezintă însemnătate în ce privește cursul prescripției.

Nimic nu o împiedica pe apelantă să acționeze încă de la data de 06.10.2017 în vederea realizării dreptului său.

În ce privește declarațiile martorilor ascultați, nici unul din aceștia nu a confirmat o recunoaștere din partea intimatei-pârâte a sumelor pretinse de apelantă. Declarațiile martorilor relevă faptul că părțile negociau în legătură cu aspectele legate de executarea obligațiilor contractuale, fără să fi ajuns la o înțelegere.

Astfel cum a susținut apelanta, în ce privește începutul termenului de prescripție pentru suma de 43.208,46 lei, este aplicabil art. 6.3 lit. b, cu precizarea că în speță recepția s-a efectuat cu obiecțiuni. În aceste condiții, părțile puteau stabili un termen pentru remedierea deficiențelor, de maxim 90 de zile de la recepție, ceea ce nu s-a făcut. Reținând acest termen maxim ca un termen suspensiv pentru solicitarea de restituire a garanției pentru finalizarea la timp a lucrărilor și față de momentul când faptul recepției lucrării a ajuns la cunoștința apelantei, Curtea apreciază că începutul cursului prescripției extinctive a început să curgă, în privința acestui drept, la data de 05.12.2011.

În condițiile în care termenele de prescripție de trei ani au început să curgă la data de 06.10.2011, respectiv la data de 05.12.2011, rezultă că acțiunea introdusă abia la data de 29.06.2015 (data poștei), fără să opereze vreo cauză de suspendare sau de întrerupere, este prescrisă.

Pentru aceste motive, Curtea apreciază că soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune este corectă, astfel că a menținut sentința apelată, respingând, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., apelul ca nefondat.

Întrucât, față de soluția ce se va pronunța, apelanta este în culpă procesuală, în temeiul art. 453 alin. 1 C.proc.civ., având în vedere dovezile depuse la dosar în privința onorariului de avocat achitat, Curtea a obligat apelanta să plătească intimatei suma de

Domenii speta

Spete similare